Carol al XI-lea
Note adaugitoare
Capitolul I
Capitolul II
Capitolul III
Capitolul IV
Capitolul V
Capitolul VI
Capitolul VII
Capitolul VIII
Capitolul IX
Salutul meu adresat cititorului
Summary
Nota traducatorului
Home
 

CAPITOLUL II, 9-14


Rezumat Cap. II, 9-14
§9. Înşişi Galii sau Francii au venit din Scandia noastră şi de ce nu şi Troienii. Ce altceva vrea să însemne TROIA dacă nu LAZIUS (Lazio, -orum, cf. Plin.,VI, 12, este un popor din Colhida; cf. V. Pârvan, Getica, 281, 363, 777, precum şi cartea Dacii la Troia; v. şi M. Crişan, Die Lage der antiken Städte Troja und Theben aus Böotien in der Bronzezeit, n.t.). §10. Ţara Amazoniei, KUENLAND în Scandinavia. În VERENDIA SMALANDIEI, chiar şi azi onoarea a rămas ca o permanenţă a curajului străvechi şi a forţei corporale. §11. Anglo-Britanii îşi au originea în Saxoni, Angli şi Geţi. §12. Dar nici Scoţienii nu ştiu că ei se trag tot din această stirpe. De aici s-a ivit mai întâi nobilimea întregii Europe, adevăr care este confirmat de Carol Quintul. §13. Chiar şi Germanii s-au născut în Scandinavia. §14. Aşijderea Helveţii.

§9. Este rândul Francilor despre care vorbesc mulţi autori cu putere de convingere, printre ei şi Freculphus (loc. cit.), care spune clar că "ei au sosit acolo din insula Scanzia (= Scandinavia) care este pântecul neamurilor, că a avut loc un exod prin care Goţii şi celelalte neamuri teutonice au plecat, aşa cum se dovedeşte prin limbă şi idiomuri". Primii care au locuit în Franţa au fost Celţii (aceasta se întâmpla în sec. I î.e.n., n.t.), prin al căror jug au fost supuse înrobirii populaţiile autohtone, Gallii, şi în cele din urmă, ei au adoptat numele de Franci. Nimic mai adevărat ca aceasta: că Gallii din Gallia sau Galgavia au fost de folos Sueonilor. Vezi Atlant. Cl. Rudebeckii (c. XXXVII). Aceasta a fost numită JOTNAHEIM sau RISALAND, adică Ţara Giganţilor, aşa cum au dovedit îndeajuns fragmente din istoriile celor vechi. Ei au fost numiţi Resar şi chiar Kallar sau Gollar, iar regiunea însăşi Kailand şi Galland. Stă clar scris în documentele Eddice; după alţii, ei s-au numit Gallar şi Geyter, sau după alte afirmaţii, Geter, Gyller etc.; ba chiar şi cu numele de Kimbrar, Kappar şi Gallar. De aici şi numele de Galatai, Galli, Galatae, eumekei kai leukoi ("înalţi şi blonzi"), afirmă Diodor (Bibl. hist. e, p.m. 212). După cum se va vedea, se va acorda acelaşi statut şi Troienilor, ca şi în cazul originii Galilor, care au locuit Gallia celtică, opinie unanim acceptată. Trojamann sunt aceiaşi cu Sueonii, iar Troja este capitala Neamului, cetate monumentală din care azi au mai rămas doar ruine, altădată foarte puternică ca şi sediu al regilor de Upsala, de unde Upsala kongr ("regele de Upsala"), căci fusese rege al Sueonilor de pe tot globul pământesc: dintre monumentele antice de mare încredere, cităm prefaţa la scrierile Eddice, având exact aceeaşi semnificaţie cu afirmaţiile lui Diodor din Sicilia (Bibl. hist. , e, m.p. 132) că troienii răspândiţi pe ogoare, s-au adunat într-un singur loc, ei polew peribolon sau peribolhn. Peribolh, pentru că Troia era împrejmuită de ziduri; verbul periballw este format din peri, "în jurul" şi ballw,  "a arunca", "a construi", căci arăta ca un castel bine construit şi loc principal de apărare a cetăţii (polew), deci peribolon desemnează Troia9. Am spus Upsala kongr unde substantivul Upsala este la plural. Aşa au stat lucrurile întotdeauna, singularul neîntâlnindu-se niciodată la autorii antici; deci, trebuie scris mereu UPSALIAE la plural şi nu UPSALIAS sau UPSALA, la singular; tot pluralul se foloseşte şi în cazul altor cetăţi cum este ATHENAE, THEBAE, SYRACUSAE şi alte oraşe asemănătoare. Aceasta este şi originea coloniilor Troienilor (Codul de legi al lui R. Magnus Ericus, Scrierile Eddice, legendele 3 şi 7). După Monaster (Chron., p.m. 113), Homer (Il., în diverse locuri), aceştia au fost Goţii (a se citi Geto-Dacii, n.t.) din a căror stirpe au ieşit Troienii. Homer ca autor al epopeii despre Războiul Troian, a făcut însemnări nu atât despre trupurile Grecilor, cât mai cu seamă ale Troienilor, că pe atunci fuseseră foarte corpolenţi şi frumoşi, asemănători cu zeii, calităţi pe care şi le-au pierdut cu vremea (de notat că Homer s-a născut la 169 de ani după Războiul Troian, aflăm de la Herodot care i-a dedicat o cărţulie, Despre viaţa şi opera lui Homer, n.t.). Găsim frecvent în Iliada însemnări de tipul oisi nun brotoi eisi, "aceştia acum arată ca oamenii de rând, aceasta este deosebirea pe care au marcat-o secolele" (vezi şi Val. Paterc., lib. I, c. 5). Sigur este că ei au fost numiţi Gallar, Jottnar, Gettar, Getar, de la Ga, Gio, Jo etc. (deci acelaşi etimon ca în cazul cuvântului get, n.t.), adică au fost numiţi Pământ, de aceea au şi fost numiţi de către cei vechi Giganţi, fiii Terrei, Giga ("gigant"), de la ge ("pământ"), care în dialectul doric este ga, însemnând acelaşi lucru (v. textele Eddice, legenda V, 18) şi Diodor, Bibl. hist., III, p.m. 142).

Iată aici versuri din Hesiod (Theog., V, 147 şi 183):

      " Ostai gar raqamigge apeotuqen aimatoestai,

        Pasa dexato Gaia periplomenwn d'eniautn,

        Geinat, Erinnu te kratera magalo te giganta."

                      Versiune populară

                  "Tot noianul de lacrimi vărsate cu sânge

                    pe toate le-a înghiţit Pământul, ca, după ani,

                    acestea să se întoarcă la el ca Erinii vlăjgane şi uriaşi măreţi."

Orpheus însuşi a cântat măiestrit pe Giganţii hrăniţi de Terra şi cu sângele din cer.

                   "Ouneka ge egenonto kai aimato ouranioio ."(Orph. I, 8, s.s.)

La fel opinează şi Tacitus ( De mor. Et pop. Germ., c. II), la fel ca şi alţi scriitori, vorbind despre originea şi obiceiurile Germanilor: "Ei cinstesc prin poezii vechi pe zeul Tuiston crescut de Terra şi pe fiul său Mannus, ca făuritori şi întemeietori ai spiţei neamului" (Tacit., d.l., c. IV, lib. II, Annal., c. XIV); ei sunt foarte corpolenţi, subliniază istoricul latin; "privirea le este sălbatică" (Histor., lib. V, c. 18; c. XI, Vit. Agric.). Hai să-1 auzim şi pe Saxo Grammaticus, danezul, ce spune (lib. 11, p.m. XXX): "Iată-i pe Goţii cei cruzi cu ochii sălbatici, privirea aşijderi, cu coifurile lor vultureşti şi cu bastoane zgomotoase cum te-ameninţă".

Claudianus (lib. II) adaugă despre Goţii care locuiesc în Phrygia, cum că amestecaţi cu Ostrogoţi şi Guthini, cultivă ogorul frigian 

Aşa că se cade să acordăm atenţie codicelui manuscris. În ce fel anume pot fi distinşi Giothar-ii de Guthar-i (vezi în afara fragmentelor foarte vechi de legi (Kunungsdr. Vpp., c. XXIX, c. 1) şi multe alte documente). Regiunea Smaland (ţinut în sudul Suediei, situat în peninsula Götaland, n.t.) s-a numit Guta (aşa cum fusese numită odinioară de Ptolemeu, aflăm din prefaţa la Istoria lui Joannes Magnus, cartea întâi spre final). Aici era cetatea - capitală a acelora pe care Colerus (comentatorul lui Tacitus ( De mor. Germ., cap. XLIII), comp. cu Homer (Il., III, 96, f.f.) şi Vergiliu, Aeneida, p.m. 1 52), a numit-o Calmaria (CALMAR, fortăreaţă şi port în sudul Suediei şi capitală a provinciei cu acelaşi nume, n.t.). Tocmai aceasta este strălucita cetate Troiană, Troja cu ziduri puternice. Una din porţile ei se numeşte Skaear (Poarta Scheană), în elină Skaiai, în latină Scaea, ale cărei bolţi au fost lăudate de Homer (Il., III, 96, 30 passim) şi Vergiliu (Aeneis, I, 2, p.m. 152).

"Cu aur barbar şi prin spolieri s-a construit vestita poartă." Iată, tot Vergilius ( Aeneis, c. III, v. 1-3):

"După ce zeii găsiră cu cale să surpe puterea

  Asiei, fără de vină stârpind pe poporul lui Priam,

  Ilion dac-a pierit şi-n fum scufundatu-s-a Troia " (trad. G. Coşbuc)

După Hachenberg (Orig. German., I, 28; Laz., De Migr. Gent., lib. III), Troienii sau Frigienii, Cimbrii şi Francii au fost la origine de un singur neam; tocmai de aceea se vorbeşte de limba cimbrică frigiană, adică de limba teutonă care a fost vorbită mai întâi la Troia.

Tot din Vergiliu (d. I, III) aflăm că toate lucrurile sfinte, divinităţile troiene sunt de fapt cele ale noastre:

"Fiul lui Tros şi tălmaci zeităţilor, tu, priceputul

  Semnelor date de dafin, de Phoeb şi de sfântul tripod,

  Date de stele din cer, de zbor şi de cântec de păsări." (trad. G. Coşbuc)

§10. Petrus Trecensius Gallus (Rud. N. praefat. ad lat. leg. versiunea lui Ragvaldus), lăudat ceva mai înainte de Joannes Messenius, relatează mai amplu despre Goţii Scandinavici: "Cei mai vechi au numit acele naţiuni ai căror urmaşi au populat cea mai mare parte din Europa şi Asia, mai mult Geţi decât Goţi." Un censor prea scrupulos a respins această opinie. În  schimb a apărat-o Cicero (Verr. Divin., p.m. 56, Ed. Sturm) prin următoarele cuvinte: " deşi provincii total năpăstuite şi ruinate, totuşi populate". Apoi, acelaşi lucru l-a spus Gallus: "Există până în zilele noastre o regiune foarte mare, având la nord Norvegia şi Dacia, iar în celelalte părţi este înconjurată de oceanul planetar." Şi, iată cum se deosebeşte de Sveonia: " neamul acesta, zice el, este foarte puternic, căci prin puterea lui militară, a supus cea mai mare parte din Asia şi Europa pentru multă vreme, fiind înspăimântat doar de curajul lui Alexandru cel Mare al Grecilor când i-a atacat. Chiar şi puterea invincibilă a lui Iulius Caesar, care i-a învins pe Gali, s-a îngrozit de luptătorii germani uniţi cu Danii, Britannii, Goţii Norrici şi cu popoarele septentrionale, precum şi cu alte popoare. Din rândul acestora făceau parte şi Amazoanele care mergeau în frunte, după cum relatează Orosius şi Isidorus" (lib. XIV). Ferrarius, după cum am menţionat mai sus, confirmă cu prisosinţă toate aceste calităţi ale Goţilor care hălăduiau pe aproape tot globul terestru. Cât priveşte această populaţie de femei, am vorbit mai pe larg mai sus. Sigur este că scriitorii o amintesc în unanimitate, având numai cuvinte de laudă la adresa lor. Ele au venit acum în Verendia Smalandiei (Ţinutul Amazoanelor, după părerea scriitorilor noştri străbuni, este Kuenland şi Konogard. Vezi şi Verel. Hervarar, legenda c. I, unde strămoşii noştri îi spun Conogardia), în ţinuturi foarte întinse, bucurându-se de stima faţă de forţa fizică străveche. Căci în ce priveşte fasciile militare de mătase, ele se numesc feitteckn; pe acestea femeile le poartă şi la ospeţe, căci am văzut adesea cu ochii mei, iar în ce priveşte conceptul de ereditate, ele sunt admise, tratând de la egal la egal cu bărbaţii; în privinţa altor treburi, se rezolvă pe baza unei jurisdicţii comune între femei / confuze = promiscuo jure / (bănuiesc că este vorba de o înţelegere între ele, ad-hoc, la voia întâmplării, n.t.), conf. Joh. Magn (D. praefat. C. III spre final; Adam Bremens, De situ Danorum et reliq. Septent. Reg., c. LXXVIII şi XC.)

§11. Despre Englezi Cantabrigiensi (Angli), Cl. Seringham ( De orig. Anglorum c. VII) spune: "Aceştia sunt Geţii cărora mai apoi li s-a spus Goţi; plecând din peninsula Scanzia, ei au fost primii care au ocupat insulele învecinate. De aici au plecat apoi în Chersones şi în ţinuturile învecinate, de unde plecaseră mai de mult strămoşii noştri; până la venirea lor acolo, acele ţinuturi nu mai fuseseră locuite de alte neamuri" (Id., c. I şi II, 5). E1 relatează acelaşi lucru despre Anglobritanni care se trag din Angli şi Geţi (deci întotdeauna Dacii vor fi totuna cu Geţii, iar Geţii totuna cu Goţii, n.t.), care mai întâi au fost chemaţi de vechii Britanni în ajutor, cu care apoi au avut de purtat un război crâncen şi de lungă durată şi pe aceiaşi, prin multe bătălii, în cele din urmă, i-au învins (din acest motiv, mai mulţi autori i-au lăudat; printre ei şi Arngrimus Jonas (Criin., lib. I, c. III). "Aceste litere (este vorba de runele Goţilor) nu le raportez la Norvegia sau Islandia, ci la limba care s-a numit Danica şi care şi acum se vorbeşte în Dania (dar şi în Norrigia), azi Norvagica, sau chiar la acea veche gotică", care, chiar şi la acea vreme cred că se vorbea pe tot cuprinsul ţinutului Aretinienilor (în vechime Etruria cu oraşele dezvoltate mai târziu, Toscana, Arezzo ...' în orice caz, în Antichitate fusese locuită de Etrusci, n.t.) şi s-a extins la popoarele învecinate; idem Anglia, Scoţia, Irlanda. Căci despre Anglia avem scris foarte clar, fiind vorba de acea limbă a Norvegiei folosită şi pe vremea lui Wilhelm Nothus: acestea le susţine Arngrimus (Cryin., lib. I, c. 3).

§12. "Nici nu poate fi vorba despre frauda numelui scoţian, dacă el se recunoaşte ca descendent al Goţilor / Geţilor, de vreme ce prea-puternicii regi ai Hispanilor sunt glorificaţi ca unii care au dus stema de aici; chiar şi cei mai nobili dintre Itali îşi trag stirpea de la Goţi (adică Geţi, n.t.) sau îşi neagă obârşia; şi apoi chiar împăratul Carol Quintus obişnuia să susţină că de fapt nobilimea întregii Europe a pornit cu siguranţă din Scandia şi Gothia prin filiaţii." Aşa a cuvântat Camdenus ( Britann. de Scotis, p.m. 40 şi urm.). Împăratul Carol Quintul, în scrisorile adresate regelui Sueoniei GUSTAV I, conţinând şi ceva memorialistică, a mărturisit că atât el, cât şi ai săi se trag din neamul goţilor. Privitor la această descendenţă, unii prinţi au fost mai ambiţioşi, după cum istoriseşte Munsterus (Cosmog., De Regnis Septent. lib IV c. XX): "  gloria Goţilor vine din Scandia", iar Imperiul Roman este rezultatul absolut al acestei glorii a Goţilor, care, pătrunzând pe jos în Italia, au pustiit Roma şi şi-au menţinut stăpânirea peste Italia mulţi ani; au ocupat Galia, au înfiinţat regate în Spania şi au ridicat cele mai nobile case princiare (de fapt, Spania fusese invadată încă din anul 600 î.e.n. de către Celţi - popor germanic şi amestecându-se cu Iberii, au dat naştere Celtiberilor; în anul 19 î.e.n., întreaga Spanie a fost ocupată de Romani. În A.D. 400 au năvălit Alanii, Sueţii şi Wandalii - toate etnii germanice care, în 415 cedară locul Goţilor de vest care au format un regat distrus în 711 de Arabi, din regatul lor rămânând doar o fâşie în nordul Spaniei; aşadar Spania datorează o bună parte din cultura ei, neamurilor germanice, adică inclusiv geto-dacice, n.t.).

§13. Despre Germani ca naţiune, iată ce afirmă Paulus Fagius (Lib. De Meth. Hebr., p.m. 56), el însuşi un german: " naţiunile (neamurile) gotice, peste tot pe unde au intrat cu armatele, au adus cu ei şi limba, sau integral, aşa cum este vorbită ea şi azi în ţinuturile germanice, sau coruptă, aşa cum s-a întâmplat în Italia, Spania şi Gallia". De abia s-a dovedit de curând (probabil că este vorba de o lucrare apărută în jurul anului 1687, când Lundius şi-a publicat cartea sa, n.t.) că Teutonii s-au născut din Goţi (Geţi, vrea să spună), vezi şi Gulielm. Postel., De origin., Versteg. adnotat de Cl. Shering. d.d.c. VII); după Versteganus, în Scanzia nici un popor, niciodată nu s-a confederat, relatând că atât era de mare mulţimea de locuitori ai Germaniei, încât ar fi fost nevoie să ia fiinţă nişte colonii sau, cu cuvântul autorului însuşi: "that they were constrained to seck habitations mor nor ther ly", aceasta însemnând că în regiunile septentrionale, din motive locative, au fost nevoiţi să-şi părăsească patria: aşa au stat lucrurile. Contextul integral de acuzare privind acest punct este dezvăluit în justiţie de mai sus lăudatul Cl. Seringham; şi unde, prin mărturii ale conaţionalilor, s-a respins destul de convingător acuzaţia, iar argumentele, dacă mai sunt, sunt respinse şi ele cu vehemenţă.

§14. La fel şi Svizerii (elveţienii), şi numele însuşi dă în vileag originea neamului, căci este vorba de Svevia pe care noi o considerăm, de drept şi de fapt, pe bază juridică, ca fiind a noastră. Însuşi de mult renumitul scriitor al măreţului şi acerbului neam al Helveţilor, Stumpfius , fiind lăudat pentru aceasta chiar şi de Hachenbergius (Orig. Germ., q. XX), citând din străvechiul autor Gilgus Tschudus, a mărturisit cu prisosinţă că conducătorul Suevilor însoţit de o mulţime de oameni, a coborât din Scandia, a dat numele său, considerându-l sfânt, nobil şi veşnic, şi locurilor pe unde a trecut, precum şi locuitorilor. Şi Iulius Caesar Scaliger (1484-1558; nu numai acest Scaliger, unul din cei mai erudiţi bărbaţi ai Renaşterii, filolog şi medic renumit, şi autor al unui tratat de artă poetică, s-a numit Iulius Caesar, după cel al celebrului general roman despre care se spunea că descindea din Venus şi Anchise, dar şi Papa Iulius al II-lea (1503-1513) şi după operele pe care le-au săvârşit, se vede bine că au fost nume predestinate, n.t.), căci în discursul funebru ţinut în public în memoria acelor Germani căzuţi pe câmpul de luptă de la Viena, citim următoarele: "De unde vin de fapt Helveţii de azi? De nu cumva din satele acelora, dar şi din cetăţile învecinate, foarte puternice, din Svecia, pe care cetăţenii le-au ocupat, astfel încât sub influenţa numelui şi denumirii patriei - Svevia -, li s-a zis Svizeri". Fără îndoială că distinsul şi încărcatul de laude savant Hachenbergius, în lucrarea Despre originile Germanilor, prin tot felul de demonstraţii, bazate pe raţiune, pe bună dreptate, trage următoarele concluzii: "Din acestea reiese clar că să-i înşeli pe aceştia este un lucru greu, pentru că Germanii sunt o stirpe indigenă, sinceră, durabilă şi echitabilă, după cum se poate bine observa. Nici Germanii şi nici unul din neamurile lor nu s-au lansat în procese de dragul gloriei sincerităţii. Cei mai de dincoace, şi-au consumat secolul în războaie, aşa încât Hispanii, Italii, Galii, Svecii, Danii şi Ungurii, încuibându-se în Germania, venind şi cu drepturi de mariaj, şi-au amestecat sângele cu cel al Germanilor. Aşa se explică de ce o mare parte a lor, dacă vrei să CERCETEZI ORIGINEA PRIMARĂ, aproape că nu poţi spune că sunt străini de Germani, pentru că, de fapt, ei se trag din mama comună a popoarelor europene, adică au venit din Scandinavia; de aceea, acel mare rege al Suedezilor, GUSTAV ADOLF' în anul 1627, a îndrumat armata germană să se întoarcă în ţinuturile străvechi şi comune deopotrivă Suedezilor şi Goţilor, conform jurisdicţiei în vigoare (utendi jure )". Despre fapta aceasta a amintit corect Goldastus (lib. II, c.V, De Boh. Regn.), când scrie că Germanii au dat curs ordinului lui Gustav Adolf de a se întoarce la locurile lor de baştină. Aşadar, este un curaj să dai crezare unor atari şi altor legende de felul acesta, confecţionate pueril; tot astfel nu e recomandabil să le respingi fără o judecată prealabilă. "Nici nu sunt mai fericiţi cei care se refugiază în alte locuri, fie în acea pustietate nesfârşită a Asiei, spre a-şi regăsi seminţia necunoscută a originii neamului lor, spre a se evita o idee falsă privitoare la ivirea Goţilor şi Hunilor; aşa cum sunt ei tuturor cunoscuţi şi prin mărturia vie a septentrionalilor, Goţii se trag din Svecia, sunt născuţi în acest regat în care chiar şi azi dăinuie stirpea neamului, păstrând acelaşi nume." Acestea au fost cuvintele prea-înţeleptului Werdenhagens (Rerump. Hanseat., p. III, c. 1). În legătură cu numele de Semnonum, nume sub care sunt desemnate o sută de sate de locuitori, după cum scrisese Tacitus (Annal. şi Lib. De mor. Germanorum), o regiune din regatul Sveoniei, numită Semminghundra, ne stă şi astăzi mărturie a acelui vechi toponim. Tot astfel stau lucrurile şi cu celelalte neamuri sveve despre care am vorbit mai sus.

9

Go Home;
Go Next Page >>
Go Previous Page <<

Home; Top ^; Continuare >>