Carol al XI-lea
Note adaugitoare
Capitolul I
Capitolul II
Capitolul III
Capitolul IV
Capitolul V
Capitolul VI
Capitolul VII
Capitolul VIII
Capitolul IX
Salutul meu adresat cititorului
Summary
Nota traducatorului
Home
 

CAPITOLUL  IX, 4-9

Rezumat Cap. IV, 4-9 §4. Princ. 3. Zeu este cel care hotărăşte cu dreptate în această viaţă: El răsplăteşte oamenii şi tot el îi pedepseşte. §5. Princ. 4. Mintea omenească nu este în stare să înţeleagă ideea perfectă a Justiţiei Divine. §6. Princ. 5. După trecerea sufletului din această viaţă, vor fi date răsplăţi şi pedepse în modul cel mai corect. §7. În cele din urmă, preceptele de drept vor fi orânduite după modul în care au fost date de împăratul Justinian. Acelora li se vor mai adăuga încă alte două cu o mare justeţe, pentru ca numărul să poată fi înţeles, într-un mod oarecare, zece pentru cele divine şi tot atâtea precepte. Primul precept: Dumnezeu trebuie să fie cinstit (să i se aducă jertfe). 2. Părinţii trebuie să fie respectaţi. 3. Să duci o viaţă cinstită. 4. Să nu faci nimănui vreun rău. 5. Să i se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine. §8. Din aceste principii supreme, exemple ale naturii şi adevărului, a ieşit la iveală nu numai Dreptul Natural, ci şi cel Civil şi pe lângă acesta şi cel numit Drept al Popoarelor care este separat de cel Civil şi Natural. De aici s-a iscat acel Drept al Naţiunilor înaintea tuturor. Ce este izvorul obligaţiei. Ce este Dreptul Naţiunilor? Ce este Dreptul Naturii? Care este baza Dreptului Naturii. De unde se trage numele de om. Ce este Dreptul Civil? O cetate a cărei construcţie a fost amânată, se crede că va fi construită mai temeinic.

§4. Cel de-al treilea principiu este că Dumnezeu este acela care hotărăşte cu dreptate în această viaţă răsplăţile şi pedepsele oamenilor. Căci dacă Dumnezeu domneşte, dacă se îngrijeşte de oameni, este firesc ca binele să fie răsplătit cu cele bune, iar răul cu cele rele şi cu pedepse, chiar dacă uneori mai târziu, totuşi ele trebuie să fie. Dar aceste pedepse nu pot fi admise mai înainte de a fi fost cântărite faptele din punctul de vedere al stăpânirii şi al perfecţiunii divine. Căci altminteri poate avea loc o perturbare a lucrurilor umane, a vieţii şi o confuzie imensă, având drept consecinţe pierderea încrederii în societatea umană, o degradare a neamului omenesc. De aceea Justiţia lui Jupiter, după cum o demonstrează Antichitatea este prezentă prin acel act de blândeţe. Chiar şi Pindar l-a numit pe Dumnezeu aristotenhn, "cel mai mare maestru", ca unul care administrează Dreptatea şi care acţionează conform regulamentului "to pote, kai pw, kai meri posou", "momentul săvârşirii actului, în ce fel s-a săvârşit penalitatea şi până unde merge pedeapsa actului penal". Vezi şi Plutarch ( Comment. De Ser. Num. Vind., p.m. 550) şi Plaut (Prolog. Rud.). Iar Homer (Odyss. V) l-a cântat astfel:

"Zeu sfea tisait ikethsio, o te kai allou

Anrwpou efora kai tinnutai, osti amarth."

("Zeus ajută pe cei care i se roagă lui, cerând ajutor, dar în acelaşi timp pedepseşte pe acei oameni care greşesc").

Aceasta, pentru că el veghează zi şi noapte asupra oamenilor, străbătând pământul în lung şi în lat, urmăreşte pe fiecare în parte şi pe toţi la un loc, dotat fiind şi cu o memorie cu mult mai presus decât cea a oamenilor. De aceea, cel care nu respectă conştiinţa divină (care e mereu trează, veghind asupra tuturor lucrurilor şi oamenilor), aceluia ar trebui să-i fie teamă mereu de zeii prezenţi permanent şi ar trebui măcar să se teamă de pedepsele ameninţătoare care vin de la ei. Căci printr-o îndelungată şi precisă observaţie, au fost bine reţinute facerile de bine, de aceea au fost gândite răsplăţi uriaşe din partea conducătorului zeilor şi arhitectului tuturor binefăcătorilor . Iar în ce-i priveşte pe cei mincinoşi, pe turnători, pe prefăcuţi, pe răufăcători, nici o pavăză nu-i poate ascunde, pentru că faptele lor vor fi pedepsite pe faţă, în văzul tuturor, chiar dacă uneori cu oarecare zăbavă, nimic nu va rămâne nepedepsit de ochiul lui Dumnezeu cel mare şi sfânt care le vede pe toate. Vezi şi Plaut, prologul la Amphitrion, 45. Epicur se pare că a smuls rădăcina religiei din sufletul oamenilor şi providenţa lui Dumnezeu şi o dată cu aceasta şi graţia şi opera lui, după cum relatează Cicero (De N. D., lib. X, p. 18), selecţionând câteva opinii rezumative ale lui Epicur pe care le-a numit kuria doxa ("sentinţe diriguitoare"), cele mai multe din ele fiind adăugate fie de către neştiutori, fie de către alţii, care împărtăşeau diferite alte moduri de viaţă, dar atribuite lui Epicur: ceea ce ştiu sigur este că nu s-au strecurat prin vise. Metrodorus, chiar cel despre care se spune că a fost discipolul cel mai apropiat al lui Epicur ( conllega sapientiae, "confrate doctrinar"), relatează multe lucruri, ba chiar mai ruşinoase, punându-le pe seama maestrului său; l-a acuzat până şi pe fratele său care se îndoia de toate ce ţineau de viaţa fericită dusă în plăceri, prin care se şi întărâtau poftele simţurilor şi care cu o zicală ar putea fi definită ca a măsura totul cu măsura burţii. Dar nici să faci uz zi de zi, cum recomandă Cicero (lib. III, Offic., p. 567 şi urm.), şi să persişti în aceasta cu o mândrie prostească; nu de acest lucru trebuie ţinut seama, despre  care vorbeşte Epicur, ci de ceea ce s-ar putea numi potrivit "o cale de mijloc", ştiut fiind că printr-o plăcere bună se va ajunge la o durere rea (cred că  aluzia este la proverbul  "Pollaki h mikra hdonh megan luphn tiktei ",

  "Adesea o mică plăcere naşte o mare durere", n.t.).

§5. Principiul al patrulea. Ideea perfectă a Dreptăţii Divine nu poate fi înţeleasă de mintea umană. Căci atâta vreme cât Dumnezeu este infinit, mintea noastră - după cum este ştiut - este finită, prin natura ei, ea nu este în stare să priceapă universalitatea ei. Şi faptul că acele lucruri care sunt finite sunt respinse cu vehemenţă şi sunt bucuros acceptate cele infinite, ca şi cum ar fi fost înţelese, aceasta mi se pare mai stupid ca orice. De aici Descartes, discutând despre Dumnezeu, a afirmat în chip foarte ruşinos (căci în mintea lui gândea altfel, am arătat-o cu altă ocazie), că El este atât de aproape sau, ca să folosesc chiar expresia de care a făcut el uz, "este în imediata apropiere, prin ideea de Dumnezeu ajunsă până la sufletul nostru sau că a dovedit a fi atât de eficace ca forţă suprapământeană de a se arăta omului"; idee pe care noi, prin intuiţie, nu o putem cuprinde nici ca mişcare a extinderii şi nici a imaginii, lucru ce nu poate fi apărat prin nici o raţiune,  atunci de ce să nu fie socotit Dumnezeu a fi un înşelător. Aceste opinii au fost distruse cu mare justeţe, de către ilustrul Sculerus ( Exam. Philos. Ren. Des Cart. , c. I, p. 2 şi 3) (Cred că filosoful René Descartes (1596-1650) şi-a formulat foarte diplomatic ideile, (manieră care l-a deranjat mult pe savantul suedez), spre a scăpa de Inchiziţie, mai ales că în 1600 fusese ars pe rug Giordano Bruno, i.e. cu 35 de ani mai înainte ca Descartes să-şi fi publicat Discours sur la méthode, n.t.). Căci cine, întreb, ne împinge aşa de tare, ca să-l numim pe Dumnezeu, în mod cu totul îngrozitor, "înşelător" şi "sicofant", căci raţiunea noastră este cu totul redusă spre a putea pătrunde în miezul naturii uriaşe a acestuia şi în modul cu totul personal al puterii lui fără margini? Oare nu ne dăm seama că aceasta înseamnă pierderea minţii, delir, că suntem pur şi simplu demenţi? Oare nu ne dăm seama că este vorba de îngustimi ale spiritului nostru şi de modul în care acestea ne împiedică să percepem corect fiinţa dumnezeiască, infinita lui putere, imensitatea bunătăţii şi dreptăţii lui ? Mai mult chiar, dacă vreodată va trebui să se gândească mai pios şi mai  respectuos despre actele divine, în oricât de mică măsură s-ar întâmpla aceasta, totuşi nu vor fi pe deplin elucidate originea razelor şi a fulgerului care orbeşte. Pe filosof nu l-a ruşinat aşadar, faptul că, din obişnuinţă, a trebuit să facă uz de cuvinte bombastice, de un stil marasmat. În urma tuturor socotelilor, constatăm că puterea absolută, perfectă şi deplină a lui Dumnezeu este în noi, încât oricare ar fi chipul şi oricât de încărcaţi de nenorociri şi de nevoi suntem, noi trebuie să fim, în sufletele noastre, întotdeauna mişcaţi de ea şi chiar dacă nu putem stăpâni lucrurile cu sfatul, grija noastră să ajungă până la El, încât să ne supunem cu inima plină de bucurie, voinţei Lui. Numai prin jurământ nu poţi ajunge să fii un soldat bun, dacă nu eşti şi curajos. Numai prin virtutea sufletului nu se atinge o viaţă sănătoasă; mai este nevoie şi de un curaj deosebit şi de un curaj în cele drepte să fim egali şi în ceea ce suntem şi cu felul în care trăim şi pentru că trăim bine, acestea se datorează providenţei paterne, care, în cele din urmă, acţionează pe baza meritelor noastre reale; iar atunci când am obţinut ceva făcând rău altuia, este drept să dăm socoteală în faţa Justiţiei. Iată de ce Poeţii au cântat Ursitoarele ca fiice ale lui Jupiter şi Themis (zeiţă a Justiţiei, fiică a Cerului şi a Pământului, n.t.). Aceasta nu vrea să însemneze altceva decât că ceva din Providenţă i-a revenit fiecăruia dintre muritori, iar aceasta are loc pe drept şi pe merit. Căci, după cum spune Cicero (lib. I, De Divin., p.m. 104 spre final): "Aşa cum s-a convenit, ceva din forţa divină atinge viaţa fiecărui om", nu este greu să punem în legătură spusa lui Cicero cu celelalte, dar, bineînţeles, fără a face legături false între idei.

§6. Al cincilea principiu şi ultimul sună: După plecarea din această viaţă, pe toţi ne aşteaptă răsplăţi şi pedepse. Căci, după cum se vede, nici familia şi nici statul nu e întemeiat pe o raţiune justă, dacă în ele nu sunt prevăzute răsplăţi pentru fapte bune şi nu sunt impuse pedepse pentru delicte; tot astfel guvernarea divină a lumii şi a oamenilor este socotită nulă, dacă în ea nu se face deosebire între faptele bune şi cele rele (între oameni buni şi oameni răi), în acea zi în care judecata va avea loc în faţa tribunalului divin. Ca să nu-şi piardă încrederea în speranţă, strămoşii noştri au făcut apel la superstiţii - ceea ce este nemuritor trebuie potrivit la ceva nemuritor. După cum au stabilit filosofii, providenţa lui Dumnezeu nu este preponderent generală, ci mai curând gradată în funcţie de gravitatea faptei şi de numărul lor: astfel erau pedepse mai mici pentru fapte minore şi pedepse mai mari pentru delicte majore. Iată cuvintele citate dintr-o istorioară (Edd. Mythol. XII) prin care se arată că "Dumnezeul veşnic care stăpâneşte regatul său universal, distinge, cu multă justeţe, lucrurile mari de cele mici". Căci fără o guvernare şi o administrare dreaptă a tuturor lucrurilor, totul ar zăcea la pământ. Acestea o dată spuse, cum stau lucrurile după moarte, cu defuncţii, ne-o confirmă şi mormântul şi piatra funerară a lui Cippus Genuntius (nobil roman de la începuturile Republicii, n.t.), lucruri care, pot fi văzute frecvent în patria noastră. Despre pedeapsa divină a minciunii, precum şi despre Furii pe care le numeşte spioane şi răzbunătoare ale crimelor şi delictelor grave, vezi Cicero ( De legibus II, p. 171, 178 şi urm; De nat. Deor., lib. III, p.m. 68). Acestea reţin în memoria lor tot ceea ce săvârşeşte, ca fapte reprobabile, fiecare ins şi nu lasă nimic nepedepsit, după cum o relatează scriitorii cei mai renumiţi, opinând pentru nişte extreme ale pietăţii şi naturii, cum este mai ales cazul lui Platon, care pomeneşte de un apendice al legilor necesar amendamentelor (Epinom. s. leg. app. , p. m. 921): "Cel care poate fi pus în fruntea celorlalţi credem că este Dumnezeu; în al doilea rând: pentru ca cele mai mari lucruri să aibă parte de aceeaşi grijă cu cele minore, ar trebui să socotim că nu putem fi abătuţi de la calea cea dreaptă, nici prin rugăciune, nici prin bani (comp. Plat. Gorg. sau  De Rhet., p.m. 370, 371 şi 372, precum şi Phaed. sau despre suflet, p. 319). Să mai adăugăm şi acel loc demn de ţinut  minte unde se vorbeşte despre Tartar, unde cei vinovaţi de o întreagă gamă de păcate sunt supuşi, după moarte unor cazne pe măsura fărădelegilor săvârşite; aceasta îi aşteaptă pe toţi cei care au dus o viaţă în nedreptăţi şi fărădelegi.

§7. Din principii se naşte ferm obligaţia unor propuneri generale de drept sau precepte şi care sunt în număr de trei, de la împăratul Justinian încoace: să trăieşti în cinste; să nu faci rău altuia şi să-ţi însuşeşti numai ce este al tău. Iar acestea ajung ca să se făurească o disciplină juridică universală sprijinită pe un pilon cu adevărat solid şi nimeni nu ar putea spune că este mai puţin umană. Nici aceasta, nici Justinian şi nici anticii, din care Justinian citise resturile de legi, nu sunt imuabile. Vreau să spun că este necesar ca acestor trei principii anterioare să li se mai adauge încă două, pentru că numărul zece al preceptelor divine, prin aceleaşi se înţelege clar cinci (Bănuiesc că se face aluzie la cele 10 porunci, dar de ce 5?, n.t.). Ce este cu adevărat important ar fi ca pe primul loc să fie pusă cinstirea lui Dumnezeu, pentru că, dată fiind importanţa lui, sancţiunile primei tabule se referă la cultul atotputernicului Dumnezeu. Apoi vine să-ţi cinsteşti părinţii21. Şi pentru că primul a fost deja socotit, această "poruncă" va fi conţinutul tabulei secundare; şi, pe bună dreptate, acea primă sentinţă va fi pusă înaintea celei de-a doua, căci fără cultul lui Dumnezeu şi respectul superiorilor nu poate exista nici o societate, deci va fi o reglementare dreaptă între cei care conduc şi cei care se supun, astfel încât atât în viaţa a universului comun, cât şi în viaţa fiecăruia în parte, cu toţi sunt obligaţi să slujească cinstit şi cu sfinţenie. Strălucit sună acest îndemn în gura lui Cicero (De N. D., II, p.m. 57, Somn. Scipion. din cartea De Rep., V, I, p.m. 152): "Spiritul treaz acceptă natura lucrurilor şi cunoaşterea zeilor: din aceasta se naşte Pietatea care este unită cu justiţia şi celelalte virtuţi, iar din ea rezultă o viaţă fericită asemănătoare zeilor: de aceea trebuie cultivate justiţia şi pietatea, dacă aceste virtuţi sunt mari la părinţi şi la rude, atunci în patrie vor fi măreţe. Această cale a vieţii se află în cer".

§8. Şi din aceste principii optime ale naturii se trag nu numai drepturile civile, ci şi acel drept pe care îl numim al popoarelor, cu totul distinct de dreptul civil sau de cel natural. Fie printr-un consens, fie mutual, fie în chip voit, al popoarelor, a existat un drept al Popoarelor, aşa că astăzi nimeni nu poate nega că a existat cu adevărat decât doar dacă negi şi istoriile scrise cu multă vreme în urmă şi totodată şi legile romane, sau dacă vrei să trecem cu vederea multe alte lucruri care au raport direct cu acestea. Tocmai de aceea împăratul Justinian, acordând atenţie legilor anticilor în vigoare în societatea civilă republicană, a acceptat unele din ele; pe altele, din necesităţi cerute de epocă, le-a abrogat. Aşadar, din acest motiv, nu există un acord deplin în privinţa preceptelor şi nici a prohibiţiei legat de conceptul de obligaţie înnăscută a popoarelor. Din această raţiune, puterea şi efectul treburilor publice şi securitatea comună a popoarelor au fost lăsate în seama lui Dumnezeu, socotit fiind paznicul şi garantul acestora, El, Atotputernicul şi Bunul Dumnezeu. Şi, cum de la El sunt puterile şi din care astfel îşi trag vigoarea inimile, de aceea trebuie să-l aşezăm pe însuşi Dumnezeu mai presus de orice şi să-i acordăm cinstirea maximă ca nu cumva din partea naţiunilor implicate să se pornească un război sau de către persoane care aparţin acestora sau să atingă supremaţia rectorilor şi a Treburilor lor publice sau liniştii generale sacrosancte, urmărind un scop contrar celui legat de o anumită afacere şi în cazul unui nemernic, se recurge la puterea Justiţiei spre a da satisfacţie celui lezat, recurgându-se la reguli bune şi echitabile, sau, dacă ne confruntăm, pe nedrept, cu refuzul dreptăţii, atunci se va recurge regulamentar la o judecată solemnă prin arme. De aici şi foarte desele formule din istorii, din care exemplificăm: "Zeii au pus capăt unui proces dintr-un motiv fericit; procesele bune sunt adesea însoţite de o speranţă; rareori are parte de fericire cel ce a pus mâna pe arme nedrepte; să i se frângă şi să-l părăsească forţele pe un ostaş care este implicat într-un proces; în războaiele sfinte şi drepte, Dumnezeu caută să arbitreze şi să captureze armele şefilor". De aceea fusese prescrisă cu sfinţenie echitatea războiului, în dreptul roman pe seama Fecialului poporului (fatial / fecial - funcţionar public având sarcina de a notifica declaraţiile de război, de a duce mesaje şi a cărui persoană era sacră şi inviolabilă, n.t.). şi războaiele nu aveau loc dacă nu erau indicate solemn de către colegiul consultativ al Fecialilor, sau, cum zice ingeniosul poet Ennius, şi foarte talentat poet, promulgate. Vezi şi discursul lui Cicero, Pro Lucio Murena (p.m. 131). De ce nu, şi la celelalte popoare de pe glob, în situaţii de acest fel, cu siguranţă că se îmbrăţişau anumite reguli, după cum ne-o confirmă şi monumentele literare. Însuşi principii creştini se spune că nu porneau războaie până nu auzeau aceste îndemnuri mai întâi rostite de către Pontifi; în afara unor taxe extraordinare de război şi divulgări limpezi ale cauzelor şi pe care astăzi chiar, pentru că oculte fiind, ele se manifestă prin altele, se numesc manifester. Căci manifestare înseamnă "a face public cunoscut", cuvânt optim, şi de epocă; ba chiar de aur, o afirmă Cl. Cellarius, în maniera prea eruditului Seybold, după cum observ, în latina antibarbară, la fel ca multe altele, pe nedrept respins. Cel mai sus este, aşadar, Dumnezeu, izvor al acesteia, al obligaţiei şi celui căruia îi poartă noroc în război, tot aceluia îi atribuie, în mod leal, victoria. Şi tocmai acestea care ţin de justiţie şi credinţă, sunt cultivate corect între popoare, iar cele care ruşinează sufletele prin depravare şi criminalitate, toate acestea care vin în contradicţie cu regulile religioase, nefiind de nici un folos mai important, trebuie să fie respinse. Iată ce afirmă Cicero (De Arusp. Resp. Orat., p.m. 25, Id. Verr., lib. III, p. 92) despre haruspicii: "Dreptul pretorilor (legatorum) întărit prin prezidarea oamenilor, atunci va fi încercuit (de un vallum) chiar şi prin Dreptul Divin". De aceea numele de pretor (legat) trebuie să se extindă şi în acest chip: "pentru că nu este vorba numai de drepturile aliaţilor (sociorum), ba chiar şi între duşmani trebuie întoarse săgeţile, fără a fi pătate de sânge". Îşi dă asentimentul şi Cornelius Nepos în Pelopida (c.v. s. ult. Cic. Orat. Pro Leg. Manil., p.m. 5), afirmând că "dreptul deputăţiei (legationis) este un drept sfânt la toate popoarele". De ce? Pentru că cei vechi erau foarte grav persecutaţi când acest drept era violat chiar numai prin cuvânt. Mărturie ne stă, printre mulţi alţii, şi mai sus-lăudatul Cicero cu al său mic discurs Pro Lege Manilia (Manilius a fost un tribun al poporului care a propus o lege ce-i poartă numele, n.t.). Această lege a popoarelor eu o văd definită în următorul citat: "Această lege este stabilită de Dumnezeu şi este întărită de puterea lui dreaptă de a fi urmată, spre binele şi liniştea comună a popoarelor şi a conducătorilor acestora; este ca un drept natural, o lege divină înnăscută în fiinţa umană şi care porunceşte ce trebuie făcut şi, dimpotrivă, ce este interzis. Am spus înnăscută în fiinţa umană. Căci prin ea însăşi, Dumnezeul cel Mare şi Bun22, a vrut să-l nască pe om, a gândit că trebuie să-i dea chiar din lumina sa scântei de lumină ca în mintea lui, folosindu-se de raţiune, să se fortifice şi astfel, să-i străfulgere în el puterea de a deosebi cele drepte de cele nedrepte, cele oneste de cele ruşinoase, ba chiar să-şi formuleze idei despre cele mai bune şi mai sigure principii de viaţă; şi astfel în cele din urmă, să constate cât de solid este alcătuită acea societate a oamenilor care tocmai a păstrat legătura naturală dintre ei şi cât datorăm noi, oamenii, în treburile noastre zilnice şi în obligaţiile pe care le avem, pietăţii lui Dumnezeu, prin faptul că l-am cinstit cum se cuvine. De aceea, cuvântul om, homo, grec. omw,"egal, de acelaşi tip" (deci nu anropo, cuvânt elin care, de fapt, înseamnă "om", n.t.), căci omul se deosebeşte de animal prin natura sa socială; deci, nu de la humus, "pământ", cum era numit omul de către cei din vechime, cum observă Scaliger (De caus. L. L., lib. I, c. XXVIII) şi întărit de Cicero (De Invent., lib. II, p.m. 110 şi urm.; Ad Herc. lib. II, p.m. 15, §1, Inst. De Jur. Nat. G. şi Civil., Cic., De leg., lib. D. I, p.m. 150; l. II, De Legibus, Cic., lib. III, Off., p.m. 418 şi urm. Plat. Atlant., p.m. 715 şi urm.), care vorbeşte de şase capete care au putut fi numărate dintr-o mulţime care păreau foarte clar să fie conduşi de aceeaşi fire. În adevăr, dreptul civil pe care Cetatea l-a instituit pe întreg cuprinsul ei, este ceva propriu ei; "Jusum, "legea", "ordinul" Cetăţii este acel ceva care trebuie să se conformeze acţiunilor mersului continuu al universului şi cu fiecare acţiune în parte a vieţii Republicii, spre fericirea cetăţeanului". Iată că ceea ce este spre folosul fiecărui cetăţean în parte este dreptul privat, iar ceea ce ţine de acţiuni spre folosul cetăţii se numeşte drept public. De aici Cicero, tratând despre legile din fiecare cetate în parte şi toate la un loc le numeşte ale Republicii (statale). Desigur, Platon, tratând despre legile străvechi paternale şi, în special despre cele pe care se bazează această societate şi comunitatea, le enumeră pe cele importante. "1. O sanctitate a religiei. 2. O elită de gânditori (savanţi) şi de opinii despre eredităţile Regilor, de tipul neamului Divin, un acord pe bază de succesiune. 3. O voinţă comună în ocrotirea unor membri ai imperiului spre sănătatea publică. 4. O cercetare constantă a legilor vechi, întru o descriere cerească şi a spiritului divin." (" Eigh rätt Lagh a Landt bryta: Wid tha fornum logum hallda") (Fragm. Leg. vetustiss. lt. Er, s. c. XX, p.m. 182). Vezi diferitele capitole de Drept privat ale lui Platon, care, în Dialogurile sale sau în cărţile despre legi, a răspândit din dreptul hiperborean câte ceva.

§9. După cum arată foarte corect Plaut (Pers., IV, IV, 6), dacă locuitorii sunt crescuţi în moravuri bune, cetatea arată frumos ca întărită cu ziduri: Prefăcătoria, Şantajul şi Avariţia din urbe dacă ar fi alungate, a patra Invidia, a cincea Ambiţia, a şasea, Denigrarea, a şaptea Sperjurul, a opta Neglijenţa, a noua, Injuria, a zecea, cea mai rea, Crimă prin agresiune; dacă toate acestea nu sunt îndepărtate de aici, şi o sută de ziduri dacă ar avea cetatea, încă ar fi prea puţin ca să ne apere de rele. Şi aceeaşi raţiune a naturii este invocată de Cicero (De Offic. III, p.m. 420), i.e. legea divină să meargă mână în mână cu legea umană, aceasta să dicteze înainte de toate. De aceea, Regele nostru CAROLUS MAXIMUS socoteşte că înainte de toate trebuie extirpate toate relele de acest soi şi o dată eradicate viciile, se vor putea depăşi greutăţile şi se va putea institui o societate bazată pe dreptate şi pe merit. Căci fără o unire a puterii şi înţelepciunii dusă până la capăt, prin care adevărata virtute sprijinită pe prudenţă să triumfe, ba chiar cu auspicii fericite, niciodată nu se va putea ieşi din marasm. Şi de ce nu aş spune-o, mai e nevoie şi de o soliditate corporală excelentă /curaj cetăţenesc/ şi de o erudiţie aleasă, de care se bucură atâtea popoare războinice şi de o perpetuitate vindicativă a vechiului Regat magnific al regelui Carol, de o vigilenţă aparte şi de o prudenţă divină, secrete altădată, acum făţişe sunt. Şi Statul Sueonilor, din vina nu ştiu cărora, însemnând atâta trecere de timp, prin atâtea negocieri şi schimbări; de aceea şi atât de slăbit, prin nervii săi acum mai tari şi mai încercaţi, se înalţă şi zboară spre culme spre a se urca pe fronton. Acei ani au trecut, când ţara era guvernată de către regii care i-au precedat lui CAROL, cu ostaşi nepregătiţi; atunci chiar duceam lipsă de bani, acum totuşi, pentru că s-a învârtit roata înspre mai bine, aşezaţi cum trebuie, ne menţinem în această bună stare, ca nici un alt popor; nu ne temem de forţa şi puterea nici unuia dintre aceia care proferează insulte la adresa noastră, atâta vreme cât ne aflăm sub domnia REGELUI NOSTRU CAROLUS OPTIMUS, nici nu ne este secată nervura pecuniară şi nici nu avem soldaţi în linie de bătaie, până într-atât de clementă este aşezată guvernarea în ţara noastră şi constituită pe republica lui Dumnezeu. Dar sub regii precedenţi, când destinul cel fericit îşi întorsese faţa de la noi, slujitorii publici nu erau cinstiţi, ci mincinoşi, uniţi printr-un zel simulat, neducând la bun sfârşit nici una din treburile statului, dar se căzneau să fie lăudaţi ca şi cum aşa ar fi stat lucrurile. Porunceau să fie confiscate bunurile celor care lipseau mai mult din cetate, ei fiind cei care devastau statul de toate bunurile şi-şi înălţau vile şi case somptuoase până la cer şi, astfel, goleau vistieria ţării, clădindu-şi ei bogăţii unele peste altele; moravurile le erau toate înclinate spre a hrăpări, fie că era un bun sacru, fie că era un bun public. Toate aceste fărădelegi sunt acum depăşite; toate aceste abuzuri sunt acum depăşite. Acum treburile statului merg bine. S-a reinstaurat aceeaşi străveche JUSTIŢIE, extrasă din atâtea şi atâtea legi suprapuse, drept chintesenţă a tot ce s-a acumulat bun până acum, drept izvor al dreptului public şi privat, JUSTIŢIE care azi, prin cârmuirea extrem de vigilentă şi de isteaţă a strălucitului REGE al nostru, CAROL, se află în întreaga ei plenitudine, triumfă pretutindeni. Sub cârmuirea lui augustă şi a spiritului său sacrosanct, se iţesc şi înfloresc cele mai drepte constituţii. Graţie virtuţilor acestuia, se bucură de aceleaşi drepturi toate ţinuturile care se află sub oblăduirea sa. Aceste virtuţi sunt aşezate întru lumina Sueoniei, în ochii şi în urechile tuturor popoarelor şi naţiunilor şi sunt cultivate cu credinţă întru memoria şi mulţumirea Posterităţii. De aceea, ascultă acum, cititorule, fie din teamă, fie din dragoste faţă de REGE, faţă de cel care se îngrijeşte de fericirea ţării, să înlăture diferenţele dintre cetăţi, în privinţa şcolilor şi universităţilor şi să reducă, pe cât posibil, abuzurile de putere; ia aminte la cauzele, pe bună dreptate, desfiinţate care conturbau spiritele, sub pretextul utilităţii; ia aminte la toţi magistraţii care sunt în acest regat universal, care recurg la indicaţii oculte de încetare a proceselor,  la cele mai murdare manevre de "apărare" (lipsind de apărare pe acuzaţi), la lătrături avocăţeşti de ridică tribunalele în picioare, la consilii ad-hoc fără trivialitate în treburi judiciare, la sentinţa ad-hoc a proceselor, la motivul ad-hoc al continuării lor şi înclinat spre toate cele bune, printr-o armonie foarte plăcută, vei răsufla uşurat, căci, eliminând toate aceste neajunsuri în practica judiciară, se va obţine şi păstra însănătoşirea vieţii publice.

9

Go Home;
Go Next Page >>
Go Previous Page <<

Home; Top ^; << Înapoi