Carol al XI-lea
Note adaugitoare
Capitolul I
Capitolul II
Capitolul III
Capitolul IV
Capitolul V
Capitolul VI
Capitolul VII
Capitolul VIII
Capitolul IX
Salutul meu adresat cititorului
Summary
Nota traducatorului
Home
 


Rezumat Cap. III, 7-14 §7. Autoritatea şi Puterea aritektonikh (arhitectonic, adică structurat perfect ca un edificiu, ca o coloană de templu, n.t.), în patria noastră au fost atribuite întotdeauna numai regilor şi niciodată nu au fost consultaţi cetăţenii. Definiţia autorităţii se face în funcţie de faptul real şi personal. Oare să fie subiectul Majestăţii duplicitar, cum o susţine Grotius, aşadar comunitar şi propriu? Altădată nu se întreprindea nimic de către regii Svionilor fără a fi fost mai înainte consultat Sfatul Prietenilor. Nici măcar acest lucru nu se hotăra - bugetul imperial - căci consilierii şi miniştri nu făceau parte din conducere, nu erau conducători de facto. §8. Legile la cei din vechime erau păstrate cu sfinţenie, căci fuseseră recitate ani în şir, deci bine cunoscute (această practică ne aminteşte de afirmaţia lui Teopomp privind învăţarea de către Geţi pe de rost a legilor; aşa trecând de la o generaţie la alta, n.t.). Adevărul probat cu grijă nu mai are nevoie de explicaţii. §9 şi 10. Anni (anii) care la noi se numesc ar, corespund unei revoluţii obişnuite, rituale, aceasta este la Goţi (Geţi); la Greci şi Romani, îi corespunde expositio care se interpretează cam cum se nimereşte; de fapt anul se încheia cu vara, de aceea i se mai zicea şi anul văratic / de vară sau simplu vară, când tribunalele şi alte oficii juridice erau închise, pentru că se pleca în vacanţă, atât Romanii, cât şi Grecii refuzau să dea vara consultaţii juridice. §11. Numărul Asesorilor şi Consilierilor era 12; el a rămas mereu acelaşi până în ziua de azi; era permis uneori zece, dar niciodată 11. De ce şi astăzi, unul din acel Colegiu al Asesorilor (numiţi Nembdam), adică cel teritorial, se numeşte DOMARE? Una se înţelegea (din primele sentinţe date) prin a condamna sau a achita şi altceva din acele sentinţe în care trebuia făcut apel din nou la legi. "An nat waria oc falla: annat doma ". De ce sunt egale sentinţele de condamnare şi cele de achitare a pedepselor? De ce şi cum se condamnă prin diverse sume. Oare este mai puternică sentinţa dată de Preşedinte? §12. Jureiurando (depunerea jurământului) trebuia depus chiar şi după pronunţarea sentinţei. Jurisjurandi a fost o formulă solemnă în patria noastră, după Greci în uz, în vechime şi la alte popoare. Locul deosebit pe care îl ocupă Platon. Cele legitime despre care chiar şi Cornelius Nepos vorbeşte. Prezenţa a 11 bărbaţi era obligatorie în cazul condamnaţilor la supliciul public. Prefectul acestora, în vechile legile Bircensice, era numit Stupagreswe . Motivul acestui nume. §13 şi  14. Mai exista şi o altă, foarte veche lege, numită Iarnbyrd, ţinând de forma judecăţii, care şi ea îşi avea importanţa ei.

§7. Aşadar, puterea regilor a fost întotdeauna mare şi a rămas ca atare şi oricât de mare este ea, faţă de cele sacre, ea trebuie să fie chiar arhitectonică, cum se spune la greci, la Aristotel, de pildă (Polit., lib. VII, c. 8) aritektonikh,  adică foarte bine organizată şi ierarhizată, căci ultragiul adus zeilor - peri to Qeion epimeleia - a fost întotdeauna egal cu cel adus regilor şi a rămas ca atare; s-a întâmplat deci ca legile regatului, deşi întărite printr-o folosire îndelungată a lor, să fie violate şi încălcate uneori. Vezi şi Olf. Saug. (c. XCII): "Allr Svear wilia hasa forn laug  / och fullan ratt sinn" ("Toţi Sveonii vor să uzufructeze din plin de legile lor vechi"). Conform acestora, întotdeauna trebuia să fii orientat în slujirea unui anume scop. Desprindem acest lucru din toate legile vechi şi din incunabule în care sens ele concordă întru totul. A se vedea şi fragmentele c.v.q. VI din  Kongr. M. Ericsons şi IV q. VI cod.-tit.; K. Christof. Betl. A. MDCLII; căci, dintr-un motiv întemeiat, într-o măsură cu totul neînsemnată, nu concordă. Şi, aşa cum stau lucrurile în cazul ingurgitării alimentelor (din stomac se duce sucul alimentar, cu care ne hrănim, în intestine, de aici ajunge în intestinul median /mezenter/ până la vene; căci prin receptacolul comun situat aproape de rinichi, numit ductum thoracicum, de acolo ajunge în vena numită de medici subclaviculară; astfel se amestecă în vena cavă, de unde acumulat, va fi împins în orificiul /auriculul/ drept al inimii; din inimă prin nenumărate artere, se va răspândi în întregul corp, în toate colţurile acestuia), tot aşa stau lucrurile şi cu cetăţenii; din impozitele plătite an de an şi care sunt adunate de către chestori şi administratorii finanţelor statului, o parte din aceste sume va merge la trezorerie (bugetul de stat), pentru cheltuieli de întreţinere a porturilor, pentru plata facturilor de bunuri şi alte mărfuri de interes public;  şi de aici se vor face plăţile prin diferite căi şi moduri, şi unor persoane particulare, dar şi statale care prin serviciile lor menţin vigoarea şi spiritul vital al naţiunii, contribuind la menţinerea sănătăţii publice şi la unitatea dintre componentele imperiului. Desigur că au fost şi cazuri de tulburări iscate din arogarea şi revendicarea unor drepturi necuvenite din partea unor corupţi şi ca urmare a abuzurilor: uneori acestea mergeau până la a pune patria în pericol. De la David căruia, pe bună dreptate, i se spunea şi cel sfânt, toate celelalte erau sfinte, inclusiv oracolele, după cum ne este mărturisit prin cuvinte foarte clare. "Cel care ridică mâna asupra regelui, nu poate fi nevinovat". "Hod will komma sina hand wijdh HERRANS Smorda och blifwa oskyldigh?"  Şi imediat: "Säläte Herren thet wara längt iftä mugh att iag skall komna mina hand wijd HERRANS SMORDA", iar la Plutarch (A., CX, XCIII, "trau monaro k' ou upeuquno kratei", "regele, folosindu-se de dreptul său, este inatacabil", "legal, nimeni nu-l poate trage la răspundere"). Iată ce spune Anaxarcus după Plutarch: "Pan to prakton upo ton kratounto qemiton", "Tot ceea ce este făcut de către împărat este drept". Iar senatorul Terentius cf. Tacit, Annal. (lib. VI, c. VIII): "Pe tine, Principe, zeii te-au învestit cu judecata supremă a lucrurilor, iar nouă ni s-a rezervat gloria supunerii". Aşa se explică de ce între băutură şi ospăţ, Alexandru, pe nedrept, a poruncit să fie ucis Clytus. Macedonenii au hotărât să-l masacreze în lege, ca pe un nemernic, ba chiar a fost privat şi de mormânt, căci regele dăduse ordin să nu fie înhumat. Aşadar, era încetăţenită ideea, chiar şi în rândul celor necredincioşi, că, pe pământ, regele este acela care împarte dreptatea lui Jupiter, deoarece regele este învestit cu acest drept, este imaginea lui Jupiter: aşadar, tot ce hotăra regele, avea forţa unei legi pe care nimeni nu o putea combate. Vezi şi Curtius (lib. VII, c. 2 şi Pomp., în notele la h. l.). Desigur, au fost adesea voci care pledau pentru adulare, ca eventual, legile să fie promulgate după dorinţa tuturor, ba chiar s-a încheiat şi un pact al societăţii umane, aşa încât acesteia nu regele îi părea a fi de rea-credinţă, ci puterea lui nemăsurată (Fullmyndig Konung) reglementată prin lege. Şi condiţia de a împărăţi era că nu trebuia să se bizuie pe altceva decât să-i fie atribuită unuia singur. Şi de aceea trebuie să se facă deosebirea între ceea ce vrea să însemne Majestatea (puterea supremă) ţinând de persoana la  care ea s-a comis şi care se numeşte personală şi acea care a fost hotărâtă la nivelul cetăţii sau a poporului va fi numită reală (vezi şi Grotius, De Jure B. şi P. lib. I, c. 12 şi 7). Dar mai există şi alte opinii în care subiectul Majestăţii acţionează îngemănat - şi comun şi propriu - şi care se instaurează pe baza unui sunet subţire de flaut, traducându-se prin puterea de a domni, dată rapid de la Dumnezeu (în idiomul comun pe loc), când există posibilitatea ca poporul să aleagă unul sau mai mulţi, care va/vor domni în locul lui Dumnezeu (vezi şi Casp. Ziegl. la d. q. VII a lui Grotius). Acestuia regele nu i se va supune, căci el nu are a da socoteală cetăţenilor; dar o asemenea supunere va fi căutată de către toţi care poartă cu sine răbdarea ultimelor acte nejuste. Cam în acelaşi sens s-a exprimat şi Curtius (lib. X, c. III): "Popoarele care sunt sub regi cinstesc numele lor ca pe cel al zeilor." Pe bună dreptate, ne sfătuieşte Grotius (pe l.b. şi P., lib. I, c. IV, n. VIII şi urm.) să nu fie încălcată această lege şi, de fapt, nici nu este încălcată. Şi nici nu se încalcă puterea Regilor noştri şi nimic nu este de mai mare importanţă decât ca situaţia să fi fost examinată de către un consiliu convocat al prietenilor, căci consilierii şi administratorii (bănuiesc că erau un fel de portărei, n.t.) nu erau conducători. Miniştrii oricât de buni ar fi fost ei, nu erau conducători, ci erau chemaţi să explice decretele foarte ample şi foarte ornamentate ale conciliilor. Tocmai de aceea, Cicero, în Pro domo sua (p.m. 222 şi urm.) foloseşte formula: "prin acest consiliarius , prin acest funcţionar, care la Phaedru (Fab., II, 7) şi la Plinius (IV, 17) se găseşte sub forma consiliator de la consiliando; la francezi conseiller; şi, după părerea mea, aceste cuvinte trebuia să fie respinse ca fiind false, barbare şi să fie înlocuite cu expresii a consiliis (de către comisionari), a pedibus (sclavi de cursă), ab epistolis (prin scrisori) de adăugat în cel de-al doilea caz - formule prin care cei vechi, după obiceiul străbun, îşi exprimau necesitatea ca un sclav sau un libert să fie supus unei pedepse. Alte fragmente ale altor scriitori (Plaut. Epid., I, II, IV; Mil. Glor. IV, II, XXII) care se regăsesc în cartea de faţă, trimit la acelaşi subiect."

§8. Am arătat deja că la Sveoni şi Goţi, dintr-un obicei natural străvechi, dar şi prin obiceiurile lor, s-a voit ca legile să fie stabilite după un ritual şi să fie păstrate cu sfinţenie < de aceea citim că spre a fi fost mai temeinic păstrate în mintea tuturor, în vechime, la o zi şi la un loc dinainte stabilit, legile erau recitate şi corectate în fiecare an ("All Laugh a enum dagh"). Acest lucru se regăseşte în fragmente de legi antice, consemnat ca atare. Acest obicei instituit ca atare, de a explica şi corecta legile, se desfăşura nu numai la sate şi în provincii, ci şi la oraşe, ba chiar şi în municipii. Intenţia legiuitorului era ca legile civile să fie cu mare grijă transcrise şi minuţios corectate (um median summar), spre a fi absolut identice pe tot cuprinsul imperiului (Konungzbr. S., c. XXIII) ca să nu se strecoare nici o neînţelegere şi să fie învăţate uniform, cf. Quintilian ( Dial. De orat., c. XXXII); aceeaşi specificare - uniforme - este făcută şi de Macrobius şi mai târziu de strălucitul Cellarius (Class. Immerito damnat. Antib.).

§ 9. Am spus um median summar. Fără îndoială că cuvântul an, adică ar, are la origine litera cea dintâi, dar şi cea mai simplă, vocala a, care închide în sine conceptul de "a se naşte" al lui habeo ("eu am"), de unde atta, tetta, Atta, gotică fater, "tată" (Eust., ILIAD. ; ILIAD 9, Ulph. Mat. VI, V, 9), concept pe care Grecii, în analiza originii cuvintelor, pur şi simplu îl ignoră. La ebraici acesta se prezintă sub forma ?N  care trebuie pus în relaţie  şi cu teneo ("eu posed") şi cu contineo ("eu ţin, menţin"); aşadar, ar = an, pentru că Soarele se învârteşte în jurul Pământului, trecând prin 12 semne care la greci se numesc zwdiako şi în care se împarte Pământul şi de la fiecare semn se întoarce din nou şi porneşte mai departe.

De aici s-a numit şi anul rotitor (annus vertens), "care se roteşte", aşa cum se găseşte şi la Cicero, C. Nepos, Suetonius, Macrobius şi la alţii: at arit wendis, cum figurează în unele fragmente de legi - şi jamnlanga. De asemenea, H liou periodo, "circuitul, revoluţia soarelui". Deşi nu ştiu cât de mare este deosebirea dintre anul solar şi cel sideral, despre care vorbesc cu mai multă cădere matematicienii, Soarele, prin înclinarea, rămânerea imobilă şi prin reîntoarcere, face să se rotească anii şi anotimpurile - primăvara, vara, toamna şi iarna -, după reguli naturale, cum observă Seneca (Nat. Q., lib. II, c. XI), se învârteşte chiar şi de la o lună la alta, afirmă Plaut (Pers. , IV, IV, 70), iar de la Cicero (Ex Timaeo Plat., lib.  De Universit., p.m. 201), învăţăm că astrele străbat cerul prin convertire, de la Solstiţiale la Brumale şi viceversa; Lucretius (De R. N. , lib. V). "Şi apoi, printr-o ordine netă a bolţii cereşti, se văd cum se scurg, anotimpurile şi anii se scurg". Şi spre finalul aceleiaşi cărţi: "La  templul semeţ al lumii, la crugu-i de veghe stau Lună şi Soare, în juru-le lumina vărsând din belşug, învăţându-i pe oameni că anii se întorc şi timpul se trece." Şi tot Lucretius: "O dată ce vara-i trecută, Capricornul apare şi o dată cu el, se aşterne şi bruma; iar când se-nvârteşte spre Cancer, se-aşterne solstiţiul şi Luna se vede murind în spaţii de luni, şi spaţii de ani ce-i consumă chiar El, sfântul Soare, când se-nvârte mereu în nesaţ". Iar Tibull. (lib. IV, Paneg. Ad. Messal. ):

"Cât de plăcut ne simţim când anul se-nvârte spre vară.

Primăvara începe o dată cu echinocţiul de primăvară,

Vara, o dată cu solstiţiul de vară, toamna odată cu echinocţiul de toamnă,

Iar iarna, o dată cu solstiţiul de iarnă."

Aşa că se vorbeşte despre vara cea nouă, în prima parte a verii sau începutul ei; o alta este cea medie sau coaptă şi, în sfârşit, o a treia etapă este cea extremă sau de îmbătrânire; despre acestea toate se poate vedea  la Lucretius (lib. V, De R. N. ) şi despre cea medie sau adultă (coaptă). La noi se spune midian summar, cu exact acelaşi sens; ea este aceea care întoarce anul. De la Cicero (De Nat. deor., lib. II, p.m. 35 şi urm.) aflăm că la popoarele africane, Soarele este acel ce defineşte anul, adică timpul verii, atunci se socoteşte că se trece dintr-un an în altul. De aceea, la ei, anul este mai mare decât la noi, deoarece există mereu aceeaşi poziţie a cerului şi a aştrilor: aşa că noi când numim anul acelora al XII-lea, spre exemplu, va fi completat cu 854; anni ("anii") la romani se numesc şi aestivi ("de vară") sau aestivo die ("într-o zi de vară"), pentru că în vacanţele de vară (feriis aestivi ) forul era închis judecăţilor, nu aveau loc procese.

§9-10. Din cele  notate până acum, socotesc că este suficient de clar de ce la Romani se defineşte anul prin vară (vezi şi Gell., Noct. Att., lib. II, c. XXI şi XIX, c. V). Faptul că la cei vechi a fost luat în considerare acest timp al anului este de bun augur. La Greci, ca şi la Romani, se făcea trimitere la legi în funcţie de vară; atât la Cicero (lib. II, De legibus, spre final), cât şi la Platon, se probează că orice discurs despre legi, avea loc într-o zi de vară, dar despre vacanţele de vară în care tribunalele erau închise vor vorbi alte documente.

§11. Într-adevăr, încă de pe vremea  lui Odin, asesorii trebuia să fie în număr de 12 şi pentru că pentru tine, cititorule, acele timpuri sunt prea îndepărtate, ţi le vom aduce sub ochi, numai întoarce-ţi privirea şi sufeltul către ele. O dată sosit în cetatea Sveoniei, Odin, ca să-i fie de bun augur sosirea lui acolo, a făcut ceva ca să rămână legat de numele său, Sigi Sigtunam, adică a instituit un număr de 12 prefecţi care să slujească după obiceiul pământului; aşa ceva era în vechea Troia. Din prefaţa scrierilor Eddice aflăm cum se desfăşurau procesele la cei vechi: "Skipothr ar Haufpingiar i tha liking sem i Troio voru setir XII haufthingiar at dömma Landzlag Haufthingiar", vrea să spună principii cetăţii, adică Haubith sau haufut , cuvânt căruia în latină îi corespunde caput şi în greacă kefalh; la goţi li se spune haubith, haubitis însemnând caput şi capitis ("capul", "al capului") în latină; a se vedea ce puţin diferă h de c. Printre alţii, acesta este Scaliger (De causis ling. lat., lib. I, c. XXV), care demonstrează că h nu ar fi decât un c aspirat, o situaţie pe care astăzi o întâlnim frecvent în suedeză. Acest fenomen îl întâlnim şi la vechii Sueoni şi la Goţi, precum şi la Troieni, care de fapt nu sunt altceva decât strămoşii Goţilor / Geţilor, după cum reiese din legile sacre scrise, care ne erau comune. În obiceiuri, zic judecând după forma în care se desfăşurau judecăţile, ei se serveau, ca şi noi, de un consiliu de o religiozitate extremă. Ne stau la dispoziţie fragmente de legi foarte vechi, precum şi istoriile şi analele care le confirmă cu putere de lege. "Nu war that swa / at Othin aff theim tolff war domarin: sidhan staddis swa / at Kunungr en firi satir a Thingi. Ater gafs that swa sem syrst war / at Kunungr a tueim mannom duom i händer sattia: the domarar aghu thing sokia ä rattom thingrdagh" ("Iată că în acest colegiu de doisprezece se află şi Odin, el însuşi judecător; apoi şi-a făcut apariţia un altul care-l reprezenta pe rege la judecată. Din nou, ca în vremurile dintâi, s-a stabilit ca două să fie părţile din care să se compună o judecată (cred că se referă inclusiv la avocaţii acuzării şi ai apărării, n.t.), care să pledeze în proces la ziua stabilită, conform regulii"). Aşadar era nevoie de dosiprezece judecători în susţinerea părţilor. De aceea, şi în zilele noastre, sufragiile adunate laolaltă ale asesorilor se numesc Domare. Totuşi, uneori numărul notabilităţilor era doar de zece, aşa cum voi demonstra în alt loc. Tocmai de aceea avem Tuai sau duau, adică Duo, adică erau doi a căror sarcină era cu totul demnă de credibilitate şi de tot respectul. Despre cei doisprezece asesori se relatează şi în legenda Hervarat (Hervarat saug., cap. XIV): "han hielt tha med sier tolff spekinga / tha er sitia skildu yfr ollum bandamalum" ("Doisprezece erau pe atunci (în vremea regelui Heidricus), dintre bărbaţii cei mai înţelepţi, care erau chemaţi să cerceteze procesele cele mai grave"). Doisprezece zic spekinga, aceasta vrea să zică bărbaţii cei mai impunători în domenii ştiinţifice şi în cunoaşterea faptelor, căci în for nu veneau oameni de pe ogoare, nu de la coarnele plugului, nu din domeniul negustoriei rurale veneau, la procese neobişnuite, fiind traduşi în justiţie, nu. De aceea Spekinga vine de la spaian, speia, spana, de unde latinescul specio, ceea ce înseamnă speculari, esse in speculis, adică "a examina foarte atent, a simţi, a mirosi ca un copoi, foarte profund", noţiune pe care Cicero (lib. I, De Divin., p.m. 94) o defineşte prin sagire, care este egal cu praesagire , adică "a simţi viitorul dinainte"; de aici şi suedezul spa, "înţelept", precum şi spaikingur, spekingur, "filosof". De ce? Dar nu din aceeaşi rădăcină, pe lângă multe altele, este şi spelunca, gr. sphlaion şi sphlugx, lat. specus ("cavernă", "grotă", "profunzime", sensul din text, n.t.); dar chiar şi species nu înseamnă imaginea lucrului, căci adeseori ni se înfăţişează forme care nu sunt în realitate, dar ni se oferă imaginea (este vorba de noţiuni abstracte, filosofice, n.t.). În versiunea adnotată de Cl. Verelius la Cicero ( De Divin., p. 97), aceştia sunt numiţi judecători. Iată ce citim în legenda lui Olof (Olofs Saug., c. XC): "Olafr Kunungr hasdi jafnan med ser XII enu vistrustu menn; deir satu yfr domutn med honom / oc rádu um bandamal" ("Regele Olaus avea întotdeauna doisprezece asesori foarte înţelepţi pe care îi consulta în procese cu treburi foarte dificile"). Aceşti Radu din text, prezenţi şi în numeroase alte locuri, înseamnă "bărbaţi" prin care se putea învinge până la capăt, căci aceasta se înţelege prin Radu (oare aceasta să fie şi etimologia numelui de bărbat la noi?- n.t.), erau prezenţi mereu în consiliu regelui, ei mai erau numiţi şi Radmenn sau mai corect Kunungs Radmenn, "sfetnicii înţelepţi ai regelui". Asesorii de odinioară ai judecătorilor au fost numiţi Rademenn, aşa cum sunt numiţi ei şi în zilele noastre, în oraşe, pe întregul cuprins al regatului Sueoniei. Din ultimele fragmente ale memoriei străvechi a legilor, desprindem următoarele: "Kunungr a nembd med ser sátia tolsmänn" ("Asesorii regali (căci erau prezenţi chiar şi în consiliile sacre numite Konungs Radmenn ) erau în număr de doisprezece"). "Konungr skal nembd firi sik sätia / oc lagmadr ŕ Thingi" ("Doisprezece asesori regali şi tot atâţia judecători trebuia să fie prezenţi în provincie, în absenţa vice-judecătorului regelui. Acelaşi număr trebuia să fie prezent şi în cadrul proceselor desfăşurate în regiuni, dar nu al unui teritoriu minor (popular se numeşte Herad sau Hundari, ceea ce în zilele noastre înseamnă un teritoriu care numără o sută de sate). A se vedea fragmente asemănătoare ale celorlalte codexuri şi mai ales pe cel al regelui Ericus cel Mare şi care, după cum se poate vedea, concordă cu legislaţia în vigoare pe tot cuprinsul patriei noastre. Numai că asesorii nu erau numiţi şi judecători (v. şi Tingbr. Upsl., c. XXVII, c. XXXV; Konungsbr., c. X, c.XXXIV, c. XLI). Atunci când asesorii îndeplineau şi funcţia de judecători, era precedată de o formulă specială, aşa cum o găsim relatată la Cicero (Pro Mil.), la Seneca (De mort Claud.), din nou la Cicero (In Verr., VII, lib. IV, p. 121), de pildă: "Dacă cineva mi-ar cere o notabilitate, te-aş numi pe tine, pentru că tu mă cunoşti cel mai bine" (Seneca); "Să refuzi prietenii, chiar dacă procesul este nou, chiar dacă nu-l cunoşti pe reclamant, acela absentând, s-a constituit această instanţă de judecată, din stimă faţă de acesta", unde este numit chiar apărătorul lui Cicero, cunoscător al acestuia, care cunoştea procesul lui şi s-a unit cu avocatul. "Pe mine, zise el, ca unul care cunoştea treburile juridice, pe mine au vrut să mă angajeze ca apărător al întregii cauze" (v. şi Cicero, In Verr. Divin., p.m. 56). Dar nu şi cu chestorii. Pe aceştia  Cicero i-a unit cu judecătorii: "Care este grija mea, zice, să judec cu înţelepciune? De ce nu la fel şi cvestorul?" Aici se poate foarte bine observa că judecătorul trebuie să fie ingenios, foarte înţelept şi drept . În legislaţia noastră este nämd şi nämdemänn de la nämna care înseamnă "a numi". Deci, cum spuneam, asesorii aveau obligaţia să cerceteze şi nu să judece: În primele sentinţe se condamnă sau se achită, dar nu prin acele sentinţe care, conform legilor, trebuia să fie din nou puse pe rol. "Falla eller fakia / oc ey domma". Căci sarcina judecătorilor era şi aceea de a pune în balanţă capacitatea prefecţilor, să cunoască perfect datele procesului şi, pe bază de legile sacramentului, să scoată regulamentar de pe rol o cauză (să o rejudece) pentru a estima, în cele din urmă, corect o judecată, prin argumente capitale îndestul de convingătoare, căci e foarte simplu, fără probe suficiente, să condamni sau să achiţi; iar legile nu pot fi aplicate corect, dacă nu se stăpâneşte cum trebuie jurisdicţia. Această raţiune a judecăţii a fost bine cunoscută şi evidenţiată ca atare şi în forul attic,  după cum ne relatează Xenophon  (Sympos.,  p.m.  520):  "kai  o  Kristoboulo

ouk eti efh ew pro se antilegein alla dia ferontwn, efh ta yhfou, ina w taistaeidw  o  ti  me  rh paein h apotisai" ("şi  Cristoboulos zise: nu sunt suficiente motive ca să mă opun; iar din prima instanţă nu reiese clar, ca să-mi pot da seama pe dată, dacă se cuvine să condamn sau să achit"). Desigur că prima sentinţă îşi are importanţa ei la Aeschines (Orat. in Ctesiphont. ). De asemenea la Cicero (lib. I, De Orat., p.m. 164, Ed. Sturm.) care explică acelaşi lucru în cuvinte puţine: Socrate a fost condamnat nu numai ca  urmare a primelor instanţe (sentinţe) prin care judecătorii stabiliseră doar atât, să-l condamne sau să-l absolve, dar tocmai prin acele legi care trebuia să fie din nou interpretate, şlefuite, regândite, yhfoi, cum se spune în pasajul citat din Xenophon, pentru că acest cuvânt vine de la  verbul yhfizw, "eu judec, număr, socotesc", căci sunt adunate voturile tuturor şi sunt numărate mai înainte de a se fi dat sentinţa de condamnare sau de achitare. Aceasta la greci se exprimă prin apoyhfisi (achitare printr-un vot) şi alta este katayhfisi (decret de condamnare). Ce se întâmplă aşadar dacă  omoyhfoi (cei care au drept de vot egal cu alţii) nu sunt toţi prezenţi? Atunci se făcea apel la conceptul de "toţi" (universal) pentru că erau în cea mai mare parte. Iată ce desprindem din Dionisius din Halicarnas (lib. VII): Din cei 21 de tribuni, 11 îl achitaseră pe Coriolan (celebru general roman din secolul V î.e.n., care, deşi adusese servicii strălucite patriei, atrăgându-şi ura mulţimii, aceasta a refuzat să-l numească consul. Acuzat apoi de către tribunii poporului, a fost condamnat la exil. Refugiat la Volsci, duşmani ai romanilor, pe care Coriolan îi învinsese odinioară, el s-a instalat la porţile Romei. Senatul şi poporul, îngroziţi, i-au trimis în zadar mai multe solii spre a-l îndupleca; era pe punctul de a ataca Roma, când, în sfârşit, s-a înduplecat de rugăminţile mamei sale Veturia şi soţiei sale Volumnia, n.t.), dar dacă ar mai fi fost încă două voturi, s-ar fi aplicat sentinţa de achitare " dia thn isoyhfian " ("din cauza egalităţii de voturi"). Căci voturile nu fuseseră egale, ci cu unul mai mult legat de achitare. Iată ce spune Cujacius, comentând pe Aristotel (lib. XII, obs., c. XVI, Arist.. c. VI, Polit., c. II, vers lui Perionius): kurion to toi  pleiosi doxan ("Justiţia se face atunci când drept este ceea ce e văzut de mai mulţi") sau cum se exprimă Perionius: "atunci când un drept este analizat de cea mai mare parte, în cele din urmă, se poate spune că este drept". Acelaşi lucru este valabil şi în cazul celor ce ţin de întregul regat, adică de jus patrium (dreptul civil): "Hwem theße tolf eller siu af them falla / vari fáltr" ("Atunci când din 12 şapte condamnă, condamnat să fie"). Ce se întâmplă când voturile de condamnare şi de achitare sunt egale? În acest caz, Grotius (De I. B şi P., lib. II, c. V şi XVIII) este de părere că judecata dreaptă ar rebui să încline spre achitat, care sentinţă, în acest caz se numeşte humanior ("mai uman"). Acesta este şi cazul din Orestia lui Euripide: "otan  isan  genwntai  yhfoi  apoluetai  o  kathgoroumeno " ("în prezenţa voturilor egale, acuzatul este achitat"); judecată care concordă perfect cu străvechiul sistem al jurisdicţiei suedeze: "Nu ŕn sier willia beria / oc sier fŕlla / tha agu their witzord sum wŕria willia" ("Şase voturi pentru condamnare, tot şase pentru achitare, învinge ideea de eliberare"). Acest lucru a fost inserat apoi în legile ostgotice, ba chiar în toate judecăţile şi în întregul regat al Sveoniei. În procesele penale, lucrurile sunt puţin mai complicate, mai ales când ne aflăm în faţa unui scelerat. Vezi şi ce spune Cicero (I, XXXVIII, spre final, în De re jud., conf. Orat. VII şi ult. din In Verrem, p. 124). În procesele civile, însă, lucrurile stau cum am arătat deja, dar e bine de văzut ce dezvăluie Zieglerus (Ad. loc. Grotii cit., c. VII, Konungs dr. S. Rätteg., art. XXXIII), ale cărui idei, de fapt, nu diferă prea mult de cel al străbunilor noştri.

§12. În ce priveşte conceptul de jus jurandum, oferim opinia lui Valerius Maximus (lib. II, c. ult.) de la care aflăm că se făcea deopotrivă apel la divinitate şi că jurământul aceluia care, în timp ce urca la altar, părea judecătorilor că nu credea suficient în zei, nu era luat în consideraţie, deci se punea la îndoială sinceritatea spuselor lui. Astfel, Aristotel (Polit., II, 6) cere chiar ca judecătorul să condamne un astfel de acuzat sau martor. De aici şi locuţiunile sacramento rogare aliquem ("a ruga pe cineva prin jurământ sfânt"), sacramento dicere sententiam ("a exprima o opinie sub jurământ sacru"), sacramentum folosit frecvent. În loc de jus jurandi / jurandum, Plaut va folosi juramentum pe care îl consideră mai corect decât sacramentum pe care îl consideră ca perfidum, folosind verbul perjurare ("a jura strâmb") (Cistell. II, 1, 19 şi 26). La fel ca Plaut şi Cicero (Pro Rab. Posth.), care va face uz de verbul pejerare, cu acest sens. Vezi şi Horaţiu, Carm. Od. XVII). Cf. Hesychius (p.m. 916), " trei Qeoi para Soloni en toi AXOSIN orkw tetak " ("În legile lui Solon gravate pe tăbliţe de lemn (to axwn = "tăbliţa de lemn pe care se gravau legile") scrie că se jura pe trei zei - Jupiter, Neptun şi Ceres"), iar  unele  tribunale  pe "Apollwn patrwo kai Dhmhthr  kai  di

 Basileu" ("pe tatăl Apollo, pe Ceres şi pe regele Jupiter"). Faptul că la Greci se jura, conform unui ritual sacru, pe tatăl Apollo, aceasta era kata ta patria, i.e. "din obicei strămoşesc" (deci cutuma, n.t.). Acest cult al lui Apollo ca patrwo, "patriarhal", a fost deopotrivă numit hyperborean sau barbar. Şi ce vrea să însemne de fapt kata ta patria, dacă nu kata tria, de unde tria (trei) la Hyperboreeni este numărul cel mai important acceptat în ritualuri " tria panta dedasai" (Arist., De Coel., lib. I, c. 1), "Toate lucrurile sunt împărţite în trei", "kai panta ta anrwpina tria suneei", "numărul trei este cel care întruneşte toate cele umane". " Kaaper  gar  fasi  kai  oi  puagorewi to pan, kai ta panta" ("Astfel că chiar şi Pythagoreenii pun mult preţ pe el, căci la ei totul şi toate sunt determinate de TREI"). De aici a pătruns şi în lucrurile sacre şi în legi numărul trei. Vezi şi Jamblichus, (Prot. C.v. în Vita Pythagorae), c. 28. Această opinie este confirmată şi de  Platon (Epinom., p.m. 924) care afirmă că Grecii au primit aceşti zei de la Sciţi, adică de la barbari, împreună cu multe alte precepte, cultivate cu multă religiozitate prin oracolele din Delphi. Despre jure jurando în acest fel există relatări în nenumărate locuri din legile noastre, atât în cele mai vechi, cât şi în cele mai recente, unde întâlnim frecvent următoarele formule: Med sed thera, Med Sed, Sed Tolfmanna, sed siu Manna şi altele asemănătoare (Snorr. în Sivar. Thor. şi Vita Hacqui. Olafs Saug, c. CXVII, Scheff. Ups. Ant., c. X, p. 141 şi urm. şi în Sag. et legibus veteribus passim). Atât în viaţa de toate zilele, cât şi în superstiţiile religioase, s-a menţinut în patria noastră obiceiul de a se jura pe Neptun sau Attin, pe Jove sau Thor, pe Ceres sau Freya, aflăm atât din fragmentele de legi, cât şi din legende şi documente istorice. Formula cea mai veche suna cam în felul următor: Hialpi mier sua Freia Thor oc hin almatki As, "aşa să-mi ajute Freia (Ceres), Thorus (Jupiter) şi Marele Attin (prin care se înţelege inclusiv Soarele sau Apollo)". După aceea s-au introdus numele şi imaginea asiaticului Odin. Şi acestea sunt legitime, despre care şi Cornelius Nepos relatează: "De aici se ajungea la judecată în cazul încălcării jurământului, prin unele elemente, pe baze absolut legitime eari condamnat, tradus în instanţă de 11 bărbaţi, care, după obiceiul Atenienilor urmau să te condamne la supliciu public". Un număr de unsprezece bărbaţi trebuia să fie, conform Codului de legi civile foarte vechi în vigoare, pentru a pune în aplicare supliciul în public al celor condamnaţi, precum şi prefectul acestora care în legile vechi Bircensiene se numea stupagrewe. Şi, grewe sau gerewe, de la particula verbală Ge (de obicei prefix) şi rewa care înseamnă "a cerceta cu grijă", "a cerceta pentru a găsi ceva", "a urmări până la capăt", de unde grewe înseamnă "judecător", "pretor", "cvestor", pentru că, după regula judiciară, trebuia să se cerceteze foarte grijuliu. Apoi s-a instituit obiceiul, după cel al strămoşilor noştri, şi inclusiv la popoarele limitrofe ale Suediei, ca aceia care, prin naştere, bărbăţie, faimă şi fapte se dovedesc a fi eminenţi, depăşindu-i pe cei care aparţin ordinului ecvestru, ci ca urmare a demnităţii lor cu totul excepţionale, să fie împroprietăriţi prin inaugurarea unui ritual solemn (în caz că nu aveau avere suficientă spre a face parte din ordinul ecvestru, n.t.), primiţi de rege (ca săbieri) în garda personală în semn de recunoştinţă veşnică. Şi, legat de această calitate au fost chiar numiţi Kunungr swerdtakare (săbieri/scutieri regali), ca şi în Hirdskra Iarlar (cf. Şi Rubr. Um Hertu ga eid Aegid. Girs în Vit. R. Er. XIV). Acest cuvânt gotic ar putea  fi tradus la alte neamuri prin ivirea unor situaţii de luptă, în care ei se avântă cu toată ardoarea sufletului, chiar dacă adesea ei riscă să fie striviţi, când în nu ştiu care alte limbi, ei nu se îndoiesc că va interveni, pe neaşteptate, Minerva şi se va rezolva totul (aluzia este la situaţii similare frecvente în Războiul troian, n.t.). Aşa cum am putut constata în multe afaceri dintre oameni foarte înţelepţi când ei au fost întrecuţi nu atât de către alţii, ci de către ei înşişi. De la Rewa derivă chiar Rafft / Kunungr/ Räfft/Reffingarthing/ Räffteller Landzthing, "comiţii având sarcina de adjudeca pe acei care păcătuiau împotriva sănătăţii publice", după cum explică Verelius. Vezi şi Joan. Oeting (De jure limit., lib. I, c. V), Olofs Sag., c. XCI, c. XXXV, Kongbr., c. IX şi X, Verelius în Lex. Scand.).

§13. Dar mai există şi o altă lege foarte veche De gestatione igniti ferri (Despre puterea fierului înroşit) vizând probarea nevinovăţiei în procese dubioase, introdusă în acest regat o dată cu religia creştină; spre a fi sigur că nu s-a strecurat nimic fals, după exemplul lui Poppon care cel dintâi a introdus-o în Dania pe baza învăţăturilor lui Cristos, pe vremea regelui Erik al Sveoniei şi Daniei. Legea era concepută şi menţinută pe baza următoarelor cuvinte: " Allir dulsmal standi undir Jarne or Gutz Domi.: wardir ikier at Järni / se saktauser / brennt at tárni / heti med rettri feltr" ("În toate procesele dubioase se aplica metoda fierului înroşit spre a proba nevinovăţia şi astfel era supus judecăţii lui Dumnezeu; prin fier este purificat vinovatul, prin fier condamnatul este corect pedepsit."). Apoi iarăşi: "Nu wanis thon sak til thera tha war thet swo farst i Laghum / at thon skuidu warta sit med Jarne ok Gudz Donti " (Vezi Stiernhook de Jure ver. Sveon. Gothorumque, lib. I, c. 8 şi Fragm. leg. Antiquiss. Loccen. Antiq. Sveogoth., lib. XI, c. 4 şi c. XVIII Gudzard). Oamenii care erau odinioară acuzaţi de crime tăinuite, se stabilise, din primele şi cele mai vechi legi, că prin fier este însăşi judecata lui Dumnezeu.

Aşa că în acest mod nu puteau fi trecute cu vederea fapte rele ţinând de miezul problemei. Şi apoi aceste judecăţi nu erau constituite atât pentru pedepsirea răufăcătorilor, cât mai ales pentru cercetarea minuţioasă a cauzelor care au condus la săvârşirea faptelor reprobabile. Iar atunci când subiectul procesului se raporta la ceva foarte ruşinos, se cerea, cu atât mai mult, o maturitate extremă din partea judecătorilor, iar dacă era implicat şi aspectul religios, atunci procesul era scos de pe rol. Aşadar, în acest mod nu puteau fi trecute cu vederea fapte spre a-i purifica. Acest gen de probare era şi un soi de provocare a necredincioşilor şi despre adeverirea doctrinei cereşti ca fiind cea mai sigură, deşi nu singura, dar, în orice caz, singura cu adevărat sacră. Cu ocazia aceasta se proba şi gradul de credinţă în Dumnezeu, pentru că unii apelau la numele lui Dumnezeu, cerându-i ajutor sau la cele sacre, ţinând de zei, alţii blestemau tăişul fierului care-i strângea picioarele. Desigur, pe lângă altele, aflăm şi din incunabulele cele vechi, din care un exemplu mi l-a transmis contele Ioannes Heisig, care menţionează pe Tiburtius, fiul unui oarecare Cromatius, la care se vede clar că opinia sa i-a fost impusă. Este demn de toată încrederea următorul text extras din fragmente de legi foarte vechi ( Loccen. Antiq. Sveogoth., lib. XI, c. 4 şi 17): gripin / oc gaffz honom watd at offra Gduhom alla träda barsotter a brännar, de glodtrum Tiburtius giorde kors for sinom Fotom / de trod oraddir barfottr wta glödenar / oc sang Gudz loff / oc sagde: mik thykkir sem iak ginge fram at rosa blomstre i mins HERR a Jesu Christi Nampn ("Atunci Tiburtius a înţeles că nu-i mai rămăsese decât o alegere - sau să le servească acestor "zei" nişte ficţiuni sau să se lase strâns la picioare cu fierul roşu şi să se plimbe astfel. Tiburtius însă, şezând supus sub semnul crucii, cu picioarele goale, înlănţuite de tăişurile lanţului încins în foc, cu voce tare a început să cânte, aducând laude lui Dumnezeu, adăugând chiar: "Mi se pare că simt nişte trandafiri cum îmi mângâie, ca în alint duios, picioarele, în numele Domnului meu Iisus Christos"." Cum însă, după cum am mai spus, la profani a fost mai întâi în vigoare acest mod sacru de a judeca, i s-a spus în Dreptul Pontifical Roman, cu un termen popular Judecata lui Dumnezeu (Gottesurteil sau Gottesgericht în germană, n.t.), nu a fost acceptat de Biserica lui Christos. (D.D. ad cit., cap. D.c. XVII, q. I, Edzorbr. Ol.). Devenit o bucată de vreme capitol important în jurisdicţie, în cele din urmă se demonstrează a fi total neprobatoriu şi provocator, atâta vreme cât Dumnezeul cel Mare şi puternic este zugrăvit ca unul care pune la încercare pe necredincioşi printr-o practică crudă. Aşa se explică de ce, în patria noastră a fost în cele din urmă abrogat, în timp ce în alte regate din regiunile creştinate, mai era încă în vigoare (II q. V., c. XX, cap. ult. ext. De purgat. Vulgari). Regele Jarl Birgerus a fost cel care a abrogat această Judecată a lui Dumnezeu. Exemplul acestuia a fost urmat şi de fiul său Magnus, ba chiar şi de nepotul său; toţi regii Sveoniei şi Goţilor au condamnat acest mod de judecată. Mai menţinându-se pe ici pe colo prin greşeli neaoşe, sub domnia lui Erich cel Mare, a fost total desfiinţat, pe întreg cuprinsul Sveoniei: Arfdabalkar /  Helsingicarum legum. "Forty at Arkibiscup Olaswer kiördi at Jarnbird war ater uptakin i Helsingta Landi / sidhan hon war aslagon i kunung Magnusa oc kunung Birghirs daghum: tha staddis thätte i Stockholmi af alt kunung Magnusa Radh/ sum kunung ar badhe Sweriki ok Norghi / at Jarnbyrd skulde aldri optare wara. Ok toks therfore samu rätter sum forrä war tolf manna nämpd / um thon mal Jarnbyrdä mal waru: ok skal bötas fore hwart mal sum kämpd sállir / swa sum thet at han ath tarni fallin wrdi" ("Căci dacă sub arhiepiscopul de Upsala, Olaus, s-a obţinut o diminuare în folosirea "judecăţii divine" prin practica fierului înroşit, de-abia sub oblăduirea şi autoritatea lui Birgerus cel Mare a fost abolită de pe cuprinsul întregului Regat. La Stockholm chiar a avut loc un consiliu al Senatului prin care Birgerus a fost recunoscut ca Marele Rege al Sveoniei şi Norvegiei, căci El, printr-o lege mai aspră, a fost acel care a abrogat numita lege divină"). În locul ei s-a introdus un jus jurandum al celor doisprezece bărbaţi, aşa cum fusese mai înainte. Şi, ca şi mai înainte, cu multă precauţie, aplică pedepse cu acelaşi simţ de echitate, cu care le aplicau şi înainte de intrarea în vigoare a acelei legi, acum, după abrogarea "judecăţii cu fierul înroşit" (cap. II, q. I).

§14. Şi ca şi în multe alte cazuri analizate, şi la Greci avem echivalentul acelei judecăţi crude, în cazul instituţiilor sacre: astfel că nici nu poate fi socotit dacă într-adevăr avem de-a face cu lucruri sacre, ritualul pare însă să fie asemănător, în cazurile îndoielnice, aşa încât cercetând cauza mai atent, nu se poate trage o concluzie netă dacă a fost sau nu în discuţie un caz sacru. Un exemplu clar de acest fel, ni-l oferă Sofocle în tragedia Antigona. Polinice (unul din cei doi fraţi - altul este Eteale - care s-au ucis reciproc în bătălia dată pentru ocuparea tronului, acesta din urmă luptând de partea Thebei, a patriei lui, Polinice, împotrivă, amândoi fii ai lui Oedip şi ai Jocastei, n.t.), conform ordinului dat de Creon, unchiul lor şi tiran temporar al Thebei, a rămas neîngropat; Creon dăduse chiar un edict prin care se condamna la moarte cel care ar cuteza să-l îngroape. Sora lor, Antigona, a comis pe ascuns acest fapt. Se puseseră străji care să păzească cadavrul lui Polinice; într-un moment de neatenţie a acestora, s-a comis încălcarea poruncii; unul din străjeri trebuia să ducă cumplita veste lui Creon; s-a tras la sorţi cine să meargă, iar acesta - pentru că nu ştia cine comisese fapta -,   relatează tiranului fapta astfel:

"De vină omul ăsta nu-i!
Că toţi ziceau: "Eu nu ştiu, n-am văzut!"
Un fier
Roşit în jar noi l-am fi strâns în mâini, prin foc
Am fi trecut, am fi jurat pe zei că nici
Făptaşi n-am fost şi nici c-avem ceva de în clin
Cu cel făptaş ."
(trad. George Fotino, Bucureşti, Ed. Albatros, 1979)

"Simen d etoimoi kai mudrou airein eroin

kai pur dierpein, kai Qeou orkwpotein."

Iată ce spune vechiul scoliast (Vet. Schol. Ad. h.t. Antig.): mudrou basazein kai pur uperbainein , "proba de fier înroşit în foc şi focul justiţiei". Este de notat chiar din acel loc orkwmothjure jurando, "prin dreptul de a jura", trebuia să depună jurământul solemn în timp ce picioarele îi erau legate. Şi apoi, în aceeaşi tragedie, în ce fel trebuia ea, Antigona, să-şi ispăşească "crima",  după   sentinţa  dată   de  Creon, închisă, îngropată de vie: " Getikon   de  tozwonta katoruosein,  şi "la Geţi era obiceiul să se îngroape de vii". Acest lucru este confirmat de legile noastre străvechi, fapt prezent în nenumărate fragmente de legi şi alte documente.

9

Go Home;
Go Next Page >>
Go Previous Page <<

Home; Top ^; << Înapoi