Carol al XI-lea
Note adaugitoare
Capitolul I
Capitolul II
Capitolul III
Capitolul IV
Capitolul V
Capitolul VI
Capitolul VII
Capitolul VIII
Capitolul IX
Salutul meu adresat cititorului
Summary
Nota traducatorului
Home
 

CAPITOLUL II, 1-20

Rezumat, Cap. I, 1-8 §1. Se poate proba perfect cu nouă argumente solide că armele straşnice ale Goţilor / Geţilor care au străbătut pământul în lung şi în lat, au pornit din Scandinavia. §2. De acest adevăr nu s-a îndoit niciodată nici unul dintre scriitorii vechi; această teză este susţinută şi de numeroasele colonii răspândite pe tot globul. §3. După mărturisirea lui Jornandes, dacă aceasta va fi aprobată de către toţi, va fi o argumentare în plus. §4. După Procopius, nu ar fi vorba atât de Goţi, cât mai cu seamă de Longobarzi şi Vandali. §5. Concordă, cu numele său, foarte popular, fiind de origine longobard, Paulus Warnefridi Longobardul. La acesta se adaugă şi autoritatea unui DEXIPPUS, ABLAVIUS, EUNAPIUS, AMMIANUS, DIO, ZOSIMUS, ZONARA şi a multor altora. §6. Se pun de acord vechea istorie a patriei cu străbunele anale; de asemenea chiar şi cu cei mai vechi scriitori greci. §7. Acestora li se adaugă şi Hispanii. §8. Cât despre Italici,   nu-şi are rost o dezbatere. De ce ar avea loc, atâta vreme cât Sciţii sunt şi întemeietorii Italiei? Acest adevăr este confirmat şi de o serie de cuvinte foarte vechi, căci nenumărate sunt de origine scită, după cum o putem bine vedea.

§1. Socot că s-a demonstrat suficient pentru a spune clar că Goţii şi Geţii sunt aceiaşi (este primul autor întâlnit de mine care pune punctul pe i în această dilemă pe care  nu a dezlegat-o nici M. Eliade, n.t.), cei mai neînvinşi prin virtute şi fapte şi care mai sunt cunoscuţi şi sub alte nume; atât titulatura cât şi oraşele şi popoarele le sunt comune; au subjugat multe alte popoare prin asediu, le-au adus sub stăpânirea lor. De ce? Aşa cum din pământul însămânţat ies ierburile verzi, grâul cu tija noduroasă se înalţă zvelt la suprafaţa pământului cu spicele-i ieşite ca dintr-un pântec, oare nu tot astfel au ieşit şi din Scandinavia noastră, în diferite momente ale istoriei, o grămadă imensă de colonişti şi s-au răspândit, din acest pântec, în toate părţile lumii, după cum se vede? Acest lucru a fost întărit ca atare, cu mult înainte, de către Jornandes, numind aceeaşi Scandinavie "o fabrică", "un pântec al naţiunilor". De bună seamă aceştia au fost Geţii sau Goţii care adesea, înainte şi după Christos, au colindat înarmaţi pământul în lung şi în lat şi l-au cucerit; în susţinerea tezei că aceştia au plecat din Gothia sunt mai multe argumente. Şi mai întâi de toate, acest adevăr istoric este susţinut de: I. Monumentele vechilor poeţi pe care ai noştri îi numesc SCALLDI; descrierile lor se sprijină pe atare argumente care, de la natură, sunt imuabile. Acestea sunt deduse chiar din cer, din soare, mare, lacuri, izvoare, râuri, copaci, munţi şi din altele; de unde şi adevărul poate fi clar perceput. II. Deplina concordanţă a istoriilor naţionale cu cea a cărţilor şi analelor. După cum lui Olaus Petri (autor al unui Chronicon) i-a scăpat să specifice acest lucru, eu însumi nu ştiu în ce chip au fost smulşi de către alţii şi duşi cu forţa în alte locuri Goţii aceştia. Date fiind împrejurările, de o foarte mare nestatornicie, de fapt din necunoaşterea adevărului, au fost cuprinşi în preambulul Cronicii într-un context ridicol şi stupid. III. Consensul general al scriitorilor străini, pe care cu greu îl vom distinge. De ce? Pentru că aproape nu există nici un loc, nici atât de lung şi nici atât de ascuns pe care teroarea virtuţii Goţilor să nu-l fi pătruns, în acele timpuri. IV. Legile Ostrogoţilor în Italia, legile Vizigoţilor în Spania; pe lângă altele, ba chiar multe ale Longobarzilor, Burgunzilor, Francilor, Alemanilor şi ale altor neamuri (V. Aug. Buchn. Saxon. Soll., p.m. 43 şi străvechile legi ale diferitelor popoare şi neamuri), care au fost de origine certă şi evidentă, după cum o arată numele, percepute ca atare cu ochii şi mintea. Se adaugă şi confirmarea regelui Carol al IX-lea privitor la Dreptul comun al lui R. Christophorus; şi nu numai prefaţa lui Stiernhielmus la legile West-Gotice, care, printr-o decizie publică nu fuseseră editate astfel la început, ci printr-o unire intrinsecă a codului de legi antice ale lui Lindenbrogius. Şi nici nu trebuie deloc trecut cu vederea ceea ce, în cuvântarea sa, acel Ill. Johannes Scitul, tratând cu erudiţie tocmai despre aceste legi gotice, a afirmat cu eleganţă despre vechimea şi virtutea militară a Sueonilor şi Goţilor. Şi cu ce talent nemaipomenit a scris acest prea frumos opuscul, de mână, de aceea, şi în puţine exemplare şi de foarte puţini poate fi folosit: tocmai de aceea nu m-am îndoit nici o clipă de faptul că a fost transcris cu cea mai mare atenţie. Care, printr-un şir continuu al cuvintelor, aşa se va citi: Ce vreţi mai mult? Olaus Magnus relatează că a văzut cu ochii lui în Italia, la Perusia (oraş în Etruria, situat între lacul Trasimene şi Tibru -n.t.) un volum de legi gotice / getice, scris cu caractere gotice şi că, în ciuda vechimii acestui monument literar-juridic, căci desigur se scurseseră mulţi ani de la acea perioadă de când Goţii locuiseră Italia, era cu grijă conservat şi custodiat de către Perusieni. Acest volum este o carte conţinând legi ale Goţilor, reunind un ansamblu de legi, de care se folosesc şi astăzi Sueţii şi Goţii, aşa că s-au descoperit exact aceleaşi legi care sunt şi astăzi în vigoare. Această concordanţă a conţinutului legilor ne-a condus spre un argument foarte sigur şi anume că Goţii, când au plecat în Italia, au luat cu ei şi codurile de legi. Autoritatea mai amplă a acestui Olaus a fost scoasă în evidenţă de ilustrul bărbat Joannes Metellus Sequanus, cel mai strălucit istoric al împăralului romanilor, Rudolf al II-lea, care atât mie, cât şi prea nobilului bărbat Johannes Rosenhan din colonia de Torp, a făcut cunoscut în lăcaşul stăpânului Neulandiei, Carol Uthenhov, şi a susţinut mereu că această carte, chiar înaintea anilor '50, a răsfoit-o împreună cu fraţii Joannes şi Olaus Magnus. De ce? Pentru că prea strălucitul principe, stăpânul Fridericus, duce de Braunschweig şi de Luneburg, i-a arătat prea-luminatului şi prea-puternicului principe, Stăpânului Carol şi desemnat rege al Suediei şi prea-milostivului meu stăpân, cu o nobilissimă frecvenţă a celor mai mai nobili oameni, nu cum arătase mai înainte, ci acelaşi volum, cu care fusese plecat la Roma în Perusia şi pe care îl văzuse cu deosebită admiraţie. Până aici a fost Ill. Scitul. Dar au mai fost văzute mai multe monumente - semne de străveche virtute a strămoşilor noştri, Goţii, prin Italia şi prin alte regate cu prilejul peregrinării lor, cu mult tâlc şi cu bună rânduială întocmite în jurnale de călătorie, cum este şi cazul celui dat la lumină din întâmplare, de nobilul tânăr Johannes Gabriel Sparvenfelt: acesta este în mod fericit şi cu ingeniozitate adnotat; astfel, graţie destinului care guvernează totul, în cele din urmă, au putut fi recuperate. V. Legile străvechi paternale ale tuturor goţilor şi, în parte, privitor la expediţiile la West-Gotice, atât cea militară, în Grecia, cât şi în alte locuri, cu un cuvânt, se menţionează clar regiunile migraţiei. VI. Obiceiurile, literele, limba, cele sacre şi altele privind relaţiile cu exterioriul. Toate acestea au fost clar arătate la locul lor. Sigur este că Grotius (Proleg. Hist. Goth. Melancht. în Cronica Busbeq. Ep. IV. Scal. lib. III) întăreşte ideea că la Marea de Azov chiar şi în zilele noastre sunt vii obiceiurile, limba şi numele Goţilor (adică ale Geţilor, n.t.). El mai adaugă numeroase nume în limba persană5 de locuri scite, locuri pe care Persia le stăpânise multă vreme (deci pentru că fuseseră locuite / stăpânite de perşi au căpătat nume persane, cum a fost cazul la noi cu traducerea în slavoneşte a multor toponime pur geto-dace, în perioada năvălirii popoarelor slave, conducând la soluţii eronate din partea acelor lingvişti care nu cunosc istoria ţării, sau, pur şi simplu, chiar dacă o cunosc, o mistifică, n.t.), de-abia acum, pentru prima oară transmise. Apoi, despre folosirea actuală a unor cuvinte gotice în Chersonesus Taurica (Crimeea de azi) şi în Tartaria Praecopensis ne-o mărturisesc bărbaţi prea iluştri ca Melancht., Busbeq., Scal., Vulcan., Boxhorn., Rachel. Chiar şi Verelius al nostru (Chron., p.m. 338, Vulcan în ad. dit. Not. la Jordanes, Boxhorn. Hist. Univ. ad. Rachel De jure Publ. Imp. Germ. CXIII), a arătat pe marginea textului şi la notele făcute adăugirilor operate de Vulcanius, că nu puţine din acele cuvinte sunt absolut getice. Din acelaşi motiv, pot fi şi celelalte trimise la aceeaşi origine, văzute pe aceleaşi scrieri. Chiar acesta este un motiv de îngrijorare exprimat în recent apăruta carte a ilustrului bărbat Wolff şi a deja dispărutului Verelius, pe care noi o lăsăm spre a fi dusă la bun sfârşit. VII. Migraţia naturală a popoarelor spre sud sunt vorbe aparţinând lui Cromerus (I, I, CXV, de R. Pollon). "Este mult mai normal", zice el, "ca popoarele nordice să migreze spre miazăzi. Acesta este cazul Cimbrilor, Goţilor, Vandalilor şi Longobarzilor". După cum spuneam mai sus, ceea ce i-a separat pe Goţi de celelalte popoare, acestea sunt sănătatea şi robusteţea corporală; scriitorii care se respectă afirmă acelaşi lucru: căci ei au trupul alb, pletele blonde şi sunt mai înalţi cu un cap decât alţii. Prin aceste calităţi blonda Ceres va naşte o mlădiţă măreaţă, aşa cum a cântat Lucanus (Lib. IV, De bello Civili, p. 104); pe lângă alţii, acesta a fost Procopius (Lib. I, Hist. Vandal.), care a adăugat: "Naţiunile gotice au fost multiple şi odinioară, dar sunt şi astăzi. Cele mai nobile dintre toate sunt Goţii / Geţii, Vandalii, Vizigoţii şi Gepizii care mai fuseseră numiţi Sauromaţii străvechi şi Melanchleeni. Sunt unii care i-au numit Geţi pe aceştia." (Este foarte limpede că, exact ca pretutindeni în cartea sa, aşa cum de fapt o şi enunţase, Goţii sunt totuna cu Geţii, n.t.). Dar aceştia, adică Geţii, nu diferă deloc de Goţi decât prin nume (v. şi Maria Crişan, Ubicuitatea Geto-Dacilor - anexă la Arta poetică la G. Coşbuc şi Limba strămoşilor noştri şi primul poet romano-geto-dac, Publius Ovidius Naso în care autoarea vorbeşte despre alternanţa vocalică e/o; deci Goţii nu sunt altceva decât triburi de Geţi războinici, aşa cum erau inclusiv la gurile Niprului - Borysthene, după cum ne-o atestă Dio Chrysostomus în Getica, Geţi încă nesedentarizaţi, n.t.): toţi au trupul alb, pletele blond roşiatice, foarte înalţi şi frumoşi la chip. Legile le sunt comune şi nici cultul zeilor nu îi deosebeşte pe unul de celălalt. Iată ce spune Coelius prin gura lui Horaţiu (c. II, c. XXI, la Horat. Epod. XVI): "Şi nici Germanii sălbatici nu au putut fi îmblânziţi de invazia Teutonilor şi Cimerienilor cu ochi albaştri (este vorba de invazia Teutonilor şi Cimerienilor oprită de Marius în 102 şi 101 î.e.n. la Aix şi Verceil, n.t.). Ei îşi duc viaţa sub Polul Nord, după cum ne transmite Vitruvius (arhitect roman din sec. I î.e.n, autor al unui preţios tratat de arhitectură, n.t.)' sunt foarte corpolenţi, au piele albă, firul părului drept şi roşiatic, ochii de culoarea cerului albastru şi au sânge mult; ca urmare a unei îndestulări umorale, sunt foarte rezistenţi la geruri. În timp ce cei care trăiesc în regiunile sudice sunt mult mai scunzi, sunt bruneţi, au părul ondulat, ochii negricioşi, au picioarele betege şi sânge puţin". Bonfin. (l.c.): "Nu ştiu ce anume lucru special şi propriu influenţează până într-atât fiinţa umană legat neapărat de locul în care s-a născut - aşa încât numai după aspectul exterior, după constituţia trupului, poţi numaidecât să deosebeşti un German de un Gal, un Gal de un Hispan şi, ca să fiu şi mai explicit, pe un Insubru (Insubres au fost un popor al Galiei Cisalpine care locuiau regiunea milaneză actuală cu capitala la Milano,  n.t.) de un Ligur, un Ligur de un Etrusc, un Roman de un Venet, un Venet de un Florentin". La fel cum se pronunţă Procopius despre Goţi, relatează şi Alphonsus Carthaginezul şi împăratul Constantin Porphirogenetul (Anat. Reg. Hisp., c. IX, Const. Porph. ref. Hachenb. Orig. Germ. n. XVIII spre final), la fel o face şi Lucanus (De bello civ., lib. 11).

"Sciticul Masaget nu se opreşte la Istru, el străbate mai departe înspre nordul îndepărtat, la Suevii cei blonzi şi corpuri albe6".

De comun acord cu  aceştia se exprimă şi Lucretius (De R. Nat., lib. VI):

         "Ce osebire, ce-i drept, între cerul Britaniei însăşi

          Şi între cel din Egipt unde bolta albastră se-nclină,

          Sau între cerul din Pont şi-acel al oraşului Gades,

          Şi al ţinutului unde sunt negrii cu feţele arse.

          Astfel sunt patru tărâmuri cu tot osebite-ntre ele,

          Căci fiecare îşi are şi vântu-i şi partea din ceruri."

(Titus Lucretius Carus, Poemul naturii, traducere, prefaţă şi note D. Murăraşu, Bucureşti,
Ed. Minerva, 1981)

Vezi şi la Tacitus (De vita Julii Agricolae, c. XI) locul în care se relatează despre poziţia cerului care dăduse corpurilor umane un anume habitus; iar la Diodor din Sicilia (Bibl. Hist., c. 8, p.m. 212) care pomeneşte despre părul Galateilor care creşte în funcţie de natură (ek fusew). Vezi şi Cicero (De Divin., lib. 11, p.m. 1 23), care şi el, prin cuvinte foarte clare, vine să confirme absolut acelaşi lucru. "De ce? zice el: deosebirea dintre locuri, oare nu este firesc să atragă după sine şi progenituri diferite la oameni? Pe acestea le putem trece în revistă cu uşurinţă: de ce există deosebiri foarte mari între Etiopieni şi Sirieni în privinţa trupurilor şi sufletelor lor, după cum este de diferită şi regiunea de baştină: de unde se poate înţelege că la naştere contează mai mult aşezarea pământului (locurilor de obârşie) decât traiectoria Lunii." VIII. La Înainte-Stătătorul celor Sfinte din aproape întregul Univers Creştin, la Conciliul Regal a fost spus acest lucru de către energicul Nico1aus Ragvaldus (pe atunci ca delegat de Wexionensus, trimis la numitul conciliu, mai apoi chiar înalt pontifice de Upsala (v. C. Stephanus) la care au subscris cu toţii, lucru cuprins în Actele instrumentate ale conciliului şi chiar în istorii. Acest lucru se găseşte în discursul prezentat acolo şi cu anexa unei contestaţii solemne, publicat atât în latină, cât şi în limba paternă. IX. Este atacată autenticitatea (a?tentik) confirmării date legilor lui CHRISTOPHORUS' regele Sueoniei, Daniei şi Norvegiei, care se păstrează până în zilele noastre în Arhivele Regatului (Istoria străveche a lui Ablavius, rămasă în manuscris confirmă faptul că legile Regatului Sueoniei erau comune cu cele ale Danezilor, întrucât sunt iscălite de regele ambelor regate. Şi aceste argumente sunt importante, deoarece de către noi, juriştii, se înţelege deposedare juridică (evincentia) şi care tocmai "într-un atare prilej, aproape numai printr-un semn (cred, făcut cu degetul arătător, n.t.) ar fi fost suficient să-l obţii (cred că este vorba de recunoaşterea / confirmarea autenticităţii legilor în discuţie, n.t.).

§2. Am spus şi în paragraful precedent că aceasta este opinia comună a scriitorilor: aceasta este forţa adevărului care atrage după sine acordul unanim. Şi cine dintre istorici s-a
îndoit, cu adevărat, de aceasta? Dacă, din prea multă preocupare faţă de noutate, negi acest lucru, atunci este nevoie să negi totul: dacă vei spune că aceasta este o minciună care vine de la cei vechi, atunci este nevoie să spui că toate sunt minciuni. Aşadar, ce forţă mai puternică decât cea a istoriei, căreia se cuvine să-i dai crezare, decât mandatele celor vechi transmise nouă prin monumente. Şi de ce chiar ei despre care este vorba acum, Goţii, Longobarzii şi ceilalţi; de aici se mărturiseşte că au plecat în diverse colţuri ale lumii: în ce anume direcţii şi în ce chip; prin propria mărturisire a tuturor, în calitate de fiinţe vii, dotate cu văz, cu prudenţă, a celor a căror memorie încă nu a dormit, observ că mi se cuvine să arăt în întregime adevărul şi să dizolv neînţelegerile.

§3. Aşadar, să începem cu Jornandes, el însuşi got (adică get, n.t.) care şi-a extras opera din scrierile anticilor; el relatează că Goţii au venit din SCANZIA (Scandinavia de azi) exact ca un roi de albine (De Getarum sive Gothorum origine et rebus gestis, C. I, II, III, IV, V). Apoi ne arată ce vrea să însemne această SCANZIA şi naţiunile care o locuiau; astfel, folosindu-se de un vocabular bogat, ne arată chipul în care Goţii şi-au părăsit lăcaşurile. Aşa că el numeşte Scandia noastră drept fabrică a popoarelor, un pântec al naţiunilor. Ceva mai departe apoi ne arată răspândirea Goţilor de răsărit şi a celor de apus, deşi la inflexiunea vocii Geţilor (deci cântând, pentru că ei îşi cântau şi legile ca pe nişte psalmi, dovedind că limba lor era o limbă armonioasă şi melodioasă, caracteristică dovedită şi de faptul că Ovidiu a putut adapta prosodia latină la limba getică, vezi poemul Laudes de caesare, n.t.) îi numeau pe aceştia Ostrogoţi şi Vizigoţi. Înţelegeţi deci: cu o altă trupă de goţi au plecat din Scanzia (sub conducerea regelui Berich (a se citi Herich), aminteşte Jornandes; lucruri de care vorbise mai sus, acum le repetă pe scurt.

§4. Procopius ( Hist. Goth., IV, fragment, p.m. 241 şi 248) îi scoate pe Ostrogoţi şi pe Vizigoţi din aceeaşi Scanzia, precum şi pe Longobarzi (deci, i-a adăugat aceluiaşi fragment de istorie şi pe acesta, legat de ţinuturile locuite de Goţi). La fel procedează şi Procopius7, adăugând la ei şi alţi nenumăraţi Vandali (la Tacitus, De Mor. Germ., c. II, îi găsim sub numele de VANDALII, la Procopius şi Zosimus bandiloi, iar la Eutropius ouandaloi, cu variantele Vandeli, Vindili, Vinili, Vinuli, Winili, Winuli), la Goţi  întărind că  au aceeaşi origine:  Goqoi  te  eisi  kai Bandiloi kai Ouisigoqoi kai Gepaide? ("Goţii sunt şi Vandali şi Vizigoţi şi Gepizi", Hachenberg, Orig. Germ., XIII); că Vandalii s-au adăugat celorlalţi Goţi, ne-o confirmă o sursă de mare încredere (Procop., Vandal., lib. I, lib. 1V, c. 39) - sub regele Gilimer care se bucura de o mare simpatie; el a avut sub conducerea sa întreaga progenitură a neamului şi pe cea mai nobilă; dintre scriitorii care se bucură de cea mai mare încredere este Grotius (Proleg. Hist. Goth.).

§5. Deopotrivă şi Paulus Warnefridi longobardul (De Gestis Longobardorum, lib. I, c. II), după cum el însuşi ne-o mărturiseşte, făcând o menţiune despre naţiunea lui, s-a dovedit că locuitorii săi (longobarzii) împreună cu Goţii, plecând din Scandinavia noastră, s-au apropiat de Scandinau. Johannes Boëmus (De Mor., leg. et ritibus omnium gentium, lib. III, cap. 8) o numeşte chiar cu acelaşi nume, dar şi cu multe altele; apoi chiar la Ptolemeu avem menţionaţi Goţii care locuiau pe Vistula. Desigur că şi Mela (lib. III, c. 6) îi numeşte la fel, cu acelaşi cuvânt. La fel şi Plinius (IV, 1 2), precum şi Solinus (III, 19 şi 20). Chiar aici în Scandia (exact cum o spusese şi Plinius) afirmă Isidorus (Init. Chron. Gothorum) că a existat cel mai vechi regat al Goţilor (= Geţilor, n.t.). Şi cum foarte corect aminteşte, acesta s-a născut din regatul Sciţilor. De aceea Dexippus (lib. II) în cărţile sale dedicate treburilor Goţilor, şi le-a intitulat Ta Skuqika ("Faptele Sciţilor) ca să fie clar pentru toţi scriitorii de bună credinţă acest adevăr istoric (şi anume că geţii se trag din sciţi, n.t.). Iar Eunapius îi pomeneşte pe Sciţi într-un limbaj confuz, idem Ammianus; iar Ablavius Gothus, printr-un limbaj ales, vorbeşte cel mai acurat dintre toţi (Nicol. Ragv. Orat., p.m. 165 ex Ablav.). Dar Dio Chrysostomus în cartea despre războaiele Goţilor, le zice Getikon, "getic"8 (Aici Carolus Lundius comite o gravă greşeală, căci este ştiut că Dio a trăit în sec. I e.n. şi a scris un tratat Getika (Treburile getice) din care s-a inspirat JORDANES / JORNANDES, cum îl numeşte mereu Lundius, în timp ce Goţii (chiar dacă sunt totuna cu Geţii) au apărut în istorie, cu siguranţă desprinşi din Geţi, de abia în sec. IV-V e.n., n.t.). Să-i mai adăugăm şi pe Zosimus şi pe Zonaras, în mai multe locuri din operele lor; pe lângă aceştia, însuşi Plinius îi numără pe Geţi în rândul popoarelor scite (IV, 12); la fel şi la Trebellius Pollio (Vita Galieni et Claudii), la care Austrogoţii sunt cuprinşi în numărul aceloraşi neamuri. Aici se adaugă şi Anastas. (Hist. Chronol.) Skuqai oi legomenoi Gotqoi ("Sciţii care sunt numiti Goţi"). Rosendius ( Antiquit. Lusit.): "Multe popoare", spune el, "îşi trag numele gotic de la Scania, un lucru trecut cu vederea de către scriitorii vechi şi înfăţişat confuz sub titlul de Getica". Jacobus Bergomensis (Suplem. Chron.): "Popoare care au fost numite de către Greci şi de la care şi-au tras numele Scythia şi Gothia". Schedel / Senensis: "Sciţii de la care îşi trag numele Svecia şi Gothia". Heinsius, în Paneg. Gust. Magni afirmă: "Geografii de mai dincoace au separat Geţii din vechime de Goţi, fără să o vrea. Ei nu şi-au dat seama că Geţii sunt destul de asemănători cu Goţii şi în numeroase cărti ale celor vechi, autorii se sprijină atât pe mărturiile Romanilor, cât şi pe cele ale Grecilor, căci atât numele, cât şi obârşia le sunt comune". De aici Ferrarius relatează în legătură cu acest adevăr istoric, aducând în memorie pe cei mai serioşi scriitori a căror autoritate se impune ca o marmură (Paneg. R. Christ. laud. dic.).

§6. Dar toate aceste afirmaţii nu coincid întru totul cu istoriile noastre şi cu Analele străvechi ale Sveoniei? Desigur că da! Af Japhet are komne Scyther och Geter, som longt epter Kalladis Gother / och nu Schwenste ("Sciţii  şi Geţii se trag din Japhet cărora mai târziu, după Goţi, li s-a spus Sueones" (cf. Chron. şi Hist. Pat.). Trec acum peste Imperiul Sciţilor care se întindea pe tot globul şi despre care relatează pe larg Herodot, Xenophon, Strabo, Diodor din Sicilia şi câţi alţii şi în câte locuri şi ale căror afirmaţii sunt în deplină concordanţă cu toate istoriile importante şi cu analele naţionale.

§7. Despre Hispani a auzit şi Alphonsus de Villa Diego Hispanul (Chron. Goth. Regni p.m. II): "Gothia se află în Scandia, zice el, patria naturală a neamului nostru gotic, de unde ei înşişi au plecat şi unde ei astăzi îşi au încă domiciliul regal şi statal". La această afirmaţie consimt şi Roderic. Tolet. (Rerum in Hispania gest., lib. II, c. 4); Joh. Lup. (De J. et J. Regni Navari, VI, 4): Alphons. Carthag. (Anac. Regum Hisp., c. IX) şi alţii.

§8. Cât despre plecarea Goţilor de aici în Italia, Italii însuşi o mărturisesc într-un singur glas, lucru ce, de bună seamă, a folosit ca argument în istoria alcătuită, parte tipărită, parte scrisă de mână care se păstrează la Biblioteca Vaticanului la Roma, nu atât în latină, cât mai ales în dialect italic (nu cumva este vorba de limba română veche, adică geto-dacă? n.t.), în ea fiind cuprinse faptele Goţilor transmise Posterităţii. Aceasta nu şi-au propus atât să aducă laude măreţe Goţilor cu eleganţă şi cu fermitate, ne-o spune ilustrul bărbat Octavius Ferrarius ( Pan. Chr. Reg., p. 7, 8 şi 19). Legat de aceasta şi Sigonius (De regno Ital., lib., I, p.m. 11) dovedeşte că pe Goţii înşişi nu i-ar fi născut imperiul etern al Romanilor în Italia, ci invers, căci, după cum spuneam, făuritorii Italiei au fost Sciţii. Pe lângă alţi scriitori preocupaţi de originile Goţilor/Geţilor, s-a numărat şi Cato, din care ni s-au păstrat fragmente care supravieţuiesc şi astăzi (deci, cu mai puţin de patru secole în urmă, cartea lui Cato Maior, Originile Romei, în care el relatează şi despre străvechimea scrierii getice, încă exista sau măcar fragmente din ea, n.t.). Astfel că nu a fost de mirare când Plautus a numit Italia barbară (Poenul III, II, 21). Pe sacerdotul italic al lui Hercule l-a numit Poticium cel barbar (Poticium = Pinarii, -orum, veche familie din Latium consacrată lui Hercule, n.t.), iar ritualul italic, barbar. Oraşele italice şi ele au căpătat epitetul de barbare. Legile italice sau romane şi ele au fost etichetate ca fiind barbare (Bacchid., I, 11, 15; Casin., II, VI, 19; Capt., IV, II, 104 şi III, 1, 32) şi traduse în latineşte în manieră barbară. Şi de ce nu aş spune-o, şi ziua de sărbătoare, precum şi altele, au fost considerate barbare, odinioară acestea fuseseră denumiri acceptate la toate popoarele, cu excepţia grecilor. Ba chiar şi cele mai vechi cuvinte care la origine au fost tusce (de la Toscana în Etruria, adică etrusce) şi scite, sunt clar convingătoare că sunt gotice (desigur getice!, n.t.), cf. Plaut., Asin., prol. II şi Trin., prolog. XIX. Verbul pultare ("a lovi uşor") pe care Plautus îl foloseşte foarte des, provine din cuvântul nostru pulta sau bulta (Dicţionarul latin-francez, a 5-a ediţie, Hachette, 1923, ne oferă explicaţia că pulto,-are este un arhaism pentru pulso,-are, "a lovi", "a bate la uşă", la Plaut având sensul de "a bate uşor în poartă / la uşă" şi, cum poetul comic Titus Maccius Plautus, calificat drept un pictor inimitabil al năravurilor populare, a trăit între anii 250-184 î.e.n., este foarte evident că din limba geto-dacă vin toate cuvintele barbare prezente în comediile lui şi nu din gotica propriu-zisă, gotica fiind la rândul ei o getică ornamentată, după cum ne-o arată izvoarele vechi, cu atât mai mult cu cât Goţii (în opinia mea, deloc departe de opinia lui Lundius, n.t.) au apărut pe scena istoriei (Goţii de răsărit şi Goţii de apus - Ostrogoţi şi Vizigoţi) la mijlocul sec. IV (350-375), cu Amaler şi respectiv Hermanrich (350-375), imperiu, distrus de huni; W-G cu Alarich (395-410) au năvălit în Italia (în 410 au ocupat Roma); Rekkared (586-601) > catolicism; ultimul rege a fost Roderich (710-711). W-Goţi ultimul rege Teja cade la Vezuviu 552; au dispărut în 601 A.D., deci domnia lor s-a întins pe o perioadă de 2 secole şi jumătate. Aşa că, fără urmă de tăgadă, toate cuvintele barbare folosite de talentatul comediograf latin Plautus sunt forjate din limba getă, căci Geţii şi Dacii fuseseră pe pământul italic cu mult înainte de întemeierea Romei şi au rămas ca atare la ei acasă, la care s-au adăugat prizonierii de război - unii reduşi la sclavie - de aceea şi personajele-sclavi ale comediilor şi eline şi latine se numesc pur şi simplu Davos sau Davus, Getes sau Geta (dar a fost şi un împărat roman Antoninus Geta din cei şapte împăraţi Antonini (Nerva, Traian, Adrian, Antonin, Marc Aureliu, Verus şi Commodus). Antoninus Geta (născut la Milano în 189) era fratele lui Caracalla cu care împărţea domnia şi care l-a ucis în 212 A.D., deci la vârsta de 23 de ani. Caracalla a ordonat să fie ucise peste 20000 de persoane; el fu şi ucigaşul juris-consultului Papinian, pentru că refuzase să facă apologia uciderii lui Geta; aşa că acei şefi de stat care-şi ucid şi rudele foarte apropiate, se trag din acest odios împărat roman, n.t.). Verbul mulcare ("a mulge") nu este un cuvânt latinesc, o recunoaşte deschis însuşi VARRO (116-27 î.e.n., poet şi unul din savanţii cei mai renumiţi din vremea lui de la care ne-a rămas şi un tratat despre agricultură, De re rustica; deci autorul se sprijină pe surse foarte demne de încredere, care au trăit cu secole î.e.n., întărind ideea că e vorba de un lexic pur getic, n.t.), dar o recunoaşte deschis şi Gellius (Noct. Attic., lib. XI, c. 1). După cum nici verbul mulctare nu este latinesc. Căci, de fapt, în acelaşi chip, mulgând lapte, se trage din ţâţe (uger), ceea ce printr-un sermone vernaculo, adică cuvânt popular (la Varro, însă, prin sintagma vernacula vocabula se înţelege "cuvinte latine"), noi spunem mulka, molka (Thys. şi Gronovius la Plautus, Stich., III, 1, 19; Fragm. Legum Sueon. et Goth., c. XVI). Există unii care susţin că mulgeo şi mulceo ("eu mulg"), de aici şi mulcto sau mulco ("eu pedepsesc") ar veni din grecescul amelgw ("eu mulg"), când de fapt se cuvine să căutăm izvorul comun, mai înainte de toate, în Sciţia. Halophantam , un cuvânt pe care ştim că-l întâlnim la Plautus (Curcul., IV, I, 2), precum şi la Salmasius şi la Scaliger, în calitate de comentatori ai aceluiaşi pasaj, (dar acest cuvânt poate fi perfect dedus din hal şi fante şi, considerăm că este greşit  pus în legătură cu grecescul olofanth (cuvântul nu apare nici în Bailly, Dicţionar de greacă veche, Paris, 1929 şi nici în E. Legrand, amplu dicţionar de greacă modernă, Paris, tipărit cam în aceeaşi perioadă; bănuiesc că este o expresie pur juridică, folosită în Evul mediu şi care putea fi găsită într-un dicţionar de specialitate), însemnând "obligaţia de a compărea în justiţie", "a depune cauţiune în favoarea cuiva", "vas", expresie care îşi are obârşia în Sueonia şi care poate fi pusă în legătură cu o sintagmă similară, regăsită la Marţial în cartea a IX-a, n.t.); la fel stau lucrurile şi cu cuvântul bustirapus (la origine înseamnă "hoţ / profanator de morminte"), Bust-ei-rapr care în limba gotică veche / adică getică înseamnă "bărbat", este folosit de Plautus cu acelaşi sens de "bărbat chel", care nu are nici un fir de păr pe cap spre a putea fi numit în toată legea (vir bonus); la Plautus (Merc., V, 2, 85 şi Rud., II, II, 9) se foloseşte cuv. MACHAERIA cu sensul de "săbiuţe" şi acesta este cuvântul gotic vechi MAEKER, de unde l-au luat şi grecii maaira ("satâr"); de socco, socca (de la cuv. soccus, o botină specială pe care o încalţă actorii de comedie), folosită de Plaut în Soldatul fanfaron, ultimul act (comp. cu Mercat., V, II, 85; Rud., II, II, 9 şi Edd. Havamal., LXXI) este de origine scită, iar goticul SOLA (vezi Bacchid. II, III, 98) răspunde perfect acestui cuvânt (să nu uităm că întotdeauna este vorba de Get sau şi de Get, când spune Got, n.t.); SCURRA ("bufon", "parazit", "jongleur") care la cei vechi însemna "a înşira vorbe goale / sarcasme spre a stârni râsul celorlalţi", ne duce la sensul lui SKURA din limba noastră populară, însemnând "vorbăreţ", "flecar". Şi care e situaţia altor cuvinte pur scite (adică gete, n.t.) pe care le întâlnim frecvent la ENNIUS, PLAUTUS, CATO, VARRO şi la mulţi alţi autori, din care cităm o parte; vinnula, cista, cistula. cistellula, herus, herilis, heres, heredium, herediolum, caput, arca, arcula, cippula, nasus, denasare, casteria, claro, clarifico, claritas, claror, claritudo, clarigatio, mundus, mundare, vocare, advocare, fallere, velare, stygius, carcer, carcerare, gelu, cura, curare, stare, urbare, turbare, nomen, nominare, meminisse, taberna, tabernarius, catus, catc, nicere, nere, nictare, sputare, insputare, caupo, stega, puteus, potus, putus, putillus, baltheus, pipare, pipire, boreas, rica, ricula, ricinium, acheruns, boia, rosca, pellis, palla, pallium, pallula, palliolum, palliolatus, paludamentum, paludatus, palatum, palatium, specio, cum compositis, specto, speculor, spiculum, speculator, speculum, specus, spelunca, species (majoritatea acestor cuvinte le regăsim şi în limba germană actuală - fein, kiste, Kapitel, klar, Palast, niere - nu numai în română, dovedind o dată în plus că istoria strămoşilor noştri a fost comună cu cea a popoarelor germanice, că am locuit aceleaşi meleaguri, că neamul vlaho-geto-dacilor şi carpilor a vorbit aceeaşi / aproape aceeaşi limbă cu cimerienii, celţii şi teutonii, cea getică fiind de fapt la baza tuturor, în sânul ei născându-se şi scrierea, n.t.). Revenind la străvechiul cuvânt PAN, analizat mai sus, am constatat că este şi elin şi italic şi germanic, pentru că la origine este cuvânt scitic, adică getic. Lui legere ("a citi") din latină îi corespunde legein în greacă, iar în limba noastră este lesa / läsa, iar la Wulfila legunt ("ei citesc") (Math., VI, 26) se găseşte lisan. Zythus, la Diodor din Sicilia Zuqo, nu este nici cuvânt egiptean şi nici grecesc de la zew care înseamnă "a fierbe", ci este pur gotic (adică şi getic, n.t.), căci grecescul Zuqo la noi se zice seth sodh, unde th este exprimat prin th sau dh (o confirmă Arngrim, lib. I, c. III) şi de la el şi Verelius (Runog. Scand., c. VII, c. III); de aici s-a format verbul sieda, siuda, în germană sieden, însemnând "a fierbe", "a topi". Spunem, de pildă, o băutură din orz fiert; grecescul teirw, latină tero ("eu zdrobesc, fărâmiţez, macin") vine din verbul nostru teira / tera, de unde handtera ("a măcina / zdrobi manual"; qin sau qi qino  ("grămadă", "cumul") se spune că vine de la qew, însemnând "cu carul"; pe această derivaţie eu nu dau nici o para, pentru că îmi este clar că vine de la geticul tina , pentru că la Cicero (Orat. cont. Rull.) avem cogere ("a aduna") şi coacervare ("a îngrămădi"). Chiar şi subsatntivul montes ("munţi") este folosit ca echivalent pentru maximi ("cei mai mari"), acervi ("grămezi de cereale") la Plaut (Pseud., I, II, 55). Latinescul aevum ("durată", "timp", veac") vine de la goticul / geticul äwe şi destul de apropiat de aiwn al grecilor şi de avan al arabilor (aşadar, s-ar putea reconstrui fraze întregi de limbă getă străveche, pe baza acestor extrem de preţioase formule etimologice şi româna actuală păstrează cuvântul getic străvechi ev, n.t.) A se compara şi cu ceea ce spune Celsus (Com. Eccl., p. I, c. 8 - este vorba de filosoful vestit pentru atacurile sale împotriva creştinismului şi care a trăit la Roma în sec. II e.n., sub Antonini). Trimit acum la Platon (Crat., p.m. 319) unde vom găsi nenumărate cuvinte greceşti primite de la barbari; trimit şi la Dionysius (lib. I, spre final) care susţine clar că Roma  s-a slujit mai întâi de limba greacă, din care apoi, multe cuvinte au pătruns în latină, amestecându-se cu latina (deci, limba latină a luat din vechea getică şi direct, prin populaţia geto-dacă existentă la Roma şi indirect, prin intermediul limbii eline, n.t.). Trimit şi la Julius Caesar Scaliger (filolog şi medic italian, unul din cei mai mari erudiţi ai Renaşterii, 1484-1558), autor al unui strălucit tratat de poetică, n.t.) de la care aflăm că vechii Latini au luat nenumărate cuvinte din Magna Grecia. Trimit şi la ilustrul Morhosius (lib. De patav. Liv., cap. XI) care ne transmite informaţia că în Italia au existat mai multe limbi: ale sclavilor indigeni, dar proveniţi din alte regiuni, precum şi ale celor ai casei; fiecare îşi avea limba lui proprie, opinie cu care eu sunt totalmente de acord, ţinând însă să subliniez un fapt, că multe din cuvintele latineşti erau la origine scite. Chiar şi numărul impar nu vine de la Greci, ci de la Sciţi; oamenii erudiţi au arătat deja că atât flexiunea verbului, cât şi cea a substantivului din latină au origine barbară, de exemplu; karkar, karker, karkeris, karkeri = carcer, carceris, carceri ("închisoare, a închisorii, închisorii"). În karkarai, după Wulfila (vezi şi Glosarul la gotul Wulfila, precum şi Codicele de legi străvechi Pat.) ai se citeşte ca şi cum ar fi e,  în carcere, după cum chiar şi sunetele au şi ai sună e: namen, namnis, namni = nomen, nominis, nomini ("nume, al numelui, numelui"); father, fathris, fathri = pater, patris, patri ("tată, al tatălui, tatălui"); mother, mothris, mothri = mater, matris, matri ("mamă, a mamei, mamei"). Şi la verbe: im, is, ist = sum, es, est ("sunt, eşti, este"); vidiau, videis, videithş = video, vides, videt (= văd, vezi, vede); vastiau, vastis, vastit /sau vastijt vestio, vestis, vestit ("mă îmbrac, te îmbraci, se îmbracă"); au la Goţii sună ca şi o sau ó; haba, habas, habaith = habeo, habes, habet ("eu am, tu ai, el are"). Desigur că din haba gotic s-a ajuns la latinescul habeo; aşadar haba este habeo, habas - habes, habaith - habet, habam - habemus ("noi avem"), habaith - habetis ("voi aveţi") şi habant - habent ("ei au"). Haba astăzi este hawer. Mai mult ca sigur că habetus este în loc de avitus ("avut, deţinut", dar şi "corpolent" la Plautus) şi habe în loc de ave ("să ai"), după spusele lui Non. Şi Bongars. Ad Justin. (lib. I, c. I' 4). Aşadar, este lesne de legat lucrurile între ele de aşa natură, încât să conchidem că aceste cuvinte nu numai că au preexistat în gotică (getică), dar că ele au şi fost adaptate şi traduse în limba latină cam după bunul plac; ba chiar adesea accepţiunea verbului este interpretată la Plaut şi Terenţiu puţin îndrăzneţ, când vor să spună că o femeie a fost avută (haberi) se adaugă cum coit ("a fost posedată / s-a unit prin căsătorie"), ceea ce în vechile noastre legi se va exprima cu oarecare pudoare şi niciodată nu se va argumenta în acest chip.

9

Go Home;
Go Next Page >>
Go Previous Page <<

Home; Top ^; Continuare >>