CAPITOLUL  IX, 1-3

Rezumat Cap. IV, 1-3 õ1. Din filosofia lui Samolse, strÇmo­ii no­tri au fundamentat principiile ­i chiar preceptele dreptului ­i Justiîiei germane foarte corect. Dar pentru a putea fi observatÇ aceea­i raîiune Œn ambele cazuri, acela­i adevÇr, aceea­i lege care este preceptul de drept ­i cu efect al respingerii celui nejust, s-a recurs la definiîii dupÇ modelul geometriilor: defin. 1. Cauza este acel ceva din care se na­te ceva; 2. Cauza principalÇ este cauza din care se nasc toate celelalte; def. 3. Cauze secundare sunt acele cauze a cÇror origine se aflÇ Œn cauza principalÇ ­i depind de ea; def. 4. Orice mi­care este izvor al acîiunii, chiar ­i Œn cazul obicetelor neŒnsufleîite, atƒta vreme cƒt, Œn diverse chipuri, prin calitÇîile ­i efectele lor, contribuie  hotÇrƒtor la ideea de bine ­i frumos a celor vii. Apoi trebuie sÇ fie cerut ceva, ca sÇ se poatÇ da. 1. Orice este s-a Œntƒmplat dintr-o cauzÇ. 2. Nu are loc progres la infinit. õ2. Atunci se ajunge la principiile de drept, cƒnd cel care a fost primul dintre toîi, acela este Dumnezeu. õ3. Princ. 2. Peste toate cele care sunt create,  inclusiv peste gƒnduri, domne­te Dumnezeu.

õ1. A­a cum s-a arÇtat, filosofia cea mai veche este cea a lui Zamolxis ­i a neamului nostru; din izvoarele ei s-au iscat ­i principiile ­i preceptele juridice ­i tot ele s-au revÇrsat Œn for: ele sunt exemple de nezdruncinat ale adevÇrului. Dar, a­a cum obi­nuiesc inginerii geometri, noi facem progrese graîie cuno­tinîelor strÇmo­ilor no­tri care au fost buni navigatori mai Œnainte de toate; a­adar, mai Œntƒi vor fi elaborate definiîiile ­i apoi postulatele, ca nici una sÇ nu fie imediat eliminatÇ, prin care sunt extrase apoi fÇrÇ dubiu, mai lesne, principiile genuine ­i, Œn final, urmeazÇ perspectivele generale Œntr-o Œn­iruire neŒntreruptÇ.

Def. 1. Cauza ŒnseamnÇ ceva de la care se porne­te.

        2. CauzÇ primarÇ este aceea din care se nasc toate celelalte.

        3. Cauze secundare sunt acele care trimit la origine, la cauza primarÇ ­i, prin urmare, depind de ea.

        4. Orice mi­care este ­i izvor al acîiunii, Œn cadrul cÇreia se disting ­i obiectele neŒnsufleîite, chiar ­i animalele care, Œn diverse chipuri, participÇ la calitÇîile ­i operaîiunile oamenilor, determinƒnd ideea lor de bine ­i frumos. Astfel, prin aceste premise nu ŒnseamnÇ deloc cÇ eu Œmi iau ceea ce vreau, ci numai ceea ce Œmi este ŒngÇduit de cÇtre toîi. A­adar cer dimpreunÇ cu strÇmo­ii no­tri ca sÇ fie ŒngÇduit:

1. Orice se ŒntƒmplÇ s-a iscat dintr-o cauzÇ. CÇci dacÇ nu s-ar fi ivit cauza, ar fi fost ­i acum acela­i lucru de mai Œnainte. Ceea ce este socotit de cÇtre toîi a fi absurd din punct de vedere juridic, ­i pe bunÇ dreptate.

2. Nu este ŒngÇduit progresul la infinit. De aceea orice raîiune de a filosofa corect este sigur ŒnlÇturatÇ. A­adar, dupÇ ce a atins apogeul, va fi oprit, de­i mintea, raîiunea lui, forîa, Œntreaga-i putere ar putea sÇ funcîioneze mai departe. De aceea chiar ­i Cicero (De N. D., lib. III, p. 61 ­i urm.), dintre fleacurile naturii pƒnÇ la cea mai ŒnaltÇ prefecîiune a ei, apÇrÇ ceea ce urmeazÇ sÇ se nascÇ. AdicÇ Principiile:

õ2. Primul a fost Dumnezeu, cÇci el s-a nÇscut Œnaintea tuturor. Zic Dumnezeu a fost unul singur ­i fÇruritor al cerului ­i al pÇmƒntului ­i semÇnÇtor al tuturor lucrurilor, sÇditor ­i hrÇnitor al tuturor: en to pan EN, cÇci ca unul care sare Œn ajutor, stƒnd la Œndemƒna oamenilor, din ignoranîÇ, multe nume i s-au mai adÇugat. SÇ socotim ­i disertaîiunea lui Cotta ­i a lui Maximus din Tyr (XXIII Gell., N. Att., lib. XI, c. 5; Diog. Laert., In vit. Pyrrhon.; Sext. Emp. Pyrrhon. Hyp. , l. I, Var. capt. Lucian, In Anct. Vit.). Cei din tabÇra scepticilor, cu Pyrrhonii Œn frunte, susîineau cÇ atƒta vreme cƒt nu poate fi vÇzut, nici auzit, nu existÇ; sigur cÇ pentru filosofi este ru­ine sÇ te Œndoie­ti, de ce atunci nu s-ar Œndoi ­i cei care trÇiesc la îarÇ. Cartesius (Medit I cum objection variorum et auct. Respons. Princ. Philos., p. I, c. 1-13, p. 2 õ1, la Œncep. ­i not. Ad progr. A 1600, XLVII), demonstreazÇ cÇ nu se pot Œndoi toîi de existenîa lui Dumnezeu, dar voi explica clar cum stau lucrurile cu credinîa ­i cu adevÇrul ei, - gre­elile tenebroase Œn care unii ŒnoatÇ, nu sunt altceva decƒt rodul ne­tiinîei. A­a cÇ dacÇ sunt concepute mai multe Œn sufletul lui Dumnezeu, acestea toate pot fi egale cu sine sau neegale. Cele egale sunt atunci cƒnd numeroasele mi­cÇri ale naturii nu se raporteazÇ la unul ­i acela­i principiu, care este Œn acela­i timp ­i infinit ­i primul pentru cÇ convenindu-se, totu­i, sÇ devinÇ ordinea naturalÇ a cauzelor, a avut sorîi de izbƒndÇ. Apoi, se pune problema dacÇ pÇrîile componente ale acestui univers au fost sau nu au fost suficiente. Mai Œnainte va fi distrus motivul concluzionÇrii de polueian (politeismul); dupÇ aceea, se va ridica total puterea ­i natura divinÇ. DacÇ sunt inegale, se va reveni la ceea ce s-a spus. CÇci natura divinÇ nu este cƒtu­i de puîin imperfectÇ, nici chiar atunci cƒnd s-a decis sÇ se recunoascÇ absolutul din orice parte, imperfectul a­ zice, nu absolutul: Cicero ²⁰ (De Universitat., p.m. 196) a unit aceste cuvinte, dƒndu-le aceea­i semnificaîie, astfel Œncƒt autoritatea unui cuvƒnt imperfect cu nici unul dintre instauratorii mai recenîi ai limbii latine nu va putea fi ŒmpiedicatÇ. IatÇ-l pe Plinius (Nat. Hist., lib. II, c. VII, p.m. 12), Œn ce chip discutÇ despre puterea divinÇ: "Grija principalÇ a naturii imperfecte din om este ca Dumnezeu sÇ nu fi cunoscut toate". Multe alte lucruri demne de a fi citite sunt analizate detaliat pƒnÇ la finele capitolului: cel care neagÇ existenîa lui Dumnezeu este socotit a nu avea o minte sÇnÇtoasÇ. CÇci avem de a face cu o infinitate a ideii divine care nici nu poate fi vÇzutÇ cu ochii, nici nu poate fi auzitÇ cu urechile ­i nici nu poate fi perceputÇ cu vreunul din simîuri, decƒt numai dacÇ, de cÇtre Dumnezeul infinit, poate fi imprimatÇ fiinîelor finite ideea cÇ el existÇ cu adevÇrat. A­a cum Œn afara acestor cauze, apare motivul pentru care s-a menîinut secole de-a rƒndul ­i vieîi de oameni Œn ­ir ideea strÇveche de Dumnezeu ­i comunÇ tuturor ­i nici un neam nu a fost vreodatÇ Œn afara legilor ­i moravurilor ­i nici nu s-a pronunîat cÇ nu ar ­ti de existenîa lui Dumnezeu. SÇ apelÇm la Cicero (lib. I, De legibus, p.m. 160), Seneca (Ep. CXVII ) ­i Aristotel (t. I, Top. I ­i IX) ­i din nou Cicero (lib. I, De N.D., p.m. 8). Acela care se Œndoia de existenîa lui Dumnezeu era supus pedepsei ­i oprobiului public. ¸i, de­i acesta era privit ca un foarte mare pÇcat, lucru enunîat ­i de Cicero Œn cartea a treia dedicatÇ filosofiei cunoa­terii lui Dumnezeu (De N. D., lib. I, p.m. 8), prin cuvinte tulburÇtoare: "×n mÇsura Œn care i se atribuie spiritului o ŒntreagÇ divinitate, Œn aceea­i mÇsurÇ lumea zice cÇ existÇ Dumnezeu; Œn mÇsura Œn care un altul s-a a­ezat Œn fruntea lumii, atribuindu-­i roluri prioritare, atunci acea persoanÇ va primi din partea lumii, dreptul la replicÇ, printr-o mi­care a maselor, ­i va fi ameninîat cu moartea, atunci va susîine cÇ existÇ Dumnezeu al Cerului; neŒnîelegƒnd cÇ cerul lumii este o parte a lumii, prin care el Œnsu­i, Œntr-un alt loc, l-a desemnat pe Dumnezeu". Trimit acum la alte lucruri pe care lumea, de nevoie, le-a desemnat ca fiind ilogice: astfel, mult mai corupt decƒt magistrul sÇu, a ŒnvÇîat cÇ Dumnezeu este acela, care prin libera acîiune a sa asupra materiei, a creat cerul ­i pÇmƒnturile. De ce a­ trece cu vederea ­i celelalte, despre care vorbe­te divinul Platon, cu o intuiîie cu totul ie­itÇ din comun, ca ­i cum ar fi un zeu al filosofilor. SÇ nu vorbesc nimic despre stoici ­i care prin importanîa pe care o acordÇ forîei destinului ­i inevitabilei legi a acestuia, de fapt, mic­oreazÇ rolul lui Dumnezeu. Dar cum ace­tia sunt mai puîin apîi, se ŒnfundÇ tot mai adƒnc Œn multe lucruri false ­i Œ­i aruncÇ unul altuia insulte ­i totu­i ei sunt socotiîi a fi cei care i-au smuls lui Epicur ramura de palmier pe care el pe drept ­i pe merit, deci, prin trudÇ, o cƒ­tigase Œn legÇturÇ cu mi­carea atomilor, deci ca rezultat al minîii lui iscusite ­i nu printr-o judecatÇ mediocrÇ ­i trƒndÇvie. Opiniile acestora sunt redactate Œntr-un compendiu cuprins Œn cÇrîile lui Cicero, De natura Deorum ; tot aici pot fi puse Œn evidenîÇ ­i unele concluzii subtile ale altora.

õ3. A­a stƒnd lucrurile, rÇmƒne de vÇzut principiul care urmeazÇ. A­adar, nu Œncape ŒndoialÇ cÇ Dumnezeu domne­te peste toate cele pe care le-a creat, inclusiv peste cugetÇri. CÇci este propriu naturii inteligente, prima cauzÇ cercetatÇ a tuturor lucrurilor, cea care statueazÇ de fapt cauzele secundare, care, Œn chip necesar niciodatÇ nu se pun Œn mi­care de la sine, ci, dupÇ cum am spus, toate acîioneazÇ Œn funcîie de prima cauzÇ (ca motor al celor secundare). Se ŒntƒmplÇ ca Œntre ele sÇ fie ­i disensiuni: cÇ Dumnezeu este infinit ­i cÇ existÇ ­i altceva care nu depinde de el. Lucrurile stau de a­a manierÇ, Œncƒt cauzele secundare pot fi recunoscute, deoarece prima cauzÇ, fiind mai perfectÇ decƒt celelalte, secundare, se recunoa­te de obicei ­i astfel, cele secundare, prin ele Œnsele, neputƒnd exista, se recunosc dupÇ faptul cÇ sunt mai puîin perfecte ­i se pÇstreazÇ a­a cum sunt, prin eliminare, rÇmƒnƒnd valabil principiul duratei la cauza primarÇ; dar cum atotputernicul Dumnezeu se regÇse­te Œn toate lucrurile din spirit de dreptate ­i fapte bune puse chiar Œn slujba celui profan, pe el Œl numesc cel mai bun, pentru cÇ are forîa cea mai mare. Vezi ­i Cicero (De Fin. , lib. IV; Pro domo sua; Ad Pontifices, p.m. 142). Adaug Œn acela­i timp cÇ niciodatÇ nu lipse­te izvorul bunÇtÇîii prin acîiune ­i mi­care; nimic nu este mai limpede cÇ Œn acela­i lucru Œ­i spune cuvƒntul Providenîa. Nu poate fi Œnîeles cum unul nu se face fÇrÇ celÇlalt pe datÇ. Oare Dumnezeu sÇ nu ­tie care sunt lucrurile cele mai importante ­i pe care El sÇ le trateze Œntr-un anumit chip ­i sÇ le salveze? Oare sÇ nu aibÇ forîa necesarÇ prin care sÇ susîinÇ ­i sÇ administreze atƒtea lucruri? Dar necunoa­terea lucrurilor este total strÇinÇ de natura lui Dumnezeu ­i, ceea ce pentru oameni este o greutate pe care ei, Œn neputinîa lor, nu o pot duce, revine mÇreîiei prea bunului Dumnezeu, care, Œn puterea lui nemÇrginitÇ, o simte ca pe un lucru foarte u­or; cÇci dacÇ natura lui este infinitÇ, tot infinitÇ Œi este ­i puterea. Chipul perfect al infinitÇîii acesteia nimeni nu-l poate Œnîelege cu mintea ­i nimeni nu-l poate admira Œndeajuns; nimeni nu-l poate venera Œndeajuns de demn prin religie sau cult. Pentru ca aceasta sÇ se sÇvƒr­eascÇ complet, providenîa lui Dumnezeu este organizatÇ de cÇtre Autoritatea publicÇ, pentru ca sÇ se menîinÇ "aceastÇ ordine minunatÇ ­i aceastÇ constanîÇ de necrezut, din care izvorÇ­te ­i pÇstrarea ­i Œntreaga salvgardare a tuturor, cel care se socote­te golit de spiritul diriguitor, el Œnsu­i lipsit de spirit, va fi dotat cu acesta" (Vezi ­i Cicero, De Natura deorum, c. II, p. 26 ­i 37), dupÇ cum remarcÇm explicat mai clar de cÇtre senatul antic al filosofilor, pus Œntr-o luminÇ mai clarÇ.

Astfel, spre uimirea noastrÇ mergƒnd pƒnÇ la admiraîie, existÇ Œn tÇria cerurilor corpuri cere­ti de stele foarte mari, unele rÇtÇcitoare - care, totu­i, cƒt de corect sunt ele astfel numite - vezi ce spune Cicero (d. l. II, p.m. 36), altele sunt fixe, dar fÇrÇ se sprijine pe vreun suport; cƒt este de uimitor cƒnd te uiîi la globul pÇmƒntesc (aruncƒnd o privire de ansamblu spre a obîine un punct din univers), vezi atƒrnƒnd pretutindeni corpuri cere­ti Œn aer, sfidƒnd legea echilibrÇrii. Singurul argument este cÇ Dumnezeu este acela care susîine toate aceste corpuri. SÇ apelÇm ­i la Aristotel (lib. De Mund, c. VI) ­i la Lucan (De B. C. , lib. V, p. 134) care cƒntÇ aceastÇ forîÇ uria­Ç: "De aerul gol este pÇmƒntul Œn echilibru îinut", iar Lucretius (De R. N., lib. V, p. 197 ­i urm.): "Cum de rÇmƒne pÇmƒntu-n repaus Œn mijlocul lumii? / Ciudat e tÇrƒmul de aer al lumii Œn care se aflÇ", iar Cicero (d.l. II, p. 45 ­i De Univers., lib. , p.m. 198): "PÇmƒntul este a­ezat Œn mijlocul lumii ­i se menîine astfel solid ­i rotund, absolut de la sine"..

9