Carol al XI-lea
Note adaugitoare
Capitolul I
Capitolul II
Capitolul III
Capitolul IV
Capitolul V
Capitolul VI
Capitolul VII
Capitolul VIII
Capitolul IX
Salutul meu adresat cititorului
Summary
Nota traducatorului
Home
 

CAPITOLUL  IV, 1-7

Rezumat Cap. IV, 1-7 §1. Astfel este clar că Zamolxis a fost şi zeu şi om, aşa cum de fapt şi este sărbătorit de Geţi. Ambele ipostaze ne sunt confirmate de către scriitori antici. §2. Zamolxis ca zeu, mai este numit Krono sau rono, adică Saturnus. De asemenea, Attis cel cu un singur ochi - fiul râului Sangarius din Frigia, Qamimasadh (Poseidon la Sciţi) şi i s-a atribuit şi cultul lui Hercule; Hercules ca zeu militar, cel mai puternic dintre zei, după cum ne-o mărturisesc şi incunabulele naţionale, în concordanţă cu mărturiile scriitorilor. Zamolxis a mai fost numit şi Bal, Ballur, Aballur, i.e. Apollo; în funcţie de context, se poate deduce despre cine anume este vorba. Şi de către Macrobius, dar şi de către antici i s-a zis şi Soare. De asemenea, a mai fost identificat şi cu Liber Pater, adică cu Dionyssos --Bacchus. Cu zeul Marte şi cu Mercur, nu un altul fiind obiectul lor de cult (deci este vorba de alte divinităţi). Opinia lui Strabon se cere a fi corectată şi clarificată. Şi cu Aesculap care înseamnă "sănătate" şi cu Isis, ba chiar cu Serapis care tot zeii Soarelui sunt. Astfel, identificarea cu Adonis, Attin, Osiris şi Horus nu indică altceva decât tot Soarele. Osiris semnifică Soarele la Egipteni şi la Greci, iar pentru alţii desemnează cuvântul întunecat. Cu exact acelaşi sens se găseşte şi la Plutarh şi este de origine scită. Ce înseamnă acest cuvânt. Prin strădania altora, este explicată greşit, prin deducţie, originea acestui cuvânt. Dar cei vechi înţelegeau prin Osiris, Isis, Horus şi Typhon o filosofie morală (filosofian hqikhn). Este explicată opinia lui Heurnius. Din ce motiv Antichitatea i-a atribuit lui Attinus însuşirea de a avea opt ochi. Este lăudat locul superior pe care îl ocupă Platon. Fără îndoială că legile Hiperboreenilor, susţine Platon, care fuseseră sancţionate regulamentar s-au răspândit şi la Egipteni, Sirieni, ba chiar şi la Greci. Regelui Sueonilor fiindu-i atribuite opt fapte juridice, era imaginat la fel de impunător cu chipul măreţ al Marelui Apollo. S-a demonstrat şi de către Macrobius şi de către alţii că şi Nemesis şi Pan, ba chiar şi Jupiter este totuna cu zeul Adad al Asirienilor şi că toţi aceştia sunt totuna cu Soarele. Atât tagma teologilor profani, cât şi cei din ceata lui Orfeu, trag concluzia că toţi aceşti zei egalează Soarele. Pan este stăpânul suprem al substanţei materiale universale sau zeu al întregii Firi. Denumirea acestui zeu vine din goticul Pan sau Fan. §3. S-a auzit o voce spunând că Marele Pan ar fi murit când a scăzut faima oracolelor din Delphi. Hebdomada lui Daniel, diferitele păreri ale diferiţilor scriitori, printr-o interpretare corectă a acelei vremi şi de unde ar trebui să se înceapă cu număratul. Şi, totuşi, oriunde am vrea să punem începutul, se constată foarte clar că a dispărut. Opinia lui Isaacus Vossius referitoare la motivul pentru care neamul Iudeilor s-a purtat aşa de urât cu Iisus Christos.

 

§1. Şi cum, în armonie cu Herodot, sună şi codicele tipărit de curând, este nevoie, pentru mine însumi, să mă pun la adăpostul acelui pasaj lăudat din Herodot. Dacă până la Herodot nu   s-a ştiut foarte bine cine a fost Zamolxis, acum se ştie că a fost Get sau Got (deci, exact ca în lingvistică, opereează şi aici alternanţa vocalică e/o, n.t.) pe care unii îl aşează în rândul oamenilor, alţii în cel al zeilor. Fie că se stabileşte una sau cealaltă / sau amândouă /, întăreşte ideea că, dintr-un motiv sau altul, noi vom fi ceea ce părem scriitorilor. Herodot (IV, 96) a afirmat că Zamolxis a trăit cu mult înainte de Pythagora. Şi nu se poate să fi fost altfel, de vreme ce Zeus care este cinstit la Goţi (i.e. Geţi) se dovedeşte a fi unul şi acelaşi cu Zamolxis. Acesta a fost  cultul  primordial (" o melista timwmeno,  para  toi  Getai  qeo  to  mhn  palaion  (palai  ouk palaioun) Zalmoxi Puqagoreio ", "Zeus la Geţii din Antichitate a fost Zamolxis Pitagoreianul"), o spune Strabon (VII, XVI, p.m. 762). Iar Jamblicus (De vita Pythag., c. XXX) îl numeşte "megista twn Qewn par' autoi" ("cel mai mare şi cel mai bun dintre zeii Geţilor"). Iar în Comentariile lui Casaubonus la Strabon (p. 298), dar şi prin gura lui Platon - un trac  de  origine - se   glăsuieşte  astfel   despre  acesta:  "Alla  Zamolxi   legei,  o  hmetero basileu qeo wn " ("dar el zice că Zamolxis este regele şi zeul nostru").

§2. Pe acesta Laertius (cf. Cicero, lib. II, De Nat. Deor., p.m. 38) îl numeşte şi rono (Timpul), reprezentând cursul şi revoluţia (întoarcerea periodică a) spaţiilor şi timpurilor. Prin examinarea cerului, a lui Saturn şi a lui Jupiter, sisteme fizice bine organizate de altfel, după modul cum şi le-au imaginat, au fost incluşi în legende, mai mult sau mai puţin curioase. Mnaseas (a scris lucrări despre agricultură, n.t.), de pildă, afirmă că Zamolxis este cinstit ca zeu la Geţi şi este numit Cronos. Dar şi Porphyrius (Vita Pyth. Ext.) arată că în scrierile vechi Zamolxis a fost cinstit la Geţi în locul cultului lui Hercule. Astfel în scrierile Eddice, Attin, erou legendar al strămoşilor noştri, este numit Saturn. Şi după cum la Attin cel cu un singur ochi, ca semănător, născător de Dumnezeu şi tată al tuturor sunt venerate toate aceste calităţi, tot astfel şi lui Saturn, ca unul care se trage din seminţie gotică (i.e. getică), i s-au atribuit puterea, raţiunea, natura şi forţa cea mai mare. Porecla lui, "cel cu un singur ochi", (căci deşi trăgea cu un singur ochi la ţintă, săgeţile erau dirijate foarte măiestrit), au luat-o şi Sciţii şi Geţii, fiind şi ei numiţi "cei cu un singur ochi", adică mwnofalmoi , cf. Herodot (III, 106 şi IV, 59). La Sciţii vechi se numea Qamimasadh  (pare să fie Poseidon la Sciţi, n.t.), însemnând acelaşi lucru. L-am numit pe Attin cel cu un singur ochi, cu acelaşi sens, un învăţat îl numeşte monoculus (cu un singur ochi), deşi cu acest sens, cuvântul monoculus este barbar. Căci la latini sună cu totul altfel: la ei monoculus se numeşte cel care având un singur picior merge sărind într-un picior. Substantivul elin kwla se traduce în latină cu crura ("picioare"). Totuşi monoculus nu poate să fie clar explicat prin cuvinte barbare, deşi ne-o garantează cuvântul unoculus (v. şi Gell., N.A., IX, 4). Plautus (Curcul., III, 1, XXII şi XXIV, Varr, VI, 2) este cel care s-a folosit primul de cuvinte din limbajul ştiinţific. La el unoculus este tocmai cocles. Spun cocles ca şi ocles, adică "având un singur ochi". Attius, în prima lui lucrare didactică, lăudându-l pe Gellius (N.A., III, 11), narează despre ciclop, în aceeaşi manieră şi anume că a fost unoculus, că Baldur, adică Apollo ar fi fost fiul lui Attin, o declară şi monumentele literare Eddice (Muqol. XX), precum şi poemele skaldice (culegere de poezii ale Nordicilor realizată de Snorri Sturluson în secolul al XIII-lea, n.t.). Numele lui mai era folosit totodată şi în locul lui Hercule, pentru că acesta se potrivea cu scrierile celor vechi. Cu numele de Hercules se desemna prinţul şi zeul militar care le Sueoni şi la Goţi a fost numit Tyr, i.e. zeul Marte. Assirienii însă l-au numit Baalem, cu un cuvât persan, care în traducere nu înseamnă altceva decât Marte, zeul războiului (polemwn Qeo); aşa apare la Greci şi în Cronica Alexandrină, după cum ne-o arată Vossius ( Chron. Alex. et Voss. Idol., I , 16). Şi nici nu e de mirare că la Claudius (Sen. De mort. Claud. Caes.) cel mai puternic dintre zei se numeşte Hercule. Vezi şi Seneca (Tyriis Melcartus ) care îl numeşte: rege puternic, rege zdravăn. La Greci se numeşte Arh şi la Plautus tot Ares. (Truc., II, VII şi LIV). Cuvântul este folosit de personajul Geta. La Goţi se spune Ari miles , kat' exoiw ("mai înalt decât alţii, superior altora"). Tocmai de aceea i-au pus pe seama lui 12 munci şi în acelaşi timp i se atribuie 12 victorii; numărul 12, de bună seamă din respect pentru semnele Zodiacului şi pentru tot atâţia zei; să-l adăugăm şi pe Diodor din Sicilia ( Bibl. Hist., p.m. 153 şi urm. P. 157). Despre coloanele lui Hercule vorbesc şi Ovidiu (Metam., IX, 3) şi Justin (II, 4) şi Albricus Filosoful (De Deorum imaginib., XXII, despre Hercule) şi Vossius ( Th. Gent. II, 15). Sub numele de Thura se  înţelege Soarele - cu toţii sunt de acord. Iată ce găsim la Damascius: "ton Kronon EL kai BHL eponomatousi " ("Pe Saturn îl mai numesc El şi BEL"). Acelaşi lucru spune şi Servius. I se spune Bel, oarecum din raţiunea lucrurilor sacre, şi Saturn şi Soare. Prin acelaşi nume, la Babilonieni, Fenicieni şi Perşi, se înţelege Soare (este dovedit şi de notele lui Hornius la Cornelius Nepos (Vita Miltiad., Serv. ad Aeneid, I). Aici chiar se deosebeşte cu totul justificat şi cu erudiţie că chiar şi ceilalţi zei începuseră să se numească astfel. Din motivul de a fi mai bine distins de ceilalţi i s-a spus Bel-Samen. De ce nu şi Loke ("luminat") care la Scandinavi înseamnă Saturn, de aici sensul de "iradiind" , ca şi la Greci fainwn ("strălucind"). Descopăr că tot aşa a scris şi strălucitul Celsius (Comput. Eccles., p. I in Addendis la p. 76). Cu aceasta ai un acord admirabil. Căci îi creşte faima prin oracolul de la Delfi, legat de afirmaţia "Troia nu ar fi putut fi supusă fără săgeţile lui Hercule", după cum cântă şi Ovidiu (Metam., I, 13). Acelaşi lucru îl spune şi Sofocle (Philoc.), dar mai prolix: Bal, Ballur, Aballur este unul şi acelaşi cu Apollo11, comp. şi cu Ovidiu (Met. I). Fără îndoială că Soarele (i.e. Apollo), aşa cum reiese din majoritatea scrierilor celor mai vechi şi ale altora, este, cu un cuvânt actual, moderatorul tuturor fenomenelor şi lucrurilor: este reprezentat ca patron al Muzicii; celor nouă Muze create de el şi pe care el le guvernează, li s-a adăugat el, ca al zecelea. Acestui adevăr artistic i se adaugă scrierile celor vechi, referitoare la inventarea chitarei, cea cu zece coarde (v. şi Homer, Il. , a. p. 36 v. 36 şi urm.; Hesiod, Theog., v. 94 şi 95; Fulgensius Muqol, lib. LXIV, Diod. Sic., Bibl. Hist., p.m. 91 şi urm., p.m. 235) unde Apollo trece drept  inventator al chitarei şi nu mai puţin al Medicinei, care printre celelalte ştiinţe, este mai ales o artă, în care se probează eficacitatea ierburilor de leac, urmărind atent creşterea, maturizarea lor, căci pentru sănătatea oamenilor şi a celorlalte vieţuitoare joacă un rol primordial. Iată ce spune Vergilius (Aen., c. XII) despre Apollo (în tălmăcirea lui George Coşbuc):

"Cel mai iubit ucenic al lui Phoebus la corturi venit-a,

 Iapyx Iasidul, căci lui, pătimaş îndrăgindu-l Apollo,

 Toate i-a  dat oarecând, iscusinţele sale, pe toate:

 Cânt de chitară şi glas de proroc şi săgeţi ucigaşe

 Vrând să lungească trăirea părintelui gata să moară,

 Iapyx cu ierburi vroia să-i ajute pe-ncetul să cate

 Drumuri mai blânde ..."

Şi, puţin mai departe:

"Iapyx bătrânul cu  haina răsfrântă-ndărăt ca paeonii,

  Multe puternice ierbi pregăteşte-n amestec cu mâna,

  Leacuri făcând de-nzadar şi degeaba cu mâna clăteşte

  Fierul din rană, şi-l prinde cu netede cleşte degeaba.

  Toată-ncercarea e fără noroc, şi-ajutorul lui Phoebus

  Nu le soseşte! ..."

                       (în aceeaşi traducere a lui George Coşbuc)

A se compara spusele lui Vergiliu la adresa lui Apollo ca vindecător cu ajutorul plantelor medicinale, dar şi ca artist multiplu, inclusiv ca poet, cu cele ale lui Tibull. (c. IV, Ad Phoebum, IV:

"Vino aici şi alină durerile gingaşei fete,

  Vino, o, Phoebus, aici, mândru de pletele-ţi lungi!

  Crede-mă, haide mai grabnic, căci nu-i regreta nici tu însuţi,

  Phoebus, frumuseţea s-atingi cu alinătoarele mâini!

  Fă ca să nu-i vestejească o ştearsă culoare candoarea;

  Nici slăbiciunea să nu-i macine palidul trup!

  Răul, oricare ar fi şi de-orice cu tristeţe ne temem,

  Ducă-l în mare acum râul cu apele iuţi!"

                           (trad. Vasile Sav, Bucureşti, Ed. Univers, 1988),

şi c. II, Elegia IV şi c. IV Paneg. ad Messalam), Propertius (c. IV De Urb. Rom., I) şi Horatius (Carm., lib. IV, Ad. Apoll. et Dian. Carm. Saec.). Plutarh (Cur nunc Pyth. non reddat oracula carm., p.m. 402) o pomeneşte pe Pythia, preoteasa templului lui Apollo din Delphi, care în timpuri străvechi îşi formula oracolele în versuri. Altădată chiar şi filosofii îşi alcătuiau dogmele şi principiile în versuri; ca Orfeu şi Hesiod procedau şi Parmenide, Xenophan, Empedocle şi Tales. Aşa se face că zeilor li s-au dat diverse nume: Soarele a fost învestit cu diferite virtuţi şi principiile înţelepţilor s-au folosit de ele în totalitate. Macrobius, de pildă, (gramatic latin din sec. V, n.t.) demonstrează că Apollo este zeu pentru că i s-a zis Soare. Chiar şi pe Liber Pater cei vechi l-au considerat zeu. Şi pentru că şi Dionuso (în latină Dionysus şi nu Dionysius, cum incorect spun unii) i.e. Bacchus, este rusokomh, adică cu pletele de aur, cum îl defineşte Hesiod (Theog. V, 947, conform opiniei scoliastului), iar scoliastul lui Horaţiu (Od. 19) afirmă că Soarele, Apollo şi Dionyssos sunt unul şi acelaşi personaj pentru că: după cum Apollo are nouă Muze, tot astfel Soarele are nouă cercuri, iar Dionyssos este însoţit de corul Bachantelor care sunt tot în număr de nouă; la această idee aderă şi Diodor din Sicilia ( Bibl. Hist., p.m. 147); aici vor mai fi adăugaţi şi Artemidor (lib. II) şi Hyginus (Fab., c. CXXXI, CLXVII şi CLXXIX). Şi Diodor, în aceeaşi carte (p.m. 150), arată că în privinţa numărului Muzelor, scriitorii au păreri diferite; unii afirmă că au fost trei, alţii nouă; la Homer sunt lăudate cele nouă Muze de o frumuseţe cu totul aleasă; tot atâtea la Hesiod (Theog., v. 76 şi urm.) care trece în revistă şi numele lor. De unde şi părerea că cifra 9 reprezenta la antici ceva important, căci găsim sintagme de tipul în nouă zile, în nouă cărţi, frecvente la cei vechi, afirmă Cicero (De Nat. Deorum , lib. III, p.m. 70) şi Herodot (Hist., lib. IX), căci el şi-a scris Istoriile în nouă cărţi, dând, fiecăreia din ele numele unei Muze. Toate cele spuse până acum nu se potrivesc la zeii Marte şi Mercur, pentru că (obiectul de cult) reprezentarea lor este alta decât cea a Soarelui, subliniază Macrobius (d.l., c. XIX). Cam de aceeaşi părere este şi Strabon (c. XV spre final) care consideră că Marte poate fi pus alături de cel mai mare zeu al Perşilor; idem filologul belgian Lipsius, 1547-1606, ( Not. Ad VI Annal. Taciti), argumentând că ar fi fost o greşeală trecută cu vederea; iar Bertram, comentatorul lui Strabon (in d. I Strabon), susţine că în loc de "on Persai sebontai Qewn monon" trebuie citit "onper kai sebontai Qewn monon". Dintre toţi zeii despre care este vorba aici, Carmanii (locuitori ai unei provincii omonime din Persia, n.t.), pe acesta singur îl cultivă; căci despre Perşi, iată ce spune lăudatul autor: "Ei îl cinstesc pe Jupiter pe care îl situează într-un loc înalt din cer. Ei venerează Soarele pe care îl numesc Mithra. Idem Luna, Venus, focul, pământul, vânturile şi apa." Dar şi pe Aesculap pe care Macrobius îl mai numeşte şi "Sănătate" şi pe Hercule şi pe Isis căreia i se mai spune şi Serapis şi nu par să fie alţi zei decât Soarele însuşi despre care ne vorbeşte şi Istoria ecleziastică al lui Ruffinus (Socrat. et Theod., Macrob. D.l. c. XXI). Mai adaugă-l şi pe Herodot (c. II, cap. 156) şi pe Diodor din Sicilia (Bibl. Hist., p.m. 7) şi pe Plutarh ("peri  Isiado kai Osirido " , p.m. 374) unde se relatează că Osiris este Soarele, iar de către Greci i se spune Sirius. Litera O aşezată în faţă la Egipteni desemnează cuvântul întunecime. Prin câteva interpolări, se spune că o putem numi pe Isis care este aceeaşi cu Luna şi "ochiul lui Horus"; şi dacă pentru ei cuvântul Osiri înseamnă "întunecat", nu acelaşi lucru este pentru noi; după câte ştim, toate acestea având direct acelaşi sens cu care sunt expuse de Plutarh în note (peri Isido kai Osirido,  p.m. 374), - toate sunt scite. Pentru interpreţi Osiris sau Asiris înseamnă Dumnezeul cel veşnic şi a toate, cel care luminează mereu, se îngrijeşte de toate şi le observă pe toate. Deci să avem înţelegere pentru strădania lor în a depune eforturi spre a deduce numele lui Osiris. (Dar, după cum ştim de la toţi autorii antici - Herodot, Strabon, Diodor - Isis şi Osiris au fost regi în Egipt, soţi şi fraţi în acelaşi timp şi li se cunosc exact şi anii de domnie, fixaţi în cronologia lui Mercator; în plus, sunt şi inscripţiile de pe mormintele lor, o vie dovadă a existenţei lor pământene; sacerdoţii au făcut din ei, după moarte, nişte zei, n.t.). Se trece cu vederea acum ce anume se înţelege prin numele de Osiris, Isis, Horus şi Typhon (este şi numele unui rege al Egiptului antic, dar şi zeu al răului la Egipteni, duşman şi ucigaş al lui Osiris), căci după cum arată Athanasie Kircherus ( Oedip. Synt., II, c. 6) de la Synesios (poet, orator şi filosof grec, 370-413, n.t), dar şi de la alţi scriitori, aceste nume ar ţine de conceptul de filosofie morală. Căci anticii, sub vălul fabulelor, enigmelor şi simbolurilor au preferat să corecteze moravurile şi să induca sufletului imagini şi virtuţi reale. De aceea Tacitus (Annal. IX, c. 14) spune despre Egipteni: "ei sunt primii care prin figurile animatelor (apoi şi ale altor lucruri) prefigurau sensul spiritului". Din cele spuse mai sus socot că este de ajuns să constatăm, cum susţin Heurnius Barb. (Philos., p. 37) că opinia cea mai apropiată de adevăr este că Osiris al Egiptenilor trebuie denumit Multoculum, aşa cum Plautus (Aulul. III, VI, 19) a spus oculeum totum ("este totul ochi"). În afară de Plaut, cel care susţine  aceeaşi părere confirmând originea respectivă, este însuşi Diodor din Sicilia, căci sintagma latină în traducere elină, este Poluofqalmon (d.l. p. 7). Deci numele se impune prin însăşi calitatea cuprinsă în nume, adică de mulţi ochi, e tot un ochi (Poluofqalmon); doar Soarele este acela care, prin razele sale, luminează pământul şi marea. Ce vreţi mai clar? De aceea Attin, care de fapt e Soarele, nu are un singur ochi, ci mai mulţi, Antichitatea îi atribuie opt. Fenicienii îi atribuie lui Saturn tot opt, este atestat de Eusebius (De praep. Ev. , I, 1), căci până şi templul în care se celebrează cultul lui Attin are opt unghiuri şi un inel. Tot în număr de opt erau şi virtuţile existente în cer pe care le fixase Antichitatea prin gura lui Platon (Epin. , p.m. 923), iar cei dintâi care le-au observat şi le-au lăudat au fost barbarii, căci prin legile acestora, care fuseseră instituite regulamentar, s-au răspândit apoi la Egipteni, Sirieni, ba chiar şi la Greci, după cum relatează Platon. Prin urmare, imaginii măreţe a regelui i se adăuga efigia Marelui Apollo, pe care se puteau citi atribuţiile legale, opt la număr, încrustate pe un iris şi printr-un nod ciudat cu opt unghiuri o înlănţuire solidă, secretă, de şiruri de lanţuri - în aceeaşi manieră secretă închisă (se referă la efigie). Tot opt tabule de legi paternale păstrează străvechea memorie, aşa cum o dovedesc şi incunabulele străvechi. Macrobius (d.l. c. XXII, d.l. c. XXIII) precum şi ceilalţi scriitori o atestă: anume că Nemesis, Pan, pe care îl mai numesc şi Inuus, şi Saturn, nu sunt altceva decât Soarele, ba chiar şi Jupiter; zeul Adad al Asirienilor şi el este tot Soarele: acest lucru este dovedit şi de autoritatea  teologilor şi de cea a lui Orfeu, toţi aceştia dintr-o singură raţiune mistică şi sub vălul diferitelor poveşti, s-ar referi tot la Soare, deşi se deosebesc de celelalte zeităţi. În acelaşi chip trebuie pomenit şi ilustrul Keuchenius (not. ad. Nep. I, Lysand., c. III) care spune: "Jupiter este acelaşi cu Soarele, lucru susţinut şi de Platon în Phaedrus, unde este numit mega hgemwn en Ouranw ("cel mai mare stăpân în cer"), fapt interpretat identic şi de Macrobius". Dar şi la lăudatul Macrobius, Jupiter este totuna cu Apollo, opinie care poate fi confirmată şi de răspunsul dat de oracolul din Delphi (acesta poate fi comparat şi cu ce spune Herodot în c. VII, c. 96):

"teio tritonidei xulinon didoi Euruopa Zeu

Mounon aporhton teleein tose tekna t'onhsoi."

("Jupiter cel care vede de departe, din Tritonida cu ziduri din lemn

Îţi trimite ţie şi alor tăi salutul Soarelui de neînvins.")

Din oracolul Pythian al lui Apollo, iată ce comentează scriitorii. Cornelius Nepos (Themist., c. II), de pildă: " după deliberări, Pythia ar răspunde că dacă s-ar întări cu zidurile din lemn. Ce vrea să spună acest răspuns nu înţelege nimeni, iar Themistocle este convins că Apollo i-ar fi dat sfatul să se încreadă în corăbiile sale şi în luptătorii săi, căci acest lucru ar fi vrut să spună Apollo prin metafora murus ligneus  ("zid de lemn")". Vezi Herodot (d.l., c. CXLII şi urm.); Justin (lib. II, c. XII), Polyaen. (lib. I), Str., Arist. (I, Rhet.), Val. (l. VI, V), Frontin. (I, 1), Strat. (c. III ). Astfel Soarele este cel pe care îl mai numesc şi Pan ca unul care este stăpânul întregului univers material şi zeu al Naturii, ba i se atribuie şi coarne şi barbă; prin lăsarea ei mai lungă se subînţelege natura răspândirii luminii lui prin care Soarele luminează împrejurimile cerului precum şi cele de mai de jos pe care le însoreşte, răspândind lumina sub concavitatea lunii.

§3. S-a întâmplat că într-o zi s-a auzit un glas lângă insulele Echinade, "peri ta Einada nhsou", aceasta se întâmpla pe vremea împăratului Tiberius, când Oracolele de pe întregul Pământ amuţiseră, cf. Albric. Phil. (De Deorum Imag., libell. IX, De Pane), spunând  că  Marele  Pan  ar  fi fost înmormântat  (" oti  pan o mega tenhke peri twn

ekleloipotwn rhshruwn", p.m. 419) Vezi şi Plutarch şi Cicero ( lib. II, De Divinatione), unde, printre altele, se demonstrează că până şi Oracolul din Delphi, situat chiar în centrul Greciei, atât de adorat şi vestit şi atât de limpede şi căruia i se aduseseră atâtea şi atâtea daruri din partea tuturor popoarelor şi regilor, din nu ştiu ce motive, ar fi fost închis, iar prezicerile lui ar fi fost cercetate minuţios. Şi nu numai Porphyrius (în cartea pe care a scris-o împotriva religiei creştine), citându-l pe Eusebius (Praep., lib. I, c. 1) şi pe Nazianzenus ( Orat. Alt. In Julian. Apol. apud Nic., lib. I, c. XVI), spune: "Acum ne mirăm pe bună dreptate, dacă aşa de mulţi ani cetatea a fost bântuită de ciumă, când şi Aesculap şi alţi zei şi-au luat privirea de la ea: acum, după ce se cultivă religia lui Iisus, nu mai putem beneficia de foloasele zeilor". Şi,. Aşadar, după naşterea lui Iisus Christos, faima oracolelor a scăzut, pentru că, după naşterea Lui, prin strălucirea cuvântului divin pe pământ, a poruncit ca oracolele să amuţească:

"Vai, vai mie, plângeţi şi gemeţi, voi, trepiede (fotolii cu trei picioare pe care stătea Pythia din Delphi când îşi formula oracolele apolinice, n.t.), că Apollo a plecat de la voi  Un prunc ebraic mi-a poruncit mie, Apollo, domnind peste prea fericiţii zei, să părăsesc acest sfânt lăcaş". De aceea, împăratul Constantin, în Edictul către Provinciali, mărturiseşte că din cauza Oracolului lui Apollo, se adresează atât de târziu creştinilor, prin acest EDICT, căci nu s-a dictat de pe un trepied adevărat. De fapt, tocmai expirase oracolul zilei morţii lui Iacob şi hebdomadele lui Daniel (una din viziunile sale profetice - 70 de săptămăni de ani, o veşnicie, acesta ar fi sensul hebdomadelor, n.t.). Dar nici nu mă impresionează părerile diferite în previnţa perioadei de timp şi ar fi trebuit să se ceară o refacere a calculelor printr-o interpretare corectă; aşa cum propune Huetius în Demonstr. Evangel. (IX, 6 şi în următ.); (aşadar atunci se împlinise oracolul lui Iacob care trăgea să moară şi expirau hebdomadele lui Daniel. Şi nici nu mă tulbură diferitele păreri din acele timpuri în care trebuia să pretinzi o reconsiderare a calculelor printr-o interpretare corectă: este ceea ce se vede şi ceea ce vrea să spună demonstraţia evangheliei vestitului Huetius, privind naşterea Mântuitorului, dată prezisă în sus-numitele hebdomade, după cum explică teologii, n.t.). Prin aceleaşi Hebdomade ale prea sfântului bărbat, se cerea foarte clar şi foarte direct să se curme viaţa salvatorului nostru IISUS CHRISTOS, prin orice mijloc 

Şi pentru că aceştia au scăpat cu viaţă (bănuiesc că se referă la Iacob şi Daniel, n.t.), trebuia să se nască Christos şi să fie ucis; o dată acesta ucis trebuia să fie dărâmate cetatea şi templul: toate s-au împlinit. De aceea neamul cu totul demn de plâns al Iudeilor, nu revine la fructul cel bun, ci tinde să întunce chiar şi ceea ce era foarte clar pus în lumină, lucru care a fost corect gândit de mulţi autori printre care şi de către ilustrul Vossius (De Sibyll. Orac., cap. 14, p.m. 121) care spune : "Pentru că printre rabini sunt unii mai prudenţi şi cu un grad sporit de autoritate, mărturisesc că a pierit limba ebraică şi resturile acesteia sunt zdrenţuite, necunoscându-se nici sensul cuvintelor şi nici codicele hebraicilor, totul este mut şi pentru nimeni nu este de înţeles, pentru că o dată cu limba au dispărut şi vocalele, iar Iudeii sunt atât de reduşi, încât nu mai ştiu nici măcar să citească în ebraică. Spun că toate aceste note sunt făcute la adresa rabinilor ignoranţi şi aproape faţă de toţi rabinii, inclusiv cei vechi şi mai buni; cel care chiar nu crede acestora; deşi sunt mărturisite pe faţă, se va împlini cu siguranţă ceea ce fusese prezis de Isaiia, ca întreaga ştiinţă şi înţelesul oracolelor lui Dumnezeu vor fi îndepărtate de la ei. De aceea dacă vrem să-i combatem pe Iudei, trebuie mai întâi să fie abrogate acele elemente pe care le consideră ca noutăţi atât Elias Levita, cât şi Iudeii mai abili şi respinse ca falsuri de gramatică veche, ca fiind în dezacord cu aceasta, ceea ce va permite mai lesne, pentru ca, chiar maeştrii Iudeilor, care o admit, să nu accepte nici chiar într-o mică măsură, ştiinţa gramaticii de dinaintea rabinului Jehuda; în cele din urmă, vor rămâne toate versiunile noi şi se va adera cu tărie la versiunea celor 70 de bărbaţi pe care o recunosc toţi Iudeii din vechime, referitoare la Iisus Christos şi apostoli. Căci dacă Iudeii nu ar accepta această versiune, atunci ar fi clar că religia şi credinţa lor nu ar mai avea nici o bază. Aşadar, dacă vrem să urmăm calea cea dreaptă şi să-i dărâmăm pe adversari, profeţiile trebuie să rămână la acest sens, în care ele fuseseră primite mai înainte ca ele să se fi adeverit. Dacă va fi aşa, nu le va mai rămâne Iudeilor nimic de spus". Vorbele acestea sunt cu totul demne de cedru şi marmură. De ce? Pentru că înţelepciunea rabinilor, cum este calificată de Iudei, este susţinută, printre alţii, şi de către Salmon Zevus, care, calculând Hebdomadele, au rezultat 490 de ani, ceea ce coincide cu anul naşterii Salvatorulu Lumii, Iisus Christos; este de adăugat şi relatarea lui Josephus Flavius (Antiquit. Jud., lib. X, c. ult., Testim. Josephi de Christo); toate datele concordă între ele. Vezi şi ce spune Vossius în cap. XI, De Sibyll. Orac. şi Josephus, lib. d. c. X; idem Zalm. Zevi Ther. Jud., c. I, VI, p.m. 154)

9

Go Home;
Go Next Page >>
Go Previous Page <<

Home; Top ^; Continuare >>