Carol al XI-lea
Note adaugitoare
Capitolul I
Capitolul II
Capitolul III
Capitolul IV
Capitolul V
Capitolul VI
Capitolul VII
Capitolul VIII
Capitolul IX
Salutul meu adresat cititorului
Summary
Nota traducatorului
Home
 

CAPITOLUL  V, 4-8

Rezumat Cap. V, 4-8 §4. Ce vrea să însemne to Ei de pe  inscripţia de pe peretele exterior al templului din Delphi - ce e cu cuvântul getic EN. §5. După cum geticul Pan sau Fan se găseşte pretutindeni notat, tot astfel acelaşi Pan sau Fan poate fi interpretat ca "drapel"; la fel Ban în loc de ogorsau teritoriu, se găseşte frecvent cu această accepţiune. Bannire / Forisbannire ("a alunga", "a da afară") sunt cuvinte barbare. Ce se înţelege prin Bannomanna? §6. Apollo a mai fost numit nu numai Pan, ci şi Paean. §7. Solargud în limba suedeză, adică "zeu al Soarelui", pentru că sceptrul lui este de aur, arcul îi este de aur, dar şi săgeţile, tot din aur îi sunt. Phoebus comosus ("Phoibos Apollo cel pletos"); pletele lui erau oferite drept ofrandă  rusokomh. După Ennius, Cicero şi alţii, numai Soarele primeşte epitetul aureus = "de aur", Luna însă, este "de argint", astfel Soarele şi Luna se pun în evidenţă în raport cu celelalte stele. Ce se înţelege prin cuvântul săgeţi; în limba noastră săgeţilor li se spune solarstralar: la italieni, până în ziua de astăzi, i se spune cuvântului gotic STRALE, sagitta, adică săgeată. Or, Apollo este cel care trece drept inventatorul meşteşugului de a mânui arcul şi săgeţile; arcul lui este scitic. §8. Zamolxis a mai fost numit şi Samnaas, Samnmalthius, Samnmalses, Samalses, Samolses, Samel, Samelitz, El, Bel, Belsamen, precum şi Samlhog, Zamolxis şi Zalmoxes .Locul ocupat de celebrul Diodor. Autoritatea atribuită zeilor la toate popoarele. Jehova se citeşte în diverse chipuri în funcţie de autor. Principiile legilor getice  grăiesc într-un deplin consens cu privire la Apollo, Jupiter şi Cybella (Zeiţa Mamă), acesta fiind şi motivul pentru care în justiţie se vorbeşte despre o Tripodie care este pus ca titlu în Dreptul regal, Kunungsbalker: este citat locul ales pe care îl ocupă Platon. Este corectat un paragraf în De natura Deorum (= Despre natura zeilor) la Cicero. Sunt expuse cuvintele lui Strabon, considerate a fi greşite, de către interpretul Xylander (Wilhelm, filosof german, 1532-1596). Este corectat Jornandes.

§4. Astfel că Pan fusese zeu al întregiin naturi, primul zeu care conduce, moderează şi mişcă această lume. De aceea îi lipsesc fie numărul, fie ordinea, fie copula sau vreun alt element, pentru ca expresia to Ei să poată însemna ceva. Expresia era încrustată şi se desluşea pe peretele exterior al templului din Delphi; când salutarea zeului era solemnă se cădea de acord asupra unei infinite şi veşnice formule a celor vechi atribuindu-se: ei en = UNUL EŞTI (monoteismul). În contrast cu poluqeoth (politeismul), fiindcă la greci - lucru uluitor - erau vreo trei sute de zei la număr, iar lui Orfeu trei sute şaizeci şi doi pe care, în cele din urmă, i-a respins (v. Plutarh, Comment. lui EI la Delphi, p. m. 391 şi urm.), aceasta pentru că în dreptul profan fusese insultat, vedem la Theophilus (Ad Autol., lib. III); se constată clar că nu mai puţini zei au fost la romani; Eusebius încă ( Praep., d. lib. V) numără din Hesiod, aproape treizeci de mii. Şi, astfel, în limba getică un singur zeu este reprezentat prin particula EN, zeu care era socotit a fi fost răspândit în toate, aşa încât oamenii erau zguduiţi la venerarea chipului lui, căci apărea mereu şi pretutindeni altfel. Astfel, Iudeii, după Tacitus (Hist. lib. V, cap. 5), îl percep ca pe o culme eternă care nu se schimbă, nici nu moare niciodată, are o singură înţelepciune şi o unică reprezentare; cei Profani şi-l închipuie pe Dumnezeu ca fiind făcut din substanţe muritoare, dându-i o înfăţişare umană. Prin conceptul de Profani  se înţelege păgâni / etnici / gentili (etimologic gândit, este vorba de ţărani (pagani ), pentru că ei s-au creştinat ultimii; cuvântul paganus a căpătat, cred, o conotaţie negativă, n.t.). Lui Cellarius nu-i prea place cuvântul incredulus ("neîncrezător", "necredincios"), deşi a fost folosit de Amplissimus Barrichius (Anal. Cell., c. VII, Cur. Post. De Barbar et Idiot. Serm. Lat. Bortich d.l.). Aşadar cuvântul Profanus a fost redat la noi prin Hedning care exprimă mai exact ceea ce vrea să spună, adică "necredincios", "ateu"; nu mai puţin general este cuvântul incredullus, deşi în atare împrejurări este acceptat ca având exact acelaşi sens cu profanus. Exact cu aceeaşi semnificaţie este folosit şi de Tacit, dar şi de alţi reprezentanţi ai oratoriei romane, Cicero, spre exemplu (Partit. Orat., p.m. 364). Aşa că în partiţiile oratorice (un fel de analiză pe bază de întrebări şi răspunsuri, n.t.) consecratum se opune lui profanum.12

§5. Se foloseşte deopotrivă goticul Pan sau Fan şi e bine să se noteze acolo unde se regăseşte acest cuvânt şi care din ele. Ban şi Fan se folosesc pentru a desemna şi drapelul, după cum Ban este folosit în loc de ogor şi teritoriu sau cu accepţiunea aceasta uneori. De aici şi bannire şi foris bannire ("a alunga", "a exila"), cuvinte barbare (acestea sunt de fapt printre cele mai vechi cuvinte geto-dace: ban, bănie, a bana, Banat, înglobate în limba latină literară cu formele de rigoare, impuse de sus în jos, n.t.) în loc de proscribere ("a proscrie", de asemenea un vechi cuvânt românesc, n.t.), č territorio ejicere (" a alunga din teritoriu"). Proscribere, spune Cicero ( Orat. pro dom. sua ad Pontif.), înseamnă jubere ("a porunci"), "ut quis in civitate non sit, ut aqua et ignis interdicatur" ("e clar că cineva nu mai este în cetate, de vreme ce îi sunt interzise apa şi focul"). Şi banniti înseamnă "exilaţi" sau "alungaţi". Căci şi în Scandinavia noastră, nu atât Basilia şi Balthia, cât mai ales BANNOMANNA a fost numită de cei vechi acea cetate foarte încăpătoare, rezervată ca sediu bărbaţilor violenţi; grafic este redat prin Ban şi manna, genitivul plural. Prin Scandia, aminteşte Plinius (lib. IV, c. 13 şi 16) poporul înţelege Scania Skane (şi pentru Nerigon (se scrie Norigon sau Norigen. Norige sau Norrege se citeşte în documentele vechi şi acest ţinut s-a numit astfel de la regele Noro > Norrigia). S-a numit aşadar Dumnezeul cel adevărat, stăpânul a toate, Fan în Evanghelia din versiunea gotică a lui Wulfila. De la Fan s-a format Fanum, precum şi Profanus (de subliniat încă o dată că acest cuvânt este unul din cele mai vechi cuvinte getice, semnalate ca atare şi de Vulcanius; mult-răspânditul cuvânt anglo-saxon FAN înseamnă, mutatis mutandis, acelaşi lucru, deci admiratul (ca un Dumnezeu) va deveni admirator şi invers; banul Craiovei, Banat atestă vechimea acestui cuvânt vechi românesc, n.t.).

§6. După cum se poate vedea din cele de mai sus, Soarele şi Apollo s-au chemat Pan: astfel şi Apollo Paean, cum îl găsim la Theocrit (Epig.) Puie Paian (Pythianule Pean). La Juvenal (Sat. VI ): "Te rog, Paeanule, să te cruţi, lăsând săgeata din mână"; la Lucan (De B. C., lib. V):

"Zeul primeşte şi suflul stâncii neistovite

  Încă profetic o-mbibă. Stăpân în sfârşit pe-un Cirheic

  Piept, niciodată Paean mădularul unei Phoebade

  N-a cotropit mai din plin, alungându-i mintea, ordonă

  Pieptul întreg să i-l lase fecioara. Năucă, aiurează,

  Gâtul purtându-şi prin grotă, agită în plete zbârlite

  Phoebice panglici, ghirlande sub bolţile goale din templu;

  Ceafa-i nesigur roteşte, împrăştie tronuri ce-n calea-i,

  Când rătăceşte îi stau, o mistuie faclă imensă,

  Când pe tine, în mânie, Phoebus, te poartă, tu, însă,

  Nu foloseşte numai vargă şi bolduri şi flăcări vârâte-n

  Pieptu-i primeşte şi frâie. Nu-i voie ca toate ce ştie

  Să le proclame, într-un singur buluc întreaga vecie."

                                 (trad. Dumitru T. Burtea, Bucureşti, Ed. Minerva, 1991)

Şi în câteva inserări, din aceeaşi carte a IV-a:

"Altele Apollo le-opreşte şi vorbele-n gât îi îneacă.

  Tronuri ursitelor paznice şi tainelor lumii, puternic

  Peste-adevăruri Paean, cărui de zei nu-i ascunsă

  Din viitor vreo zi, de ce te temi să descoperi

  Ceasul din urmă al unui imperiu în năruire.

  Şefi masacraţi, pogrebanii de regi, atâtea popoare-n

  Sânge hesperic surpate? Zeii n-au decis încă

  Ăst sacrilegiu şi încă astrele-n îndoială-s

  Capul lui Magnus să taie, atâtea ursite-s ţinute?"

                                                 (ibidem)                     

Şi câteva versuri mai departe:

"Sare alungată din templu, afară, persistă turbarea-i,

  N-au fost toate rostite şi zeul ce nu-l trimisese

  Încă rămase. Aceea sălbatecă încă-şi învârte

  Ochii hoinari peste cerul întreg, când aprig a ameninţare,

  Când de groază crispat, obrazul îi este.

  Chipul nu-i e statornic, roşeaţă de foc colorează

  Gura-i, obrajii-s livizi, dar paloarea nu e firească

  Celui speriat, e paloarea ce sperie." 

                                                  (ibidem)

Tot despre Apollo care este numit şi Paean, după cum spuneam, vorbeşte şi Macrobius (dict. l. et cap.). Căci şi fecioarele Vestale astfel te arătau cu degetul: "Iată-l pe Apollo medicul, pe Apollo paeanul".

Oare să vină de la sintagma apo tou paiein ("plecând de la verbul a vindeca" /verbul elin paiein nu se găseşte în Bailly, pare să fie creat de Lundius de la substantivul paihwn,  "medic al zeilor", n.t. ). De vreme ce Soarele are două mari efecte: unul, ca urmare a unei călduri moderate, înveseleşte viaţa oamenilor şi altul, printr-o răspândire aprigă de raze, acţionând uneori ca un virus pestilenţial. Deci are şi conţinutul verbului a însănătoşi. Or acesta este, de fapt, goticul pajan. E drept că ambele cuvinte, Pan şi Paean, s-au răspândit în univers cu toată forţa13, în aşa fel încât Paian (Paean) a fost numit nu numai Apollo, ci întreaga ceată a zeilor (ca epitet ornant): luăm drept dovadă onestă titlul şi subiectul operei lui Pindar; vezi şi la Homer ( Il., A. p.m. 30, I, 17 şi urm.)

§7. S-a arătat deja că Apollo este unul şi acelaşi zeu cu Soarele. Şi, în afara locurilor deja citate din Cicero, a se vedea şi c. III din De Natura Deorum: "Este zeul Soare şi Luna pe care Grecii îi numesc, pe unul Apollo, pe cealaltă Diana". Iată-l şi pe Fulgentius şi Legenda Troienilor /Trojamanna Sagu (Myth., I, 11, la început; Trojaman Saug., p.m. II, lin. XLVI, p. VIII, l. I), unde, din acest motiv, este numit Solargud, sceptrul avându-l de aur, ne-o mărturiseşte Homer (Il. A., p. 6, V, 36): "împodobit cu atâta măiestrie, încât pe faţa lui străluceşte Venus". A se vedea şi Monumentele Eddice (Myth., XX), Sophocle, Oidipo , al cărui nume de pe statui este împodobit de arcuri şi săgeţi. Despre arcul de aur vorbeşte şi Sophokles; Homer (d. lib. 6, V, 30 şi în alte locuri; Sc. P. 8, V, 32, p. 14, V, 31, p. 28, V, 37 etc.). Phoibos Apollo, cel care ţinteşte de departe, este mult lăudat, pentru că nimereşte direct la ţintă; Hesiod ( Carm. VIII, Carm. XIX) vorbeşte de Aspi Hrakleou , "are scutul lui Hercule care este atât de vestit". El trimite numai săgeţi de aur (Hom., l.c.). De asemenea arcul lui era de aur plhktron rusoun , având razele soarelui, relatează Plutarch (De Pythiae Orac., comment. ne. p.m. 402), cu autoritatea unui scitic. Iar Priap. (Carm. XXVI) îl numeşte pe Apollo Phoebus cel pletos, de aici şi obiceiul ca părul să fie oferit lui Apollo, ca ofrandă.

În elina literară, rusokomh, în dialectul doric rusokoma, "admirat ca având păr de aur", după  cum îl numeşte Euripide, fiind luat chiar de  Plutarch "peri tou EI  tou  en  Delfoi

DE EI", aşa cum este gravat pe peretele exterior al templului din Delphi (Plut. Thes., p.m. 2; Plutarch. DE EI). De aici expresia Soarele de aur la Ennius din care găsim citat la Cicero (lib. I, De Divin., p.m. 102). De aici şi locuitorii Sabeei fericitei din Arabia (ale căror legi sunt deosebite de ale altora şi totodată şi de multe din legile Iudeilor profani), la care chipurile de aur ale Soarelui, cele de argint ale Lunii, se deosebesc de cele ale altor aştri şi se numesc cu un cuvânt ebraic (care, bănuiesc, înseamnă acelaşi lucru, n.t.) ca atare, iată ce spune Vergilius despre părul lui Apollo ( Aen., l. IX):

"Tocmai atunci, în văzduhuri înalte, pletosul Apollo

  Vesel privea cetăţuia Troiană şi-aprinderea luptei,

  Stând pe-o fâşie de nor  şi puţin mai încolo

   Apollo mergea

  Şi-n totul celui bătrân semăna şi la chip şi la grai şi la umblat,

  Chiar şi la părul cărunt şi la zale, şi-n totul, Apollo.

  Zice-i domolul bătrân aprinsului tânăr cuvântul:

  "Fie destul, Aeneide, că nepedepsit fulgerat-ai

  Moartea-n Numanus! Cu drag îţi aduce, la-ntâia-ţi izbândă,

  Laude-Apollo, şi nu-i supărat că te-asemeni cu dânsul!"

                                                                         (trad. George Coşbuc)

Iar Farnabius, în marginaliile sale la Vergilius, subliniază că prin expresia suis armis ("prin armele sale") trebuie înţeles "arcul şi săgeţile", fiind confirmat de ceea ce urmează:

"Toţi cunoscuseră pe-Apollo şi sfânta-i săgeată, fruntaşii

  Dardani, şi-n zboru-i zeiesc auziră cum zuruie tolba." (trad. George Coşbuc)

O altă dovadă ne-o oferă Plautus, în Aulularia (XI, VIII, 24):

 "Te rog frumos, Apollo, mă apără şi-ajută-mi,

   Străpunge-i cu săgeata pe hoţii de comori,

   De-ai ajutat, cum se vorbeşte şi alţii năpăstuiţi ca mine."

                                               (trad. N. Teică, Bucureşti, ed. Albatros, s.a)

Horaţiu (Epod., lib., Od. XV) îl numeşte pe Apollo tomnatec, pentru că-şi vântură netunsele pletele de aur, precum frunzele toamna; la fel şi Tibul (lib. I, Către Priap, Eleg. IV şi lib. II, Elegia V, spre final) îl laudă şi pe el şi pe Bacchus care pentru că sunt veşnic tineri îşi flutură în vânt pletele netunse:

"Singurii Bacchus şi Phoebus îşi au tinereţe eternă,

  Căci fiecăruia-i stă bine cu pletele lungi."

 

"Dă-mi ascultare, o, Phoebus, şi-ţi fie de-a pururea castă

  Sora, iar tu să rămâi pururi cu pletele lungi."

                         (trad. Vasile Sav, Bucureşti, Ed. Univers, 1988)

 Prin "săgeţi" însă, se înţelege forţa razelor sale răspândite pe întreg pământul, ca şi cum ar fi nişte săgeţi. Iar la "săgeţi" în limba populară se spune Solarstralar, iar la Italii zilelor noastre prin sagitta ("săgeată") este tradus goticul strale. Homer îi atribuie lui Apollo arcul de argint (l.c.), iar Horatius (Carm. Sec. Ad Deos pro J.R.) îl aseamănă cu fulgerul strălucitor (fulgente arcu). Şi cum lui Apollo i se atribuie inventarea meşteşugului de a mânui arcul şi săgeţile şi cum arcul lui este scitic toxon Skuikon, după Diodor (Bibl. E.), şi Apollo este scit la origine.

§8. Apollo (adică Samolse care este identificat cu Soarele sau şi cu Soarele, n.t) a mai fost numit şi Baldur, Samnas, Samnmal-thius, "zeul suprem al judecăţilor", preşedintele cel mai înalt şi cea mai înaltă jurisprudenţă, este întruchiparea Justiţiei; Samn-mal-ses înseamnă acelaşi lucru; de aici şi numele unui râu, Samnaa, curgând în apropierea bătrânei urbe Upsala, care este sărbătorit până în ziua de azi, printr-un consiliu general al Sveoniei, după îndelungi şi grele procese. Iată ce găsim în scrierile Eddice despre preşedintele judecătorilor: "Han er witrastur Asa fegurst taladur oc Itiknsamastur / en sa nattura felger honom / at eingen ma hallast domur hans" ("El este cel mai înţelept dintre toţi zeii, este cel mai mare orator şi cel mai bun şi este de o aşa natură încât nici una din judecăţile lui nu pot fi atinse"). De ce nu, ba chiar foarte simplu, vechiul cuvânt gotic / getic segurst, la Plutarch este eueidh ("plăcut la înfăţişare"). Referitor la Apollo şi la Justiţie şi Echitate vorbeşte şi Plut. (De Pyth. Oraculis, p.d. 402), iar Horatius, în Satira IX din c. I, spune:

". Din fericire

Iată vine adversarul din procesul cu flecarul.

"Încotro pleci, secătură?" strigă el din toţi bojocii.

  Iară mie: "Îmi îngădui să te iau ca martor?"

                                                   Grabnic,

  Îi întind urechea. Omul pe flecar la judecată

  Îl târăşte. Zarvă mare dintr-o parte şi cealaltă.

  Se adună gloata  Iată cum m-a fost scăpat Apollo!"

                      (traducere de Lascăr Sebastian, Ed. Tineretului, 1961)

Şi Porphirius (d. lib.), bazându-se pe scrieri foarte vechi, afirmă că Minerva înseamnă "virtute", care în spiritul concepţiei umane vrea să spună "a produce prudenţă" / "a conduce cu prudenţă", deci o justiţie ca rezultat al actului voliţional. Căci tocmai această zeiţă se spune că s-a născut din capul lui Jupiter, aceasta însemnând că s-a iţit din zona cea mai înaltă a eterului, de unde este originea Soarelui. Şi nici nu este greşit, dacă exemplarele pot fi numaidecât nenumărate în care se poate uneori distinge cum acelaşi Samolses este scris şi Sam-el şi Samelitz şi, Samuel Stehn, prea înţeleptul bărbat şi pretor al cetăţii Upsala m-a asigurat de adevărul descoperirii lui în ce priveşte O gotic: când şi EL şi BEL, precum şi BEL - Samen, înseamnă "stăpânul cerurilor" şi nu numai Saturnus a fost numit în Antichitate, cum am arătat pe larg, mai sus. Este greşit scris Samlhog, cum fusese scris în codicele lui Hesychianus (p.m. 409, Vid. quoque subject. not., n. 18 edit. Corn. Scherv. Paul. Histor arct. Lib. I, c. XL, p. 132) care mi-a fost adus de strălucitul profesor Norman: şi mai greşit a fost scris de Hesychius Zalmolxi (Zalmolxis); tot foarte greşit, de către alţii, Salmoxes.

9

Go Home;
Go Next Page >>
Go Previous Page <<

Home; Top ^; Continuare >>