Ce hagialic a mai facut si Ezra Pound la Brincusi ca sa vada si rominii (Academia Romina, cum se stie, nu a vazut in Brincusi un geniu fiindca acesta nu purta redingota) cit de profunda
este arta si spiritualitatea romineasca. Atunci, la inceputul anilor 20 a secolului trecut, cind marele prieten american al lui Brincusi il punea pe alt mare prieten al lui Brincusi, scriitorul
irlandez James Joyce, alaturi de troica celor mai mari romancieri ai lumii…
(clasificarea lui E. Pound: Apuleius cu "Magarul de aur", Rablais cu "Gargantua", Cervantes cu "Don Quijote")
…in tara unde se nascuse Brincusi, in Romania (care reusise, in urma singerosului razboi mondial, sa-si uneasca etnic teritoriile) exista un scriitor aproape necunoscut (desi bine cunoscut in
mediile literare ca fiu al genialului dramatrug I. L. Caragiale) care-si slefuia cu indirgire, de multi ani, in taina, un tulburator roman fara razboi (politic, social, entic sau religios), fara
"love story" sau patriotism afisat, fara intriga politista sau de culisa neagra, de cardinal; roman care, iata, abia acum, la inceputul mileniului III, este recunoscut aproape unanim drept cel mai bun
roman rominesc; deci, si ca unul din cele mai bune romane ale lumii.
Or, daca romanul lui M. Caragiale "Crai de Curtea Veche" nici nu putea fi consultat de Ezra Pound, o alta scapare a
celebrului ratacitor prin tenebrele si luminisurile secolului XX ni se pare ne-firesca pentru poetul american (un geniu si el, poate cel mai reformator al poeziei moderne) care s-a adincit atita si in
poezia orientala, si in iluziile politice italiene.
E vorba de romanul "Genji-monogatari", scris prin secolul X de geniala scriitoare japoneza Murasaki Shikibu. Dind aripi triple metodei
lui M.Caragiale (incursiuni temerare in largul prezentului si adincimile trecutului la rascrucea de skirna si guleai) vom cistiga numai amintind aici povestea despre printul Genji care, descoperita si ea
recent, reprezinta cu modestie japoneza unul din cele mai desavirsite romane ale tuturor timpurilor (Y. Kavabata sustine ca povestea printului Genji este chiar cel mai bun roman al tuturor timpurilor,
parere pe care o impartaseste si autorul acestor note). Ce face, insa, acest vechi roman japonez? Descrie si el o vreme de pace.
Printul Genji este fiul Imparatului, dar e nascut dintr-o
dragoste ne-potrivita cu ritualul Casei Imperiale Japoneze. El este iubit de Imparat si curteni, dar nu are dreptul la coroana (din cauza originii mamei sale). Genji este si iubitor de frumos, si iubitor
de femei, si schimbator in dragoste, si cinic, si nesatios, si blind, si cald, si rece; este (in roman), ce sa mai spunem, poetic de nepasator vizavi de odraslele pasiunilor lui. Dar Genji nu are drept
la coroana. Actiunile printului – de cunoastere a largului, a adincului, dar si a petrecerii, a chefului – actiuni vitale, bune-rele, cumsecade, creaza un urias cimp de iluzii, un cimp bital prin
excelenta, care ucide obiectele vitale ale pasiunilor lui si aduce mari nenorociri Japoniei, ca in China (cum subliniaza mereu autoarea romanului).
Bitalul omoara vitalul (tema este
desfasurata de noi in "Weg und WWW", lucrare citata deja, unde aratam cum colosalele arhive de iluzii de pe Internet devin cea mai strasnica arma de distrugere in masa). Greseala omeneasca, bitala
(pasiunea) a Imparatului devine fatala si pentru destinul printului, si pentru nenumaratele lui amoruri (noi am aratat in "Kobayashi agains Basho" ca tragica poveste a printului Genji a putut fi adusa de
calatorii genovezi sau portughezi in Europa unde Genji a fost rebotezat de noile imprejurari si mituri in Don Juan), si pentru Japonia, si pentru tot vitalul acestei lumi care, tocmai in vreme de pace,
isi zgudie fiintarea din temelii de la o orecare marunta pasiune nepotrivita a unui mascul pentru o femela.
Ce uneste aceste citeva scrieri epocale (la care noi am mai adauga "Sineli",
"Nevski prospekt" si "Miortvie dusi" de N. V. Gogol)? Indirjirea cu care autorii lor coboara la limitele de fiintare ale omului in vreme de pace (fara razboaie, cataclisme sociale sau rasiale, cutremure,
inundatii, seceta, frig etc) si ne relateaza de acolo cu o deosebita calmitate ("…blind si sfios…"), aproape eseistic (ca la Borges) experienta lor unica si tulburatoare. Mult inaintea vestitelor
romane existentialiste, si, cum arata evenimetele scrieiri "Crailor…", in pas cu cele ale "cautarii timpului pierdut", ale "Castelului", ale "Jocului cu mergelele de sticla" sau ale "Maiestrului si
Margaretei", romanul lui Mateiu Caragiale (din pura inertie ne-pus de Rominia in ochii opiniei publice internationale), povesteste si prevesteste una din cele mai naucitoare si mai nenorocite caderi ale
omului, caderea spre limitele de lumina si intuneric (im ambele directii deopotriva) in buna si prospera vreme de pace (mosiile lui Pantazi se vind la preturi bune si cine le cumpara - fiti atenti!!!?
Chiar taranii, care platesc bani grei. De unde ii au???. Ba si pravaliile lui se vind bine! si cine le cumpara? – "Grosolana petrecere negustoreasca").
Eroii romanului se arunca cu
voluptate in realitatile netipice ale manifestarilor spiritului uman: ei alerga domol din starea de "nepasare fara tarmuire", ascunsa de lumina zilei, in cea de calator (tip de vechi perghetai!?)
spre locuri pe care altii nici nu le viseaza, din cea de dezmat tulbure - in cea de "carte si de Weimar", din cea de "bruta… rinjitoare si botoasa" in cea de om politic de clasa
internationala. Trei hagialicuri legendare, trei pendulari onomatopeice (sic!!!) de la foc la gheata, trei leganari de la valsul vienez la giamparale si bidinea. Aceste trei pelerinaje din vreme de
pace, acest roman de trei hagialicuri fara "love story" si intrigi de curte, fara drama politista sau religioasa, fara catastrofe naturale sau artificiale de de proportii, fara aventuri spumoase pe mari,
oceane sau in cosmos…
(vorba e de vremurile de pace ale tuturor timpurilor pentru care, mai mult ca in timpurile de razboi, birtul - sau "clubul" de la Arnoteni - e un loc bifurcational
mitic, o rascruce cosmica de pelerinaj unde spiritul omenesc isi tavaleste - ba pe o parte de foc si lumina, ba pe una de gheata si intuneric - fiintarea pe gratarul unsuros al iluziilor, incercind sa
descopere un alt sens al vietii decit respiratul aierului, mincarea si bautura, imparecherea sexuala, cucerirea piramidelor politice, sociale, religioase si protejarea barcii sale fizice);
…isi anunta magistral metoda cu dihotomia de tip Pasadia, care "…era un luceafar".(continuare)
