dr. Cornelia-Magda Mantu
Institutul de arheologie, Iasi
e-mail
magdamantu@yahoo.com

Cucuteni - astazi

Sud-estul Europei reprezintă leagănul mai multor civilizaţii preistorice interesante, între care se detaşează prin  cea mai spectaculoasă ceramică pictată,  cultura Cucuteni.

Parte integrantă a complexului cultural Ariuşd-Cucuteni-Tripolie (sau Cucuteni-Tripolie), ce a ocupat o suprafaţă de peste 350000 kmp  (sud estul Transilvaniei, aproape toată Moldova- inclusiv Basarabia şi o parte din Ucraina), cultura Cucuteni a avut o durată de peste un mileniu, în intervalul 4600-3500 B.C. A fost o cultură extrem de dinamică dacă avem în vedere întinderea ei în timp şi  spaţiu  (cu peste 3000 de aşezări doar în spaţiul românesc!), cu realizări  notabile în domeniul vieţii economice şi cu manifestări artistice şi estetice unice. Din păcate, unele aspecte legate de viaţa socială şi  religioasă sunt încă insuficient cunoscute, ca de pildă misterul necropolelor/cimitirelor.

Să facem o scurtă incursiune în această minunată civilizaţie, pentru a marca câteva din aspectele ei mai importante şi a vedea în ce măsură   pot ele să fie interpretate ca o moştenire  în cultura materială şi spirituală actuală.

O trăsătură specifică a acestei civilizaţii este faptul că nu a cunoscut stadiul de organizare urbană, ca în Orientul Apropiat contemporan, ei fiindu-i caracteristice aşezările de tip rural, satele/aşezările. Chiar şi în aceste condiţii, cu toate elementele comune, aşezările  diferă ca poziţie geografică, întindere, conţinut, scop şi chiar importanţă. Cercetările arheologice întreprinse în cei peste 110 de la descoperirea culturii Cucuteni (1884), indică faptul că satele aveau o anumită structură şi un anumit mod de organizare internă, uneori cu spaţii centrale mai largi, utilizate poate în cadrul adunărilor şi ceremoniilor de cult.. Casele eru organizate  conform unor tipicuri clare, fiind   grupate  şi dispuse în şiruri sau ovale/cercuri. Dimensiunile construcţiilor studiate sugerează chiar cunoaşterea şi folosirea unui sistem propriu de măsură, din păcate imposibil de reconstituit.

Ne vom opri în primul rând asupra manierei de construcţie a caselor, care oferă interesante paralele cu timpurile moderne şi chiar contemporane nouă. In cultura Cucuteni existau două tipuri de case, de suprafaţă, predominante şi de tip bordei mai rare. Ne vom referi aici la locuinţele de suprafaţă, pentru care se foloseau mai multe maniere de construcţie şi ne oprim în mod special asupra locuinţelor cu furci şi podea/platformă de lut, cunoscute  în limbaj arheologic şi sub numele de "locuinţe  cu platformă". Rolul acestor platforme/podele de lut consta în principal în a proteja împotiva umezelii şi a frigului. Acest gen de case erau construite pe furci de lemn, înfipte pe marginea platformei, sau  în gropi special amenajate. Pereţii erau realizaţi din crengi sau o împletitură din crengi destul de subţiri, peste care se adăuga lut amestecat cu pleavă, iar în final peretele rezultat era  finisat cu  un strat de lut, cu nisip fin în compoziţie. Unele case aveau mai multe încăperi şi chiar două nivele  de construcţie (Brânzeni, Petreni). Vetre de foc, cuptoare pentru copt şi încălzit  apar atât la parter cât şi la etaj. Laviţe de lut ars au fost identificate uneori de-a lungul pereţilor, sau lângă cuptoare, constituind parte a inventarului imobil (Târpeşti). S-au identificat de asemenea şi spaţii special amenajate pentru păstrarea proviziilor (în aşezarea de la Poduri există adevărate casete de lut ars şi "grânare") sau practicarea unor meşteşuguri casnice precum  ţesutul, prelucrarea osului, cornului şi pietrei. Ferestrele erau circulare, iar uşile uşor rotunjite în partea de sus, mărturie în acest sens fiind  unele descoperiri fericite, dar destul de rare (Truşeşti, Ariuşd).

Gustul pentru frumos guverna probabil şi arhitectura, după cum rezultă din puţinele documente arheologice ce ne-au parvenit. Unele zone ale caselor erau împodobite cu un decor în relief, din lut fin, realizat în tehnica canelurii şi dispus în motive spiralice sau meandrice. Astfel de porţiuni apar mai ales în zona vetrelor (Scânteia, Bereşti), dar puteau fi aplicate şi altor zone, poate deasupra uşilor şi ferestrelor, sau pur şi simplu pe pereţi, dacă interpretăm unele descoperiri ulterioare de epoca bronzului din spaţiul danubian. Astfel de porţiuni decorate au fost întâlnite chiar şi  în cadrul unor aşezări mult mai târzii, dacice. Uneori s-a dovedit că unele suprafeţe interioare ale caselor cucuteniene  - podele, pereţi- fuseseră pictate cu ocru roşu.

Ceea ce este foarte interesant este faptul că în Moldova, chiar şi astăzi se mai construiesc astfel de case cu furci, evident cu unele modificări. Folosirea şi astăzi a acestui tip de case, cu furci, cu pereţii din crengi subţiri, peste care se aplică lut amestecat cu pleavă, se datorează atât lipsei fondurilor pentru utilizarea unor materiale mai costisitoare şi mai rezistente, dar şi calităţilor termice a unor astfel de construcţii. Esenţele de lemn folosite la ridicarea acestui tip de construcţie  actuală, stejarul, salcâmul şi teiul (cu o rezistenţă mai mare în timp)  coincid surprinzător de bine şi cu informaţiile oferite de analizele de polen pentru aşezările cucuteniene, care sugerează utilizarea de către cucutenieni a aceloraşi specii în acest scop. Persistenţa până astăzi a acestui gen de construcţii nu este după părerea mea întâmplătoare, chiar dacă este greu să reconstituim maniera de transmitere  a acestor informaţii. Până nu demult o mare parte a inventarului imobil al gospodăriilor ţărăneşti, corespundea cu cel prezentat mai sus al caselor de acum 6000 de ani în urmă.

Fără îndoială că domeniul în care cucutenienii au excelat a fost arta decorativă, iar dovada cea mai concludentă în acest sens o constituie ceramica, care s-a păstrat până astăzi. Este de presupus că alte obiecte, perisabile în timp, precum cele din lemn, ţesăturile sau  împletiturile  ar fi adus la rândul lor dovezi ale unor persistenţe în mediul popular. Inainte de a mă referi la decorul ceramicii sunt necesare alte câteva precizări importante legate de acest meşteşug. Cercetările interdisciplinare întreprinse în acest domeniu au scos în evidenţă cunoştiinţele diverse, profunde ale meşterilor olari de acum 6600 ani în urmă. Pentru  modelarea ceramicii pictate era aleasă o anumită argilă, cu un amestec natural ridicat de nisip şi mica, care nu mai necesita adaosuri vegetale, ca liant; începând din Cucuteni A-B (circa 4800 B.C.) s-a folosit ca şi în alte culturi contemporane din Orientul Mijlociu şi Egipt un sistem rotativ, de tipul  viitoarei "roţi a olarului"( atestată la noi apoi din nou începând cu  sec. VII-VI  î.e.n.!), ce a determinat o standardizare a formelor şi  zonelor decorate; încă de la început s-a folosit o angobă/ slip, ce se aplica anterior pictării vaselor; culorile utilizate pentru pictare, ocru roşu/hematitul (roşu), oxidul de mangan (negru) şi silicatul de calciu/ carbonatul de calciu (alb), presupunând atât cunoaşterea foarte bună a mediului ambiant şi exploatarea lui corespunzătoare, dar şi intense relaţii de schimb cu alte comunităţi, aflate uneori la distanţe apreciabile; arderea vaselor într-o atmosferă oxidantă, în cuptoare simple sau elaborate şi obţinerea unor produse de înaltă calitate, adevărate opere de artă, demonstrează atât înaltele cunoştiinţe pirotehnice dar şi măiestria deosebită a meşterilor olari.

Această măiestrie este sugerată din plin şi de maniera de decorare a vaselor, care cunoaşte o evoluţie vizibilă, de la stilul pur geometric, în care este folosit fiecare spaţiu, spre unul cât mai stilizat, ambele cu profunde implicaţii simbolice.

Motivele decorative de pe vase, ca şi bogata plastică antropomorfă şi zoomorfă ilustrează într-o manieră încă criptică pentru noi credinţe şi practici religioase greu de descifrat, specifice atât lumii balcano-dunărene, dar legate şi de cea mediteraneeană şi a Orientului Apropiat, în care au evoluat societăţi agricole, cu un fond cultural comun. Şansa ultimelor zone geografice menţionate este că aici s-au păstrat izvoare scrise şi mituri încă din epoca bronzului, ca şi altele mai târzii, pe baza cărora s-au putut reface cel puţin în linii mari mitologia şi panteonul lumii preistorice dispărute.

Unii cercetători români, analizând decorul ceramicii cucuteniene şi cel din culturile care-i urmează  cronologic au putut stabili perpetuarea lui, în alte maniere de redare până în bronzul mijlociu, în cultura Costişa-Belîi Potok.

Interpretarea motivelor decorative pictate pe ceramică ca şi a plasticii cucuteniene oferă de asemenea posibilitatea recompunerii parţiale a unor aspecte din viaţa magico-religioasă a  triburilor cucuteniene, care par să se fi transmis şi în mitologia populară românească,  dar fără să se poată stabili cu exactitate întotdeauna drumul parcursşi verigile de legătură.

Ne vom opri în primul rând asupra motivului spiralic, omniprezent în motivistica cucuteniană, ce se întâlneşte într-un număr redus de culturi arheologice ale centrului şi sud-estului european. A fost interpretat ca vrej al plantelor -simbol  agrar de esenţă feminină, cârcel al viţei de vie (datele arheobotanice confirmă cunoaşterea şi utilizarea de către cucutenieni a cesteia!), simbol al forţei virile (în timp ce restul elementelor decorative ar reprezenta elemente feminine ce trebuie fecundate) sau şarpe.

Din punct de vedere cultual, reprezentarea cea mai frecventă a panteonului cucutenian este cea a Marii Zeiţe, creatoare a vieţii (agricole şi animale), dar şi zeiţă a morţii, redată în diferite ipostaze. Ipostaza de  mamă a vieţii a Marii Zeiţe, întâlnită şi în alte mitologii este sugerată de unele reprezentări statuare semnificative, în care zeiţa ţine copilul în braţe ( Krinicki, Koszylowce). In unele rare descoperiri de morminte s-a consemnat şi prezenţa statuetelor antropomorfe feminine, alături de  scheletul decedaţilor (Scânteia, Vihvatinţi), ce exprimă calitatea de zeiţă a morţii. Puterea creatoare, dătătoare de viaţă a Marii Zeiţe este sugerată frecvent de pictarea cu culoare roşie, culoare a vieţii, de asocierea cu elemente din lumea vegetală ( Lomacincy, Jukovczy, Brânzeni) sau animală (protectoare a turmelor, ca la Brânzeni;  protectoare a vânătorii, ca la Koszylowce). Asocierea ei cu peştele (Brânzeni), dar mai ales cea mai frecventă cu şarpele de casă (Răuceşti, Scânteia), atrage atenţia datorită prezenţei cultului şarpelui în mitologia românească, dar şi a altor popoare est europene. Se presupune astfel o transmitere a cultelor preistorice în mitologia modernă.

S-a observat de asemenea că în unele cazuri, Marea Zeiţă este asociată cu unele elemente vegetale ce reproduc "axa lumii" (Costeşti), expresie a cultului pilastrului ceresc, tema coloanei cerului având o largă răspândire şi ipostaze multiple în mitologia românească, bazate poate pe aceste prime reprezentări preistorice, din culturile Cucuteni şi Gumelniţa

Cuplul divin sau perechea divină, reprezentând pe Marea Zeiţă şi acolitul masculin, necesar perpetuării vieţii este redat plastic şi sugestiv în câteva compoziţii descoperite în arealul Cucuteni-Tripolie (Scânteia; Bilcze Zlote; Dumeşti, Koszylowce).

Reprezentările masculine sunt în general mai rare şi deseori sunt redate prin modelarea taurului, sau doar a coarnelor lui. (Poieneşti, Tg. Ocna-Podei).

O altă temă des întâlnită este cea a dansului ritual, sacru, exprimat splendid în câteva vase  de tip horă ("Hora de la Frumuşica", "Hora de la Bereşti", "Horele" de la Drăguşeni), sugerând plastic  profunzimea momentului şi semnificaţia sa.

Studiile etnografice şi cele etnologice leagă prezenţa reprezentărilor antropomorfe, zoomorfe şi a celor din lumea plantelor din arta populară românească de acest nivel preistoric, neolitic, exprimat magistral şi prin cultura Cucuteni, unde ele apar pentru prima dată şi când de fapt s-a  născut mitologia populară. Chiar dacă, aşa cum am precizat deja, nu există izvoare scrise, iar maniera de transmitere a acestor elemente rămâne de multe ori încă obscură, ele au constituit fără îndoială zestrea genetică şi culturală pe care au evoluat ulterior comunităţile umane şi pe care s-au altoit mai târziu schimbările survenite în cotidian şi sacru.

Publicarea pe scară mai largă a vechilor cercetări arheologice, iniţierea altora noi, vor oferi pe viitor posibilitatea comparării şi redescoperirea unor elemente comune între lumea preistorică şi moştenirea etnografică  şi culturală actuală. Multe probleme vor rămâne poate fără răspuns, din cauza timpului scurs şi a lipsei dovezilor evidente ale continuităţii.

In încercarea de a comemora şi perpetua vechile tradiţii, la sfârşitul lunii iunie la Iaşi se organizează în ultimii ani un târg al meşterilor olari  "Cucuteni  5000"( deşi mai corect ar fi 6600!) , în care tot mai des unii creatori populari încearcă să reînvie moştenirea cucuteniană. Este încă o dovadă că moştenirea cucuteniană nu a dispărut complet şi că sub noi valenţe  o regăsim alături  în cotidianul noului mileniu.

BIBLIOGRAFIE

    1. Vl. Dumitrescu, Arta culturii Cucuteni, Bucureşti 1979.

    2. L. Ellis, The Cucuteni-Tripolye Culture. A Study in the Technology and the Origins of Complex Society, BAR International Series  217, 1984.

    3. Z. V. Ianusevic, Kulturnie Rastenia jugozapada SSSR po Poliobotaniceskih Issledovanija, Chişinău 1976.

    4. C.-M. Mantu, Anthropomorphic representations from the Precucuteni and Cucuteni cultures, în Anatolica XIX, Istanbul 1993, p. 129-141.

    5. C.-M. Mantu, A. M. Vlad, Gh. Niculescu, Painting pigments used for ceramic decoration in the Cucuteni-Tripolye cultural complex, in print, Timişoara.

    6. D. Monah, Plastica antropomorfă a culturii Cucuteni-Tripolie, Piatra Neamţ 1997.

    7. A. Niţu, Continuitatea ceramicii pictate între culturile Cucuteni-Tripolie şi Gorodsk Usatovo (Horodiştea -Folteşti), în Cercetări istorice  S.N., 8, Iaşi 1977.

    8. F. Scurtu, C.-M. Mantu, M. Ghiţă, Prospecţiuni magnetice în aşezarea cucuteniană de la Scânteia. Interpretarea rezultatelor, în manuscris.

    9. R. Vulcănescu, Coloana cerului, Bucureşti 1972.

    10. R. Vulcănescu, Mitologie românească, Bucureşti 1985.

| Home | Content | V. Boroneant | C-M Mantu | A. Rau | P. Soltan | N. Savescu | A. Vartic |