Carol al XI-lea
Note adaugitoare
Capitolul I
Capitolul II
Capitolul III
Capitolul IV
Capitolul V
Capitolul VI
Capitolul VII
Capitolul VIII
Capitolul IX
Salutul meu adresat cititorului
Summary
Nota traducatorului
Home
 

CAPITOLUL  VIII, 1-8

Rezumat Cap. IV, 1-8 §1. Care este teologia lui Zamolxis? Locul unde se vorbeşte în Scrierile Eddice despre fericire în viaţa viitoare a celor drepţi şi este descrisă şi expierea celor care au săvârşit rele. §2. Odin este considerat tăinuitor al celor morţi în războaie înainte de vreme, de moarte violentă; aşadar locul lui este în Walhala. §3. Consensul general al tuturor popoarelor despre Dumnezeu şi anume că el este creatorul şi arhitectul lumii, de o bunătate fără margini şi că întreaga lui operă a dus-o perfect la bun sfârşit. §4. Din monumentele Eddice ale profanilor aflăm că lumea aceasta va trebui să fie distrusă prin foc. Sunt stimaţi cei mai vechi filosofi ai lumii şi în primul rând stoicii. §5. Despre fericirea după moarte a celor cinstiţi şi despre chinurile la care sunt supuşi cei necinstiţi cântă, de comun acord, toţi poeţii acestei naţiuni. §6. Sceptrul minoic. Fecioara lui Rhadamantus şi a lui Aeacus. Staf, stava, stavastola. §7. De unde vine numele de Radamanthus? De unde cel de Minos? De unde cel de Aeacus? Şi de unde cel de Triptolemus?. La vechii Sueoni şi Geţi a fost plăsmuită de către poeţi aceeaşi formă de judecată care a fost păstrată la zeii inferiori. De asemenea şi consiliul. De ce niciunde în legile altor popoare nu se specifică în mod expres acest lucru. Totuşi, există două trepte, cel al apelului (făcut în tribunal) şi cea a dreptului de apel făcut în justiţie. Acestea, ce-i drept, nu sunt arătate cu litere uriaşe, ci sunt acordate cu adevărat: Trivium este locul unei judecăţi solemne. §8. Cuvintele lui Vulcanius pun în evidenţă una şi aceeaşi idee a strălucitului Platon.

§1. În cele mai vechi documente suedeze, Scrierile Eddice, se distinge Theologia lui Samolse care este, în acelaşi timp, şi cea a celor mai vechi cetăţeni ai Sueoniei; se face deosebire între viaţa viitoare a celor drepţi, dusă în fericire şi cea a celor răi, dusă dimpotrivă în nefericire, la zeii subpământeni: " Han smijdadi Himen och alla eign theira / och hit thad mest er / han giorde mannen / och gaf honom Ond tha er lisswa skilide och alldrey tijnast / that lijkame fara till mulldar eda brenna till asku / och skulu allir men listiwa their riet eru sidader oc wera nied honom sielsum / thar sa heiter Gimle edur Wingulff / enn Wonder menn fara till heliar / oc thadan i Nistheim" (Myth., III)  ("Dumnezeu însuşi a făcut cerul, pământul şi toate cele care se găsesc pe el, şi, ceea ce este nemaipomenit, a făurit omul, al cărui suflet i l-a introdus în trup ca nemuritor, căci corpul poate fi prefăcut în pulbere sau, dacă este ars, în cenuşă. Cei drepţi trăiesc veşnic împreună cu El în Gimle sau Wingulff; cei nedrepţi însă, sunt aruncaţi la zeii subpământeni"). Despre Helis şi Nistheim se vorbeşte mai pe larg în alt loc din Edda; şi nu mai puţin despre Gimle, unde acest cuvânt este încărcat de o foarte demnă notare şi laudă: "a sunnanwerdum himens enda er sa salur er allra er segur stur / oc Biartare en Solen er Gimle heiter / han skall standa tha bade hestur farest himmen oc iord / oc byggia than stad göder men og Niettläter om allar allder" (Myth., XV şi XVIII) (" în partea sudică a cerului se vede cel mai frumos templu şi cu un soare mai strălucitor decât oriunde pe care localnicii îl numesc Gimle. Acesta va dura cât timp vor fi focul, cerul şi pământul şi acolo vor locui în vecvi cei cinstiţi şi drepţi"). Nordur-ii însă (vezi Myth., XLIX şi urm.) sunt aşezaţi, după Documentele Edda, în partea nordică, adică la zeii inferiori (subterani). Vezi şi Myth., XLIX şi urm.

§2. Zeul Odin este considerat paznicul (tăinuitorul) tuturor celor care au murit în războaie, aşa cum este zugrăvit şi în Edda: "pvi ad hans (Odins) askasynir eru allir peir er i val falla. Han skipar peim valholl" ("fiii lui mult iubiţi sunt toţi acei care au pierit în războaie, de moarte violentă; aşa că fiecare îşi are locul său rezervat în Valhalla"). Cum Odin mai este numit şi zeul sângeros, toţi fiii lui mult doriţi se bucură de acelaşi epitet ornant. El mai este numit şi Walsadur / Wingner / Walhallarvisir ("părinte al celor măcelăriţi, tăinuitor şi şef al sufletelor"). În Valhala, la servitul cupelor (la ospeţe) sunt folosite Parcele. Din nou Edda: "Sva heita peir Grimismalum er Piona i Valhaullu bera drick oc geta bordbunadar oc olgagna. Hrist oc Mist vil ag ad mier horn beri. Skegold, Skaugul Hildr oc brudr, Hlauk oc oc Heriana, Gioll oc Geira, Haup oc Rangridr oc Reginlief paer bera hverium ol" ("Astfel se numesc cele care îşi ofereau serviciile celor care veneau la ospeţe, erau paharnici, aşezau tacâmurile pe mese, cupele şi serveau oaspeţii. Rista şi Mista îmi aduc cornul plin de bucate. Skegold, Skaugul, Hildr brudr, Hlauk, Heriana, Gioll, Geira, Haup, Rangridr şi Reiginlief, bere"). zuon este o bere făcută din plante la popoarele nordice, numită zython, iar popular cerevisia. Despre zuon vorbeşte şi Tacitus pomenind-o ca o băutură specifică Svionilor şi preparată din orz ori din grâu şi este întrucâtva asemănătoare vinului.18

§3. Este bine de notat următorul lucru: Toţi oamenii, până la ultimul, sunt de comun acord că nu au aceleaşi gusturi şi nici nu simt la fel. Părţile superioare ale corpului pot fi curăţate cu ajutorul eleborului alb (o plantă din familia ranunculaceelor folosită ca purgativ; mai de mult se credea despre ea că vindecă nebunia, n.t.), dacă întâmplător, le-a tulburat primul contact cu universul (apoi, cu părţi ale acestuia ca cer, pământuri, mări), când oamenii au văzut chipurile lor - Soarele, Luna şi celelalte stele; şi pe măsură ce înţelegeau vârsta maturităţii, varietăţile, precum şi schimbările survenite în timp, au început să înţeleagă şi toate legăturile dintre ele aşezate în reguli bine rânduite; apoi când şi-au dat seama că universul este construit de aşa fel, încât în el toate sunt de admirat, până într-atât de proporţionate sunt, este pretutindeni frumos şi desăvârşit, sub toate aspectele sale şi în absolut toate părţile componente, s-au refugiat la sânul lui Dumnezeu, cel mai mare şi cel mai bun şi nu atât ca arhitect care crease toate aceste perfecţiuni graţie bunătăţii sale şi puterii sale nemărginite, cât mai ales ca Înainte-stătătorul, care, printr-o bunătate desăvârşită, egală cu natura lui şi printr-o forţă de aceeaşi mărime, a pus-o în mişcare, o conduce şi o stăpâneşte şi care a judecat foarte drept, dând oamenilor daruri sau pedepse ca unul care era aşezat deasupra tuturor. Iată de ce, în atâtea şi atâtea tulburări, întortocheri de drumuri, în noianul atâtor treburi şi atâtor neînţelegeri, este nevoie să se statueze adunări ale oamenilor în care să se discute despre dreptul celor asociaţi. Care opinie, în realitate pornită din inimile filosofilor şi ale celorlalţi oameni mai răsăriţi, nu putea fi trecută cu vederea; vezi şi Cicero (lib. I, De Leg., lib. II, De nat. Deor.), precum şi capitolele pe această temă din Timaeus a lui Platon (Scip. Somn., De universitate).

§4. Şi după cum aflăm din Documentele Eddice, această lume unică ar fi trebuit să piară în flăcări, date care concordă cu cele ale filosofilor şi ale primilor stoici. Vezi Eddice (Mythol. XV spre final) şi Cic. (lib. II, p.m. 49). Cicero (Acad. Arist., lib. I, De Coelo, c. IX) spune că "într-o zi această lume va dispărea prin foc". În această problemă, Platon şi Aristotel s-au dovedit a fi mai înţelepţi, afirmând că Dumnezeu nu ar vrea ca lumea să piară, chiar dacă ar fi socotit-o rea şi de aceea a făcut-o veşnică: ton kosmon aidion (Arist. d.l.). Lumea este concepută fără început şi fără sfârşit, de aceea nu are nici loc de naştere (Cic., De Univers.).

§5. Referirile din monumentele Eddice, privitor la fericirea după moarte a celor drepţi şi la pedepsirea, chiar şi răstignirea celor nedrepţi în iad, concordă cu tot ce au spus poeţii, aproape ai tuturor neamurilor. Varro numeşte iadul "infern întunecos". Vezi Borrichius (Cogit. de Var. lat. Ling.  act.  et  voc.  Infernus  şi  Analect. XVII). Aeschyl  (Prometeu)  îl  numeşte  aperanton tartaron ("nesfârşitul Tartar"), Homer tartaron heroenta ("tartarul cel întunecos", Il., IV, p.m. 256, v. 29); Tacitus ( Hist., lib. V, c. V) îl numeşte ceva opus celor cereşti, iar Cicero (lib. II, prop. fin. De Legibus) vorbeşte de legile încălcate de către cei care ajung în iad. Strălucitul Cellarius ( De Barbar. et Idiotis., c. VII, p. 199), din grijă pentru Posteritate, foloseşte pluralul inferna, idee apărată şi de Solinus (Legiplean), care a scris în latină şi de Lactanţiu (apologist creştin, supranumit "Cicero al Creştinătăţii", sec. IV A.D., n.t.), ambii luându-l martor pe Lucretius (lib. V, De R. N., p.m. 201), care, de asemenea, foloseşte pluralul inferna; la Tacitus (Histor., lib. V, c. 5) vom găsi acelaşi respect pentru plural - infernis - în dat.-abl.; nu mai puţin la Cicero (lib. II, spre final, De legibus), iar Vergilius în Eneida (lib. V, p. 247, 251 şi urm.) este şi mai convingător :

  "Cei mai de-aproape de-aici sunt cei osândiţi prin năpaste 

    Însă locaşu-l au toţi prin judeţ hotărât şi prin soarte.

    Minos ascultă şi scoate din urmă sortirea şi cheamă

    Mutele gloate-mprejur şi le judecă fapta şi totul.

    Cei amărâţi locuiesc pe câmpia din faţă, cei care

    Singuri prin crime-şi curmară viaţa, şi urându-şi lumina

    Sufletu-n ei l-au strivit. Şi-acum ei şi muncă şi lipsuri

    Cât de cu drag le-ar trăi pe lumea din care fugiră!

    Legea opreşte! Şi jalnici se uită la trista mocirlă."

Şi ceva mai încolo:

   "Locul aici e, de unde se-mpart cărările-n două:

     Drumul din dreapta spre Dis şi spre ziduri puternice pleacă;

     Noi ne vom duce pe-aici în Elysium. Spre plinul de crime

     Duce, spre Tartar, în stânga, că-i drumul spăşirii de rele."

Ceva mai departe:

   "Gnosicul ţine pe-aici Rhadamanthus grozava domnie,

     Dă răutăţii pedepse şi-ascultă, silind să-şi vădească

     Relele cel ce pe lume mereu îşi dosise păcatul."

                                                         (Trad. George Coşbuc)

Acelaşi lucru spune şi Seneca în Herc. fur. (V, 750): "Nu unul singur e jude ce, după fapte, împarte judeţe, sortind fiecărui de jilţul înalt trepiedul. Căci unul e Minos din Knosos, un altul e Rhadamanthes ce crud pedepseşte pe răufăcător ca altora pildă să fie "

§6. Însuşi Homer (Od., XI) povesteşte cum că fiul lui Jupiter, Rhadamantes (unul din cei trei judecători din Infern şi frate cu Minos), stând pe jilţul judecătorului din Tartar cu sceptrul de aur în mână, împreună cu Minos şi Aeacus - vestit prin spiritul său de dreptate - (şi el judecător în Infern, şi el fiu al lui Jupiter, deci până şi în Infern se practica nepotismul, sic, n.t.), ei trei erau  singurii care judecau faptele celor morţi, împărţind dreptatea în Infern. Vezi şi Platon (Gorg. şi De Min., c. XXXIV). Bagheta de magistrat a lui Aeacus a fost numită de Svioni şi Gothoni kasla şi staf. Astfel, avem în fragmentele de legi staf i hand salia ("a transmite prin moştenire vergeaua (virga) sau bagheta / bastonul (festuca ) de judecător"), aflăm de la prea nobilul Stiernhielmius (c. II, Kong br Westg.  Cod. Argent.; Ulph. Celsissimi Herois ac Domini Com. Gabrielis De la Gardie Math., CXXVII, 19; Fragm. Legum. Cod. var. var. leg. et Mss. Excus.). Din acest motiv, la Goţii care locuiau în Moesia, tocmai de la acest însemn sau sceptru judecătoresc numit stava, şi judecătorul s-a numit tot stava , iar tribunalul acestuia s-a numit stavastola. Din fragmentele de legi Askeskäpte aflăm că Judecătorul slăbea mânerul bastonaşului de frasin în timpul unui act solemn cum ar fi fost clarificarea unei proprietăţi de drept, înstrăinată regulamentar, fapt întărit şi de colecţionarea diferitelor stipulări cu diferite codexuri ale diferitelor legi. De aici şi scrisorile judecătorilor de eliberare a sclavilor, în vigoare până azi, skaptebreff - cum se obişnuieşte să li se spună - în Goţia de Vest şi în multe alte locuri. În regatul Sveoniei a învins şi folosirea celorlalte bastoane şi săbii cu mânere de frasin, ba chiar  destul de frecvent. Scrierile Eddice ne pun la curent cu faptul că zeii tocmai sub frasin îşi desfăşurai judecăţile; pe lângă alte raţiuni, mai este şi următoarea: " forthy askrin er allra trea mestr oc bestr" ("dintre toţi copacii, frasinul este cel mai puternic şi cel mai bun").

§7. Prin Rhadamanthes se înţelege cel mai mic judecător care, împreună cu ceilalţi doi,  trebuia să fie prezent în consiliul de judecată din Infern, Rad sau Nembd, al cărui prefect era; de la Radaman şi thus, "în chip remarcabil" (cu sens bun sau rău) aşa a fost denumit, în întregime Radamanthus, de la Thusa, "a sosi", "a-şi da consimţământul", pentru că, de fapt, numai unul trebuia totuşi să fie cel din consiliul asesorilor care, în cele din urmă, judeca şi pronunţa sentinţa, în conformitate cu legile. Iată cum sună textul legilor străbune: " Biuder Nambd sik stalfwilliande at waria nokot maal / tha ma eigh Domara them fraganga" ("Dacă asesorii îl vor achita pe cel compărut în faţa justiţiei, încă din primele sentinţe, prin aceleaşi sentinţe el ajunge judecător "). De la Plaut (Trin. IV, II, 83) aflăm că dacă la scriitorii latini figurează sub numele Rhadamanthus, la cei greci, absolut la toţi, îl vom găsi sub forma Radamanu. Cel mai important dintre judecătoriii din Infern era totuşi Minos, căruia îi urma Aeacus, o aflăm şi de la Platon (Gorg., p.m. 371) şi de la Plutarch (De Consol., a 1, Apoll. p.m. 121). Deci când lipseau ceilalţi doi, Rhadamanthus şi Aeacus, Minos îi înlocuia dând sentinţe în modul cel mai drept cu putinţă. Numele acestui judecător, la Svioni, înseamnă "mai bun", căci man, minn, minur, madur şi cuvântul compus lagmadur , îl susţin. Aşa cum se constată din fragmentele de legi străvechi (c. I, Ting. br. Westg.), această vocabulă înseamnă "a judeca foarte drept" şi "a desfăşura audierea corectă a martorilor", ba chiar "a conduce procese" în locul regelui. Am spus Aeacus ca guvernator în imperiul umbrelor o dată cu judecata de apoi; el este ä aks ("un judecător întotdeauna aspru"), poate şi pentru că erau doi gemeni, Rhadamanthus şi Aeakus, Rhadamanthus fiind mult mai blând; Ovidiu (In Ibin) vorbeşte de Aeacus care în problema pedepselor va fi mai ingenios sau Horatius (Carm., II, Od. XIII): "Sub domnia tenebroasei Proserpine îl vedem pe Aeacus ca judecător".

Farnabius (în notele I citate mai sus din Herc. fur.) conform jurisdicţiei atunci în vigoare, la Sueoni era nevoie de doi judecători cu bagheta sau bastonaşul judiciar; în mediul urban însă, era nevoie întotdeauna de trei, după cum reiese din fragmentele de incunabule păstrate. Cu aceasta concordă şi Codicele de legi civile ale regilor Ericus Magnus şi Christophorus. Nu altfel apare organizată judecata şi la scriitorii greci şi latini. Platon menţionează trei la număr (Apol. Socrat. spre final) ca şi la cei vechi ai noştri thridie / thriptur / thriptoler ; Cicero (I, Tuscul. Conf. legum Fragm.) îi enumeră în următoarea ordine: Rhadamanthus, Aeacus şi Triptolem. După cum astfel sunt indicate două grade de făcut apel în instanţă, adică de la Rhadamanthus la Minos, de la Minos la rege sau Jupiter (căci în legile vechi nu se întâlnesc mai mulţi şi nici în scrierile vechi) şi chiar în forma universală de judecată şi tot aceeaşi a fost reprezentată - ba chiar într-un chip solemn - şi în patria noastră, încă de la începuturile ei, foarte pe scurt şi foarte veridic totodată, dar nu a fost exprimată popoarelor de pe aceste meleaguri, prin viu grai. Dar aşa cum am arătat deja, în legile vechi se face menţiunea a trei personaje juridice Tierdhungs Nambd (c. III, Rest. br. Ol., c. III, Westg., c. XIX).

În capitolul al XIX-lea din Thiuwa br W. gL.L. este amintit, în anumite procese ale celor două părţi trebuia să fie achitat de către asesorii aceluiaşi complet de judecată (aceleiaşi judecăţi) conform reglementărilor pe atunci în vigoare: As fiartunt Nambd. (cf. Memb. mss. et cap. III spre final). Astfel chiar în lacuna care se constată în Codicele editat de Stiernhielmius, fără nici o urmă de îndoială, trebuie completat, adică din vechile incunabule, ba chiar şi din cel de-al treilea capitol Rattiös-br / unde se tratează foarte limpede despre lucruri asemănătoare, aşa că s-ar putea avea perfect sorţi de izbândă. Căci în vremurile cele mai vechi, nu avea nici o valoare startunr / cel care era prefect al întregului teritoriu al Regatului şi venise după ce avusese loc repartiţia proceselor, aşa că aceasta era total necunoscută unor judecători. De aceea, Vergilius cu eleganţa care-l caracteriza, nu a stat la îndoială să laude trinitatea chiar din legendele Grecilor: adică locul judecăţii supreme, în interpretarea lui Platon (Dial. V. de II în Gorg., p.m. 371, conf. p. 370 şi 372); Axioch ( De contemnenda morte, spre final) din care pornesc două căi paralele, una spre lăcaşul celor fericiţi, o alta spre Tartar.

§8. Aici sunt descrise pe scurt lucruri despre imortalitatea sufletelor, în care Geţii au crezut dintotdeauna (Geţii, adică Gautoi, Gautar, Gothar, Gothi19); iată aici cuvintele meritorii ale lui Vulcanius, despre care am vorbit şi mai sus cu totul laudativ: "Nu pot să trec sub tăcere faptul că întotdeauna am fost admiratorul, mai mult decât al tuturor, al acestui nume prin excelenţă nobil al unui neam, care crede din adâncul inimii lui în nemurirea sufletelor, căci, după judecata mea, condamnând puternic moartea, ei capătă un curaj neţărmurit de a înfăptui orice; după cum se vede, neamul Geţilor s-a ivit dintotdeauna aşa de la natură, el a fost şi este un popor cu totul aparte şi veşnic". Mai adaugă, pe lângă acestea, şi inscripţiile străvechi gravate în piatră de către profani unde asemenea şi alte formule le vedem cu sufletul şi cu ochii noştri de pe aceste meleaguri şi locuinţe de la lăcaşurile celor fericiţi la cel mai înalt cuprins al cerului, îmbrăţişând şi înlănţuind toate. Şi nu fără cea mai mare admiraţie, se citesc următoarele pe inscripţia dedicată zeului nemuritor şi operei sale, mulţumirile aduse de susţinătorii lui (inscripţia este gravată cu caractere runice, n.t.): "Zeul să fie mai binevoitor cu sufletul acestuia; zeul să ajute sufletul acestuia. Zeul să facă numai bine sufletelor tuturor acestora. Zeul să bucure veşnic sufletele tuturor acestora." Vezi şi Platon (Axioch., ult. pagină), unde Socrates relatează din Gobryas Magul că strămoşul acestuia a fost trimis în Delos, pentru ca să protejeze acea insulă; acolo, din nişte tăbliţe de aramă pe care Opis (alt nume al Dianei) şi Hecaergus (Hecaerge, o nimfă însoţitoare a Dianei, n.t.) le primiseră de la Hyperboreeni, a învăţat că după ce sufletul a ieşit din trup, coboară undeva, într-un loc subpământean necunoscut, în care se vede palatul lui Pluton, nu mai mic decât cel al lui Joe. În cele care urmează vor fi văzute şi alte lucruri lămurite de mine.

9

Go Home;
Go Next Page >>
Go Previous Page <<

Home; Top ^;