Carol al XI-lea
Note adaugitoare
Capitolul I
Capitolul II
Capitolul III
Capitolul IV
Capitolul V
Capitolul VI
Capitolul VII
Capitolul VIII
Capitolul IX
Salutul meu adresat cititorului
Summary
Nota traducatorului
Home
 

CAPITOLUL  VI, 1-7

Rezumat Cap. IV, 1-7 §1. După cum sunt socotiţi ca fiind mai mulţi, se spune la plural: Joves, Apollines, Vulcani, Mercurii, Aesculapii, Dianae, Veneres, Minervae, Cupidines Dionysii, tot astfel se vorbeşte despre un Samolse mai vechi şi un altul de dată mai recentă; la fel stau lucrurile şi cu Odini, Thorones, Friggae, precum şi cu cealaltă mulţime de zei din patria noastră. §2. Numele şi chipul mai recent al lui Samolse l-a desfiinţat pe cel mai vechi de Zamolxis; ne stau mărturii strălucite atât Strabon, cât şi Eddele. §3. La mulţi scriitori persistă încă îndoiala dacă Zamolxis a fost om sau zeu. Preceptor al lui Pythagora şi iniţiat în lucrurile sacre ale Hyperboreenilor, Apollo însuşi a fost numit Hyperboreus : discipolii acestuia au fost numiţi "vocile zeului". §4. Pythagora, ca şi ceilalţi mari filosofi, excela în vestite magii murmurate. §5. Totuşi, i s-au pus în cârcă, de către ignoranţi, multe superstiţii malefice, care ar putea fi chiar reale. §6. La Sciţii hyperboreeni puteau fi distinse patru feluri de fiinţe animate. §7. Oare Pythagora să fi fost primul care a crezut în nemurirea sufletului? Cedem că nu, căci se pare că mulţi alţii au susţinut acelaşi lucru înaintea lui, aşa că trebuie să fi fost ultimul şi nu primul.

§1. Cum se poate deduce din cele spuse anterior, Apollo sau Baldur pare să fie unul şi acelaşi cu Zamolxis, până într-atât concordă lucrurile între ele; cel care a fost sclavul lui Pythagora şi apoi a fost eliberat, este unul şi acelaşi, iar acesta, conform probelor de mai sus, s-a numit Zamolxi. Aşadar, cu bună ştiinţă, s-au numit cu unul şi acelaşi nume, mai mulţi, conform monumentelor literare vechi. La Cicero (De N.D., lib. III, p.m. 70 şi următ.), Diodor Sicilianul (Bibl. H., c. I) le găsim numele la forma de plural (ca şi cum ar fi fost mai mulţi): Joves, Apollines, Vulcani, Mercurii, Aesculapii, Hercules, Dianae, Veneres, Minervae, Cupidines Dionysii. Tot la fel găsim zeii noştri şi în Analele şi istoriile naţionale: Odini, Thorones, Friggae şi toată ceata zeilor. Vezi şi Cl. Verelius (Gautt. Saug., p. XL, Ad Hervar. Sag., c. I) la care merită a fi citite cu atenţie notele prea nobilului Stiernhilmius comparativ cu cele ale lui Celsius (Eccl., p. I, c. VI).

§2. Adaug, pe lângă altele, şi scrierile magice, ba chiar şi superstiţiile din care ceva a fost introdus aici; aşa că este de-a dreptul de mirare că nu a fost pusă în frunte însăşi acea forţă şi măreţie  de  către strămoşi şi anume mânia lui Dumnezeu care a fost greşeala  profanilor, credeţi-mă, pe care şi-au însuşit-o cu atâta abilitate. Acest lucru este atestat, printre alţii, şi de Strabon17 (d.m.l. şi p. l. 7). La fel se vorbeşte şi în Scrierile Eddice, în Gylfaginning: "Aceste nume de zei şi le-au însuşit asiaticii pentru ca, după o perioadă mai mare de timp, oamenii să nu se îndoiască de faptul că ei au fost absolut aceiaşi, fără îndoială, aceia ale căror fapte le acceptaseră mai înainte şi cei pe care acum îi contemplă". Şi acum să adăugăm cuvintele următoare din Prefaţa Scrierilor Eddice: "Şi atunci şi-a adoptat ficeare în parte, pentru sine, numele vechilor zei".

§3. Faptele sunt clare, aşa că pentru nimeni nu mai este un semn de întrebare dacă Zamolxis a fost om sau zeu. De ce? Pentru că a fost iniţiat la dascălul numit Pythagora, în lucrurile sacre ale Hyperboreenilor şi  profeţea adevărurile nu mai puţin decât o făcea Apollo Pythianul, ne relatează Laertius (De Vit. Philos. in Pythag.) din Aristippus Cirenaicul, despre sus pomenita nemurire, idee pe care o pusese în circulaţie şi care este confirmată chiar de către scriitori şi chiar din acelaşi motiv din care Apollo a fost stimat de către discipolii lui din ţinuturile Hyperboreene. A se vedea şi Laertius şi Malchus (d.l. et Malchus in vit. Pythag.). Este pentru toată lumea clar că Apollo, numit hyperboreanul, a fost văzut de către mulţi, în acelaşi timp în mai multe locuri. Vezi şi Aelianus (Hist. var., lib. II, c. XXVI; lib. IV, c. XVII) şi Jamblichus ( De Vit. Pythag., c. XXVIII); adaugă-l şi pe Porphyrius (Vit. Pythag.) şi pe Lukian (Dial. Mort.) unde Menippus, salutându-l pe Pythagora, adaugă următoarele: "aire, w Euforbe,  h o' ti an eelei " ("Să fii sănătos, Euphorbe sau Apollo sau cum vrei să-i mai zici!"). De aici şi discipolii lui erau numiţi, cum remarcă Laertius (d.l. VIII), "ai zeului Apollo, cel cu multe nume" (pantoia Qeou fwna).

§4. Dar de ce? Despre ce fapte ale lui Pythagora este vorba acum, dacă nu despre vestite magii, ba chiar şi profeţii? Desigur acest fapt este consemnat şi de Timon zis mizantropul, că Pythagora a fost vestit şi în cunoaşterea artei magiei şi nu trebuie să ne ruşinăm de cuvintele lui Plutarch, Lukian şi Plinius. De aceea există menţiunea lui Platon, precum şi a altor filosofi renumiţi care susţin că mulţumită tocmai meşteşugului îndelung învăţat al magiei, s-a acceptat ca exiliile să fie considerate mai veridice decât peregrinările. Iată şi cuvintele lui Plinius în materie: "Arta magică a câştigat aşa de mult în importanţă, încât în zilele noastre se bucură de mare stimă la cea mai mare parte a popoarelor". Şi mai departe: "În Britannia actuală este cinstită magia cu mare entuziasm" (Vezi şi Plinius lib. XXIV, c. XVII şi lib. XXX, c. I, nu prea departe de început şi spre final).

§5. Şi totuşi, nu aş putea să neg faptul că o mare parte a superstiţiei malefice pusă pe seama unor magicieni necultivaţi ar putea fi ceva absolut natural. Franciscus (B. de Verulam., De Vicissit. Rerum ferm. LVI) relatează foarte înţelept: "Incendiile devastatoare, loviturile cumplite ale soartei şi zgomotele înfricoşătoare care au stăruit multă vreme la macedoneni au fost numite magice". Iată cuvintele lui Franciscus: "Este sigur că pe vremea lui Alexandru cel Mare au fost folosite maşinile indestructibile de război ( tormenta aenea cu care se aruncau pietre, proiectile etc, un soi de catapulte care făceau zgomote foarte mari, n.t.) asupra locuitorilor Oxydracilor din India; acestea au fost numite de către Macedoneni tunete şi fulgere, iar operaţiile (de război) magice. Fără îndoială că la fel stau lucrurile şi în cazul puterii focului şi grozăviilor incendiilor care au avut loc la chinezi înainte de anul o mie". Asemenea exemple pot fi date şi din trecutul mai apropiat, spre exemplu la Roger Bacon (1214-1294), foarte adesea acuzat de magii, care în cele din urmă s-au dovedit  a fi fost fenomene pur naturale. A se vedea şi Naudaeus (Op. Pecul.) şi Spondanus în Anale A.D. 1278 (ad. A. C  (I). CCLXXIIX), precum şi Borrichius în Disertaţie despre naşterea şi progresul chimiei.

§6. Am spus că Pythagora a fost iniţiat în elementele sacre ale Hyperboreenilor. De ce atunci să nu fi primit la ospăţul lui pe Abaris (preot al lui Apollo) a cărui săgeată fusese făcută să distrugă rânduiala - despre acest incident relatează şi Jamblichus (capitolul citat mai sus). Şi aici concordă faptul că neamurile slăvite se trag de la Sciţii hiperboreeni, din motivul că sunt dotaţi cu patru feluri de vietăţi: cea a Zeilor, a Larilor sau Demonilor, a Eroilor şi Oamenilor. După cum rezultă din toate istoriile străvechi, unde sunt pomeniţi adesea, aşadar, lui Pythagora i-au urmat ceilalţi filosofi, din care primii sunt socotiţi a fi Platon şi Aristotel. A se vedea Laertius (d.l. VIII) şi Augustinus (De C.D., lib. VIII şi XV). Hesiod (Fapte şi zile) îi numeşte deuteroi daimone ("demoni de gradul doi"), Seneca (Ep. Ex. Plat. in Symp.) îi socoteşte de importanţă inferioară, iar alţii, zeii plebei. Vezi şi ce transmite şi Platon prin  Diodor  din  Sicilia  (Bibl. H. IV pe la începutul cărţii Peri twn epifanetatwn hrwwn te kai hmiewn, Despre apariţii, eroi şi semizei), iar la Plutarch (De Isid. et Osir., p.m. 360 şi urm. Şi De Orac. desectu., p.m. 415) după zeii lui Hesiod urmează daimona, hrwa kai anrwpou ("demonii, eroi şi oamenii"), ordine identică cu cea de la Apuleius (scriitor din secolul al II-lea, autor al romanului Măgarul de aur, n.t.). Pe lângă acestea sunt demne de a aminti cele ce relatează Plutarch ( De Isid. et Osir. , p.m. 360 şi urm.) despre geniile malefice şi, nu numai el, ci cu mult înainte, Empedocle (sec. II î.e.n.), apoi şi Platon, Xenocrate, Chrysippus, Democrit şi alţii.

§7. Se crede că Pythagora a fost primul care a vorbit despre nemurirea sufletului. Dar din scrierile celor vechi, transmise nouă prin Cicero (Tuscul. I), aflăm totuşi că nu Pytahagora, "ci Pherekide Sirianul, dascălul lui Pythagora, a fost primul care a susţinut că sufletele oamenilor sunt nemuritoare; această părere i-a transmis-o discipolului său, Pythagora, care a întărit-o şi mai mult". Să-l adăugăm aici şi pe Diodor Sicilianul ( Bibl. H., c. a V-a, p.m. 212). Prin urmare, faptele istorice cele mai cunoscute sunt întărite şi în consens cu cele consemnate de scriitori. De pildă, Pythagora profeţise că Euphorbus, fiul lui Panthous care fusese ucis de Menelau la Troia, va învia şi a înviat şi profeţia lui Pythagora a fost luată în seamă, întrucât a fost recunoscut după scutul pe care îl purtase Euphorbus. Vezi şi Laertius (d.l. VIII), Gellius (N.A. , lib. IV, c. XI) şi Lactantius (Plac. d. Fab., lib. XV, F. III), pe lângă mulţi alţii care au transmis la urmaşi acest episod. Sufletele au fost numite mai sus sempiterni ("veşnice"), în timp ce Cicero (lib. I, De divin., p. 93 şi urm.) le numeşte immortales ("nemuritoare"). Lucretius (De R.N., lib. III şi IV) vorbeşte neclar despre părţile sufletului, ba chiar fals; alţi scriitori, filosofi mai puţin importanţi, susţin că sufletul omului este muritor; cei mai mulţi însă, susţin opinia lui Pythagora; ca şi Justin (lib. XX, c. IV), de aceea l-au cinstit ca şi cum ar fi fost un zeu; dar despre nemurirea sufletului uman vom vorbi mai mult în cele ce urmează.

9

Go Home;
Go Next Page >>
Go Previous Page <<

Home; Top ^;