dr. Vasile Boroneant
Muzeul de istorie, Bucuresti

Labirintul subteran de la Limanu

Unul dintre cele mai dramatice momente din istoria dacilor s-a produs in anii 29-28 i.e.n., pe vremea expeditiei intreprinse de proconsulul roman Marcus Licinius Crassus in Moesia Inferior, cind "Roles, in conflict cu Dapyx, ii cere ajutorul". Crassus raspunse la chemare, invingind cavaleria inamica si determinindu-l pe Dapyx sa se refugieze "intr-un loc intarit, unde a fost asediat de Crassus". In plin asediu, in urma unei tradari, Crassus a patruns in fortareata. Dapyx a murit, iar fratele regelui a cazut prizonier. Dupa caderea cetatii, generalul roman s-a indreptat spre pestera Keiris (dupa alte surse, Keiras), o pestera "atit de vasta si de puternica incit, dupa cum spun legendele, pina si titanii se refugiasera aici dupa infringerea suferita din partea zeilor". Aceasta pestera fusese luata in stapinire de localnici, care "isi carasera inauntrul ei avutiile mai de pret si toate turmele. Dupa ce descoperi toate gurile pesterii, iesiri intortocheate si greu de gasit, Crassus le zidi si in acest fel ii sili pe refugiati sa se predea pe calea infometarii". In continuare, Crassus nu a crutat nici celelalte regate gete, inaintind impotriva fortaretei Genucla - cea mai puternic intarita de pe teritoriul aflat sub stapinirea lui Zyraxes. Motivul acestei incursiuni era zvonul ca aici s-ar fi aflat steagurile capturate de bastarni, de la Caius Antonius, in preajma Histriei. Conducind atacul, concomitent pe uscat si pe fluviul Dunarea, Crassus reusi, cu mari greutati, sa cucereasca fortareata.

Aceasta relatare din "Istoria romana" a lui Cassius Dio, in care este povestit un episod din dramatica rezistenta opusa de geto-dacii din Dobrogea impotriva fortelor romane, a suscitat interes din partea istoricilor. Expeditia lui Crassus din anul 29-28 i.e.n., reprezinta numai un anume moment din numeroasele tentative ale subjugarii statelor geto-dacice din Dobrogea, indiferent daca acestea erau in relatii prietenesti cu Imperiul roman (ca formatiunea lui Roles) sau de inamicitie (ca statele lui Dapyx si Zyraxes). Pasajul din Dio Cassius in care ni se relateaza ca "romanul nu mai cruta nici celelalte triburi gete" este o dovada clara a intentiilor, transformate in fapte, ale lui Crassus de a cotropi aceste teritorii, indiferent de atitudinea lor fata de Roma. Evident, istoricul antic se contrazice cind afirma ca romanii i-au invins pe getii lui Dapyx fara nici o lupta, ca apoi sa vorbeasca de asediul unei fortarete, cucerite numai in urma tradarii.

Istoricii au cautat sa stabileasca unde s-a aflat pestera Keiris. Din pacate, autorul antic nu a facut nici o alta referire care sa faciliteze aceasta localizare. Prin coroborarea cu vagile informatii transmise si de alte izvoare, s-a admis ca Roles domnea in Sudul Dobrogei, Dapyx in centrul acesteia, iar Zyraxes, in Nord. Pornind de la aceste date, Vasile Pirvan a considerat pestera Keiris ca fiind astazi cea numita Gura Dobrogei, situata la Nord de Lacul Tasaul. Intr-adevar, prin pozitia ei, nu departe de Histria, pesterea Gura Dobrogei s-ar fi putut gasi pe teritoriul statului condus de Dapyx. Dar dimensiunile suprafetei locuibile sint modeste si nu prezinta amenajari, incit este greu de crezut ca ar fi putut constitui un adapost incapator pentru oamenii lui Dapyx si pentru turmele acestora. In plus, trebuie avut in vedere ca, atunci cind se refera la asediul pesterei, Dio Cassius mentioneaza o deplasare a lui Crassus de la cetatea lui Dapyx, ceea ce inseamna ca locul de refugiu ales de geti se gasea la o distanta destul de mare de resedinta formatiunii statale, daca istoricul antic a socotit necesar sa o mentioneze. In schimb, cind relateaza pedepsirea getilor care nu erau aliati cu Dapyx (deci getii lui Roles), istoricul antic nu mai precizeaza, de pilda, ca ar fi avut loc o deplasare a lui Crassus. Pesterea Keiris poate fi, asadar, cautata nu neaparat in Nordul formatiunii lui Dapyx, ci undeva in apropiere de statul lui Roles, deci spre granita sudica.

Dintre pesterile din aceasta zona a Dobrogei, care pot fi aduse in discutie in evenimentele relatate de Cassius Dio, cea mai potrivita este cea de la Limano, numita si pestera de la Caracicala ori "de la Icoane".

Situata in apropiere de comuna Limanu, pe versantul sud-vestic al Vaii Mangaliei, ea a fost cercetata pentru prima oara in 1916, de speologul C.M. Ionescu. Acesta si-a publicat insa cercetarile abia in 1926, ele raminind necunoscute lui Vasile Pirvan (mort in 1927). Datele publicate de C.M. Ionescu au atras atentia altui arheolog, Orest Tafrali, conducatorul cercetatorilor de la Callatis (Mangalia), care a vizitat-o in 1927-1928. In anii urmatori, tot speologii au revenit la Limanu. Intre 1958 si 1964, o echipa condusa de Margareta Dumitrescu si Traian Orghidan, cercetind-o in intregime, a cartat 3200 m lungime si a impartit-o in trei sectoare.

In anul 1971, examinind pestera, la rindul meu, am observat pe pereti si tavan citeva desene facute cu culoare neagra. Atras de aceste expresii de arta rupestra, dar si de maretia monumentului, am revenit pentru noi cercetari. In vara anului 1977, impreuna cu colegul Radu Ciuceanu, de la Muzeul de Istorie al Municipiului Bucuresti, am strabatut intreaga pestera, facind noi cartari si executind o serie de fotografii. Rezultatele ne-au condus la concluzia ca pesterea are un caracter de unicitate in tara noastra.

Din cite cunosteam pina atunci, Limanu este singura pestera romaneasca care, in prima parte din cele trei sectoare ale ei, a fost transformata intr-un veritabil labirint subteran cu lungi culoare intortocheate, cu peretii si tavanele cioplite drept, precum si cu coridoare din care se intra, de o parte si de alta, in numeroase incaperi si sali. Aceste lucrari s-au facut dupa un plan bine chibzuit, urmindu-se, in general, traseul galeriilor naturale (ai caror pereti colturosi au fost neteziti prin cioplire). In unele portiuni, pentru a usura legatura intre diferite incaperi, oamenii au sapat noi galerii. La sustinerea tavanelor s-au pastrat coloane din roca mama; acolo unde galeriile naturale erau prea mari si nu prezentau siguranta s-au construit coloane din piatra si ziduri de sustinere a tavanului.

Din loc in loc, cind pe o parte, cind pe alta a lungilor coridoare, s-au sapat mici firide, destinate opaitelor ce serveau la iluminat. Legaturile dintre coridoare au fost marcate cu semne al caror tilc era cunoscut doar de locuitorii de atunci ai pesterii, servind ca puncte de orientare.

In fiecare din cele doua camere cu altar, situate in partea de Nord, altarul se afla in fundul camerei, iar tavanul si peretii sint puternic afumati, ceea ce confirma ca incaperile interioare serveau pentru oficierea cultului. Pe peretii si tavanele unor galerii si incaperi laterale, inalte de 0,50-1 m, se observa urmele lasate de uneltele cu care s-a facut saparea (tesle sau dalti). La ce serveau aceste incaperi laterale? In orice caz nu spre a fi locuite de om. Nu par a fi nici fronturi de lucru ale unor noi galerii, deoarece lungimea lor (in unele cazuri 30 m) nu permitea evacuarea materialului sapat. Acestea impeuna cu cele din sectorul I sud, mai sus mentionate, nu puteau fi decit incaperile pregatite in care puteau fi adapostite turmele de animale in caz de atac inamic, la care se refera Casius Dio ca in ele s-au retras trupele regelui dac.

Saparea galeriilor n-a pus, se pare, probleme deosebite, roca fiind alcatuita din calcare albicioase moi ce alternau cu argile verzui. Materialul rezultat din sapare a fost scos prin mai multe guri de iesire (ce serveau si la improspatarea aerului) si depus pe pantele terasei, fapt constatat de cercetarile noastre.

Cum aratam, toate aceste amenajari se gasesc in primul dintre cele trei sectoare ale pesterii. In celelalte doua portiuni, lucrarile lasa mai curind impresia ca au fost doar incepute si apoi abandonate. Este vorba, in special, de zidurile cladite intr-un cotlon al galeriei 48 din al treilea sector - ziduri care nu par a juca nici un rol, desi se inalta pina la tavan si impart galeria in doua. Nu poate fi vorba de o locuinta, deoarece incaperea nu masoara decit 1,20 m inaltime. Faptul ca fost inchisa cu niste bolovani mari ne sugereaza ca aici ar fi putut exista o ascunzatoare secreta sau un mormint. Citeva intrari accesibile cindva, acum acoperite, am mai intilnit si in sectorul doi al pesterii.

Pe peretii si pe tavanele unor galerii se afla - cum aratam - o serie de desene, simboluri, semne de orientare, insemnari in genul raboajelor sau caractere chirilice. Subliniem ca reprezentarile sint operele mai multor generatii - incepind cu sec. I i.e.n. pina spre sec. X-XI erei noastre.

Desenele reprezinta figuri de oameni, animale si pasari. Dintre ele se distinge, prin factura sa aparte, o figura umana, probabil un barbat stind in picioare sau eventual pe un scaun. Capul este un patrat umplut cu puncte, trunchiul un oval umplut tot cu puncte. Mina dreapta se sfirseste ca o pata neagra in forma circulara neregulata; in mina stinga, personajul pare a tine un scut patrat. Demn de retinut este faptul ca si la celelalte figuri umane miinile se termina cu cite o pata de culoare neagra, lasind impresia unor obiecte tinute in palma.

La aproximativ 35 m de la intrare se afla si un bloc de piatra pe care sint gravate trei figuri umane. Din pacate, reprezentarea a fost distrusa partial.

Un interes deosebit prezinta figurile de calareti; caii vazuti din profil sint redati in galop, iar calaretii au chipurile privite din fata. Ca siluete si mod de prezentare seamana in mod izbitor calaretilor daci de pe ceramica descoperita in multe asezari de pe aria locuita de traco-daci, cum ar fi figurina descoperita la Racatau, judetul Bacau, sau cei gasiti pe o fructiera de la Straulesti, linga Bucuresti.

Prin analogie, putem formula unele presupuneri in legatura cu autorii desenelor. Cele mai multe indicii ni le ofera figurile umane. Detalii anatomice marcate prin puncte mai intilnim in pestera de la Karagui, de linga Plevna. Este o maniera specifica artei tracice din epoca fierului. In chip asemanator - tot prin puncte - este redata vestimentatia luptatorilor romani de pe mormintul triumfal de la Adamclisi. Stilul a fost, se pare, caracteristic artei traco-dacice, caci tot cu puncte sint decorate figurile de animale de pe ceramica pictata de la Sarmizegetusa Regia - Gradistea Muncelului de azi.

Celelalte desene - simbolurile religioase crestine, literele sau cuvintele in caractere chirilice - apartin perioadei romano-bizantine si celei ulterioare, fiind o dovada ca pesterea de la Limanu a constituit un adapost pentru populatia locala pina tirziu catre sec. X-XI e.n. Cele mai vechi desene apartin insa foarte probabil perioadei de maxima inflorire a culturii geto-dacice (sec. I i.e.n.) de cind dateaza, credem si amenajarea pesterii.

Pornind de la relatarile lui Dio Cassus, pesterea de la Limanu trebuie sa fi cea denumita Keiris, despre care el spune, dupa cum am aratat ca "era atit de vasta si de puternica incit dupa cum spun legendele, pina si titanii se refugiasera aici dupa infringerea suferita din partea zeilor. Este pestera in care localnicii daci isi carasera inauntru ei avutiile mai de pret si toate turmele lor". Este singura pestera "cu gauri si iesiri intortocheate si greu de gasit" pe care Cassus le-a zidit si, in acest fel ii sili pe refugiati sa se predea pe calea infometarii.

A fost un eveniment care a impresionat profund prin cruzime, nedreptate si rautate societatea antica din acele vremuri. El a provocat panica in rindul populatiei dacice de pe intreaga sa arie de raspindire.

Cercetarile arheologice intreprinse de noi au scos la iveala materiale arheologice (ceramica multa) care atesta ca pestera a fost locuita de localnici daci in acea epoca - sint prezente si vestigii de epoca romana care pot confirma relatarile lui Dio Cassus.

Dovezile existente ne indreptatesc sa consideram ca labirintul de la Limanu a fost realizat de o autoritate locala geto-dacica, ca masura de aparare in fata pericolului roman. Relatarea lui Casssius Dio arata ca pesterea era un loc de refugiu anume ales si pregatit, nu o caverna intimplatoare.

Dintre pesterile dobrogene, cea de la Limanu este singura care se apropie de descrierea lui Cassius Dio. Ea este singura in masura sa justifice deplasarea unei armate romane pentru asedierea unui loc de refugiu de unde ideea reluarii luptei impotriva romanilor putea sa reinvie.

Oricum, pesterea de la Limanu se impune ca unul dintre monumentele care amintesc de trecutul zbuciumat, dar plin de dirzenie, eroism, cutezanta, inventivitate si iscusinta al stramosilor nostri, care au cautat, in fiecare moment al istoriei, sa puna in valoare toate darurile acestor locuri pentru a-si pastra fiinta, avutul si independenta.

Pentru punerea in valoare a acestor monumente istorice, de epoca dacica, cu o schema de organizare a interioarelor de tip labirint, este nevoie urgenta de lucrari noi de cercetare-restaurare si protectie, deoarece, aflindu-se intr-o zona turistica de mare flux si interes deja in interiorul si exteriorul ei s-au produs o serie de distrugeri si poluare cu reziduuri, mizgaleli sau inscriptionari care afecteaza caracterul monumentului.

| Home | Content | V. Boroneant | C-M Mantu | A. Rau | P. Soltan | N. Savescu | A. Vartic |