Carol al XI-lea
Note adaugitoare
Capitolul I
Capitolul II
Capitolul III
Capitolul IV
Capitolul V
Capitolul VI
Capitolul VII
Capitolul VIII
Capitolul IX
Salutul meu adresat cititorului
Summary
Nota traducatorului
Home
 

CAPITOLUL  IX, 1-3

Rezumat Cap. IV, 1-3 §1. Din filosofia lui Samolse, strămoşii noştri au fundamentat principiile şi chiar preceptele dreptului şi Justiţiei germane foarte corect. Dar pentru a putea fi observată aceeaşi raţiune în ambele cazuri, acelaşi adevăr, aceeaşi lege care este preceptul de drept şi cu efect al respingerii celui nejust, s-a recurs la definiţii după modelul geometriilor: defin. 1. Cauza este acel ceva din care se naşte ceva; 2. Cauza principală este cauza din care se nasc toate celelalte; def. 3. Cauze secundare sunt acele cauze a căror origine se află în cauza principală şi depind de ea; def. 4. Orice mişcare este izvor al acţiunii, chiar şi în cazul obicetelor neînsufleţite, atâta vreme cât, în diverse chipuri, prin calităţile şi efectele lor, contribuie  hotărâtor la ideea de bine şi frumos a celor vii. Apoi trebuie să fie cerut ceva, ca să se poată da. 1. Orice este s-a întâmplat dintr-o cauză. 2. Nu are loc progres la infinit. §2. Atunci se ajunge la principiile de drept, când cel care a fost primul dintre toţi, acela este Dumnezeu. §3. Princ. 2. Peste toate cele care sunt create,  inclusiv peste gânduri, domneşte Dumnezeu.

§1. Aşa cum s-a arătat, filosofia cea mai veche este cea a lui Zamolxis şi a neamului nostru; din izvoarele ei s-au iscat şi principiile şi preceptele juridice şi tot ele s-au revărsat în for: ele sunt exemple de nezdruncinat ale adevărului. Dar, aşa cum obişnuiesc inginerii geometri, noi facem progrese graţie cunoştinţelor strămoşilor noştri care au fost buni navigatori mai înainte de toate; aşadar, mai întâi vor fi elaborate definiţiile şi apoi postulatele, ca nici una să nu fie imediat eliminată, prin care sunt extrase apoi fără dubiu, mai lesne, principiile genuine şi, în final, urmează perspectivele generale într-o înşiruire neîntreruptă.

Def. 1. Cauza înseamnă ceva de la care se porneşte.

        2. Cauză primară este aceea din care se nasc toate celelalte.

        3. Cauze secundare sunt acele care trimit la origine, la cauza primară şi, prin urmare, depind de ea.

        4. Orice mişcare este şi izvor al acţiunii, în cadrul căreia se disting şi obiectele neînsufleţite, chiar şi animalele care, în diverse chipuri, participă la calităţile şi operaţiunile oamenilor, determinând ideea lor de bine şi frumos. Astfel, prin aceste premise nu înseamnă deloc că eu îmi iau ceea ce vreau, ci numai ceea ce îmi este îngăduit de către toţi. Aşadar cer dimpreună cu strămoşii noştri ca să fie îngăduit:

1. Orice se întâmplă s-a iscat dintr-o cauză. Căci dacă nu s-ar fi ivit cauza, ar fi fost şi acum acelaşi lucru de mai înainte. Ceea ce este socotit de către toţi a fi absurd din punct de vedere juridic, şi pe bună dreptate.

2. Nu este îngăduit progresul la infinit. De aceea orice raţiune de a filosofa corect este sigur înlăturată. Aşadar, după ce a atins apogeul, va fi oprit, deşi mintea, raţiunea lui, forţa, întreaga-i putere ar putea să funcţioneze mai departe. De aceea chiar şi Cicero (De N. D., lib. III, p. 61 şi urm.), dintre fleacurile naturii până la cea mai înaltă prefecţiune a ei, apără ceea ce urmează să se nască. Adică Principiile:

§2. Primul a fost Dumnezeu, căci el s-a născut înaintea tuturor. Zic Dumnezeu a fost unul singur şi făruritor al cerului şi al pământului şi semănător al tuturor lucrurilor, săditor şi hrănitor al tuturor: en to pan EN, căci ca unul care sare în ajutor, stând la îndemâna oamenilor, din ignoranţă, multe nume i s-au mai adăugat. Să socotim şi disertaţiunea lui Cotta şi a lui Maximus din Tyr (XXIII Gell., N. Att., lib. XI, c. 5; Diog. Laert., In vit. Pyrrhon.; Sext. Emp. Pyrrhon. Hyp. , l. I, Var. capt. Lucian, In Anct. Vit.). Cei din tabăra scepticilor, cu Pyrrhonii în frunte, susţineau că atâta vreme cât nu poate fi văzut, nici auzit, nu există; sigur că pentru filosofi este ruşine să te îndoieşti, de ce atunci nu s-ar îndoi şi cei care trăiesc la ţară. Cartesius (Medit I cum objection variorum et auct. Respons. Princ. Philos., p. I, c. 1-13, p. 2 §1, la încep. şi not. Ad progr. A 1600, XLVII), demonstrează că nu se pot îndoi toţi de existenţa lui Dumnezeu, dar voi explica clar cum stau lucrurile cu credinţa şi cu adevărul ei, - greşelile tenebroase în care unii înoată, nu sunt altceva decât rodul neştiinţei. Aşa că dacă sunt concepute mai multe în sufletul lui Dumnezeu, acestea toate pot fi egale cu sine sau neegale. Cele egale sunt atunci când numeroasele mişcări ale naturii nu se raportează la unul şi acelaşi principiu, care este în acelaşi timp şi infinit şi primul pentru că convenindu-se, totuşi, să devină ordinea naturală a cauzelor, a avut sorţi de izbândă. Apoi, se pune problema dacă părţile componente ale acestui univers au fost sau nu au fost suficiente. Mai înainte va fi distrus motivul concluzionării de polueian (politeismul); după aceea, se va ridica total puterea şi natura divină. Dacă sunt inegale, se va reveni la ceea ce s-a spus. Căci natura divină nu este câtuşi de puţin imperfectă, nici chiar atunci când s-a decis să se recunoască absolutul din orice parte, imperfectul aş zice, nu absolutul: Cicero 20 (De Universitat., p.m. 196) a unit aceste cuvinte, dându-le aceeaşi semnificaţie, astfel încât autoritatea unui cuvânt imperfect cu nici unul dintre instauratorii mai recenţi ai limbii latine nu va putea fi împiedicată. Iată-l pe Plinius (Nat. Hist., lib. II, c. VII, p.m. 12), în ce chip discută despre puterea divină: "Grija principală a naturii imperfecte din om este ca Dumnezeu să nu fi cunoscut toate". Multe alte lucruri demne de a fi citite sunt analizate detaliat până la finele capitolului: cel care neagă existenţa lui Dumnezeu este socotit a nu avea o minte sănătoasă. Căci avem de a face cu o infinitate a ideii divine care nici nu poate fi văzută cu ochii, nici nu poate fi auzită cu urechile şi nici nu poate fi percepută cu vreunul din simţuri, decât numai dacă, de către Dumnezeul infinit, poate fi imprimată fiinţelor finite ideea că el există cu adevărat. Aşa cum în afara acestor cauze, apare motivul pentru care s-a menţinut secole de-a rândul şi vieţi de oameni în şir ideea străveche de Dumnezeu şi comună tuturor şi nici un neam nu a fost vreodată în afara legilor şi moravurilor şi nici nu s-a pronunţat că nu ar şti de existenţa lui Dumnezeu. Să apelăm la Cicero (lib. I, De legibus, p.m. 160), Seneca (Ep. CXVII ) şi Aristotel (t. I, Top. I şi IX) şi din nou Cicero (lib. I, De N.D., p.m. 8). Acela care se îndoia de existenţa lui Dumnezeu era supus pedepsei şi oprobiului public. Şi, deşi acesta era privit ca un foarte mare păcat, lucru enunţat şi de Cicero în cartea a treia dedicată filosofiei cunoaşterii lui Dumnezeu (De N. D., lib. I, p.m. 8), prin cuvinte tulburătoare: "În măsura în care i se atribuie spiritului o întreagă divinitate, în aceeaşi măsură lumea zice că există Dumnezeu; în măsura în care un altul s-a aşezat în fruntea lumii, atribuindu-şi roluri prioritare, atunci acea persoană va primi din partea lumii, dreptul la replică, printr-o mişcare a maselor, şi va fi ameninţat cu moartea, atunci va susţine că există Dumnezeu al Cerului; neînţelegând că cerul lumii este o parte a lumii, prin care el însuşi, într-un alt loc, l-a desemnat pe Dumnezeu". Trimit acum la alte lucruri pe care lumea, de nevoie, le-a desemnat ca fiind ilogice: astfel, mult mai corupt decât magistrul său, a învăţat că Dumnezeu este acela, care prin libera acţiune a sa asupra materiei, a creat cerul şi pământurile. De ce aş trece cu vederea şi celelalte, despre care vorbeşte divinul Platon, cu o intuiţie cu totul ieşită din comun, ca şi cum ar fi un zeu al filosofilor. Să nu vorbesc nimic despre stoici şi care prin importanţa pe care o acordă forţei destinului şi inevitabilei legi a acestuia, de fapt, micşorează rolul lui Dumnezeu. Dar cum aceştia sunt mai puţin apţi, se înfundă tot mai adânc în multe lucruri false şi îşi aruncă unul altuia insulte şi totuşi ei sunt socotiţi a fi cei care i-au smuls lui Epicur ramura de palmier pe care el pe drept şi pe merit, deci, prin trudă, o câştigase în legătură cu mişcarea atomilor, deci ca rezultat al minţii lui iscusite şi nu printr-o judecată mediocră şi trândăvie. Opiniile acestora sunt redactate într-un compendiu cuprins în cărţile lui Cicero, De natura Deorum ; tot aici pot fi puse în evidenţă şi unele concluzii subtile ale altora.

§3. Aşa stând lucrurile, rămâne de văzut principiul care urmează. Aşadar, nu încape îndoială că Dumnezeu domneşte peste toate cele pe care le-a creat, inclusiv peste cugetări. Căci este propriu naturii inteligente, prima cauză cercetată a tuturor lucrurilor, cea care statuează de fapt cauzele secundare, care, în chip necesar niciodată nu se pun în mişcare de la sine, ci, după cum am spus, toate acţionează în funcţie de prima cauză (ca motor al celor secundare). Se întâmplă ca între ele să fie şi disensiuni: că Dumnezeu este infinit şi că există şi altceva care nu depinde de el. Lucrurile stau de aşa manieră, încât cauzele secundare pot fi recunoscute, deoarece prima cauză, fiind mai perfectă decât celelalte, secundare, se recunoaşte de obicei şi astfel, cele secundare, prin ele însele, neputând exista, se recunosc după faptul că sunt mai puţin perfecte şi se păstrează aşa cum sunt, prin eliminare, rămânând valabil principiul duratei la cauza primară; dar cum atotputernicul Dumnezeu se regăseşte în toate lucrurile din spirit de dreptate şi fapte bune puse chiar în slujba celui profan, pe el îl numesc cel mai bun, pentru că are forţa cea mai mare. Vezi şi Cicero (De Fin. , lib. IV; Pro domo sua; Ad Pontifices, p.m. 142). Adaug în acelaşi timp că niciodată nu lipseşte izvorul bunătăţii prin acţiune şi mişcare; nimic nu este mai limpede că în acelaşi lucru îşi spune cuvântul Providenţa. Nu poate fi înţeles cum unul nu se face fără celălalt pe dată. Oare Dumnezeu să nu ştie care sunt lucrurile cele mai importante şi pe care El să le trateze într-un anumit chip şi să le salveze? Oare să nu aibă forţa necesară prin care să susţină şi să administreze atâtea lucruri? Dar necunoaşterea lucrurilor este total străină de natura lui Dumnezeu şi, ceea ce pentru oameni este o greutate pe care ei, în neputinţa lor, nu o pot duce, revine măreţiei prea bunului Dumnezeu, care, în puterea lui nemărginită, o simte ca pe un lucru foarte uşor; căci dacă natura lui este infinită, tot infinită îi este şi puterea. Chipul perfect al infinităţii acesteia nimeni nu-l poate înţelege cu mintea şi nimeni nu-l poate admira îndeajuns; nimeni nu-l poate venera îndeajuns de demn prin religie sau cult. Pentru ca aceasta să se săvârşească complet, providenţa lui Dumnezeu este organizată de către Autoritatea publică, pentru ca să se menţină "această ordine minunată şi această constanţă de necrezut, din care izvorăşte şi păstrarea şi întreaga salvgardare a tuturor, cel care se socoteşte golit de spiritul diriguitor, el însuşi lipsit de spirit, va fi dotat cu acesta" (Vezi şi Cicero, De Natura deorum, c. II, p. 26 şi 37), după cum remarcăm explicat mai clar de către senatul antic al filosofilor, pus într-o lumină mai clară.

Astfel, spre uimirea noastră mergând până la admiraţie, există în tăria cerurilor corpuri cereşti de stele foarte mari, unele rătăcitoare - care, totuşi, cât de corect sunt ele astfel numite - vezi ce spune Cicero (d. l. II, p.m. 36), altele sunt fixe, dar fără se sprijine pe vreun suport; cât este de uimitor când te uiţi la globul pământesc (aruncând o privire de ansamblu spre a obţine un punct din univers), vezi atârnând pretutindeni corpuri cereşti în aer, sfidând legea echilibrării. Singurul argument este că Dumnezeu este acela care susţine toate aceste corpuri. Să apelăm şi la Aristotel (lib. De Mund, c. VI) şi la Lucan (De B. C. , lib. V, p. 134) care cântă această forţă uriaşă: "De aerul gol este pământul în echilibru ţinut", iar Lucretius (De R. N., lib. V, p. 197 şi urm.): "Cum de rămâne pământu-n repaus în mijlocul lumii? / Ciudat e tărâmul de aer al lumii în care se află", iar Cicero (d.l. II, p. 45 şi De Univers., lib. , p.m. 198): "Pământul este aşezat în mijlocul lumii şi se menţine astfel solid şi rotund, absolut de la sine"..

9

Go Home;
Go Next Page >>
Go Previous Page <<

Home; Top ^; Continuare >>