Poti, insa, strabate "sumbre meleaguri si ripoase singuratati" stind si in vizuina "adevaratilor Arnoteni",
"binecuvintat neam boieresc, impodobit de toate virtutile crestine". Saraca minte omeneasca, saraca limba, podoaba cea mai de pret a omului… "Adevaratii Arnoteni"
reprezenta tocmai polul opus, de echilibru, al unui neam binecuvintat cu "toate virtutile crestine", o intindere constienta a caderii umane "de la riune la munti, mai sus, tot mai sus"
si pina la fundul de "rafuiala cu mine insumi". De ce omul trebuie sa se rafuiasca cu sine insusi? De ce omul trebuie sa-si echilibreze activitatile din zona luminoasa a susului cu perighezele
din zona intunecoasa, a josului, a fundului? De ce unii adevarati genii isi ard opera (Pantazi este doar un mic inel de fictiune din lungul lant din care fac parte o multime de genii reali).
Era normal ca in nemiloasa lor cadere (jinduita si realizata cu aripi de orbitoare lumina si intuneric abisal) eroii lui Mateiu Caragiale sa ajunga la "adevaratii Arnoteni",
acolo unde, in numai cinci saptamini poti cunoaste toate fetzele stricaciunii omenesti (aflata, asta e toata problema, in chiar genele naturii omenesti si problema care ne framinta dupa publicarea in NATURE din 15 februarie 2001 a genomului uman este daca nu cumva aceasta fata a strcaciunii s-a atasat cindva, la aparitia primelor dinastii, de corpul genelor noastre)
. "Adevaratii Arnoteni" care, la inceputul romanului, par o gluma de prost gust a lui Pirgu, se deschid pe vaste spatii de risipa, de furii si patimi, dezgust si cumintenie, loc construit parca
special (sa ne amintim descrierea casei Arnotenilor) unde istoria cunoasterii si trimbitile trupului se intilnesc pentru a se infrupta un Maiorica chiar si din manusile croite din pielea sotiei si a
destrabalatelor sale fete. Eroii de puf calculat (de algoritm universitar) ai lui Ionescu, Bechet, Camus, Sartre construiesc niste simple hirjoneli abstracte (mult prea indepartate de nemilosul suvoi
existential) vizavi de realitatea dura, croita cu indirgire balcanica pe realitati ne-imaginare, dar aflate dincolo de zonele de influenta ale legiuitorului sau constructiilor piramidale ale
comunitatilor sociale omenesti. Aceste realitati taiate (in "Crai de Curtea Veche") cu tehnici chirurgicale neinduratoare pina la limita limitelor posibilitatilor reale omenesti tintesc, insa, chiar
inima fiintarii…
Scrierea artistica, se pare, nu a chletuit niciodata atita forta constienta pentru descrierea manifestararilor carnale si gnostice ale omului dincolo de straturile
dominatiei comunitare (asa cum defileaza inca din vremea istorica a primelor dinastii din Sumer si Egipt ea constituie scheletul de norma al fiintarii fiintei), manifestari care pot anihila
structurile dominatiei comunitare.
Asa trage clopotelele rominul Mateiu Caragiale. El ne indemna curajos sa nu ne masuram locul in lume dupa manualele de morala, cenzurate (sa zicem)
de functionarii publici ai Ministerul Educatiei (care, inca, nu-si vopsesc parul in verde ca Velaine si nici nu se fardeaza ca M. Caragiale). Si desi nu alcatuiesc un povatuielnic, perigezele dihotomice
ale "Crailor…" ne indica cu putere de lege universala ca la Portile Orientului omul se auto-torpileaza cu patima cea mai luminoasa a spiritului ca sa cunoasca fundul cel mai ponegru al carnii. Iata: Mima
Arnoteanca, vlastar din os vechi boieresc, iese in pielea goala (ce este rau in asta, oamenii in rai se purtau tot goi?) in fata popii ce umbla cu botezul prin Bucuresti, iar Tita, Tita cea surda si
posaca, si salcie, "isi da poalele peste cap numai la intuneric… pe fata, in lume, avea o purtare aproape aleasa".
In timp ce eroii apuseni ai existentialismului si absurdului (care
vor fi plazmuiti abia peste vre-o 20-25 ani dupa publicarea romanului lui M. Caragiale) investigheaza cu pragmatism curat apusean spatiile calvarului teoretic, de loborator (sa ne amintim "En atendant
Godot" sau "Cintareata cheala", sau "Cuima", sau "Greata", ba chiar si "Castelul") eroii lui Mateiu Caragiale se arunca realmente, palpabil tot mai la fund
("…ne desfrinam in nebunia carnavalului de la Venetia…"), tot mai la fund dar…
(nu apare nici o indoiala in privinta exsitentei birturilor bicurestene descrise in roman, nu punem nici un
pic la indoiala existenta Penei Corcudusa, a adevaratilor Arnoteni sau a spitalului propriu, pus la dispozitia Armatei romine de mama lui Pantazi, dar… la Moscova s-au cautat, s-au arhivat si s-au
publicat toate locurile vizitate de eroii din "Maestrul si Margareta", lucru care, iata, la Bucuresti inca nu a intrat in mapa de lucru - a cui? - si pentru ce?)
(si inca ceva – respectind
metoda lui M. Caragiale de invaluire prin paranteza, metoda care nu respecta nici gustul pentru cetirea lenesa, cu propozitiuni scurte, nici fardarea constructiilor lexicale cu algoritmul succesului la
public, nici transformarea lecturii in ceai de lecuit insomnia, cititorul acestor rinduri respecta chiar structura moralitaii /sic!!!/ romanului, bazata pe multe, variate, ametitoare iesiri din
context si atacuri spectaculoase asupra subiectului de pe pante reale care nu mai permit intoarcerea eroilor inapoi;
or, noi nu putem pune subiectul romanului nici in normele crizei morale,
nici in normele crizei normelor morale. Intr-o lucrare care lua in discutie factorii de criza morala din anii 1914-1927 /vezi "Insemnari in marginea crizei morale" /, Mircea Vulcanescu nici nu pomeneste
dezgustul pasadian pentru catararea pe piramidele omenesti /anume insuccesul acestor catarari, spun profesionistii, provoaca crizele morale/ sau gustul pantazian pentru "vis intre doua pribegiri".
S-ar mai putea spune ca M. Caragiale ne povesteste aventura unor cazuri izolate, care nu primejduiesc /nu pasadizeaza si nu pantazizeza/ in nici un fel fiintarea comunitatii sociale, dar…
experienta milenara a lui Homo Sapiens /vezi, la o adica, disparitia subita a omului de Neandertal, apoi a celui de Cromagnon/ ne invata altceva: orice caz de tip Pasadia, Pantazi sau Pirgu, manifestat
chiar si foarte departe de opinia publica si bunul simt comunitar /cercuri inguste politice, religioase, financiare, comununitati etnice sau sexuale etc/ nu poate fi trecut in categoria de caz izolat;
Pasadia, Pantazi si Pirgu sint virusi deosebit de puternici, virusi geniali pentru care nici crima, nici oricare alt experiment existential posibil nu este imoralitate; ei sint mai puternici si mai
imprevizibili /o spunem asa, la o cupa de parabole/ decit virusul de gripa sau SIDA, despre care, cum bine sa stie, nu poti sa vorbesti ca despre un caz izolat; cu cit mai mult stim despre asemenea
virusi (hai sa heisenberghizam nitel!), cu atit mai greu ne este sa-i detectam sau, macar!!! sa-i izolam. Odata manifestat /ca reactie la cruzimea realitatilor piramidale ale societatii, dominate de
interese, nu de genii), virusul Pasadia (sau Pantazi, sau Pirgu) poate cuceri frumos intreaga lumea si, atunci, in numai o singura generatie, spiritul omenesc va dispare de pe pamint -
fiindca nu va mai lasa copii dupa sine pentru acelasi destin, cum comenta fenomenul Heraclit),
…doar cu acea mica, omeneasca, naturala gura de aer pe care eroii o sorb in scurtele clipe cind
ies la suprafata (Pasadia – "la munte", unde mediteaza "vedenia trecutului", iar Pantazi – la capatul timpului geografic, aflat chiar in apartamentul lui bucuresten, compus din doua odai cu perdelele
lasate, bine mobilate si, repetam mereu acest lucru, bine pazite de frantuzoaica cea batrina.
In asemenea conditii este normal ca sufocarea eroilor sa se intimple natural si atunci, acolo,
in clestele ultimei experiente, ei sa apuna, sa-si termine aceasta fiintare cu falcile inclestate spiritual tot in bucata carnala (Pasadia "ineversunindu-se asupra prazii voluntare", iar Pantazi, "
palid ca un mort", napustindu-se in posibilitatea de a repeta un miraj desantat al tineretii).
Da, Pantazi, batrinul pervers si calator Pantazi se indragosteste de Ilinca Arnoteanu.
Este o zadarnicie si ea, cumplita si curata (poate chiar pura) a neamului de Arnoteni (vezi o posibila etimologie in gr. arni, miel), care, la cei 16 ani ai ei,
"roseste pina in albul ochilor"
la vederea lui Panatazi, a acestui mare declamator de frumos care se opinteste batrineste, scirbos si depravat, in prapastia unei perversiuni cu adevarat imposibile (cum va arata actiunea) - "se lasa
sa mirga cit mai adinc, pina la fund, gasind o voluptate in a se atita si suferi".
Indragostirea lui vulcanica are loc in timp ce Pirgu i-o vinde pe Ilinca lui Pasadia; undeva la
"manastirile din imprejurimile orasului; la una din ele, de maici, unde aveam sa fim gazduiti noaptea, Ilinca, ametita, avea sa fie lasata fara aparare prada lui Pasadia".
Si se declanseaza un teribil razboi (in timp de pace, departe de ochii opiniei publice) intre cei doi crai: cu "racnete, buseli, bufneli, zgomot de lucruri rasturnate si de sticla ce se sparge".
Tocmai asa stateau lucrurile la Arnoteni cind Pasadia si Pantazi erau "incaibarati in chelfaneala cea mai deznadajduita, tragindu-si palme, picioare, rostogolindu-se pe jos" etc.
Pantazi va cistiga duelul amoros (in urma unor prelingite tratative diplomatice purate de eroul nostru cel sfios si de Pirgu), dar o va pierde pe Ilinca Arnoteanu (Pasadia o va cistiga pe Raselica, care
i se da ca o prada care prada la rindul ei, ucigindul cu efortul posedarii carnale). Fata refuza, insa, orice cadou inainte de nunta si pofteste de la Pantazi doar o nevinovata distractie, un boom al
Valului tehnologic, "un aparat de fotografie"; cind il are - cere sa i se aduca o fetita "caraghios imbracata"
pentru a o fotografia. Fetita ii trece si scarlatina si, astfel!!! re-vitalizarea mirajului de tinerete a lui Pantazi se spulbera. Juna arnotineanca moare, iar Pantazi, demn martir in
"a se atita si suferi"… nici nu se duce la inmormintare. Dar va dispare din Bucuresti… Pentru totdeauna oare? Este cineva sigur ca nu va reveni, iara si iara, odata cu iesirea frunzelor din muguri,
ca sa vegheze parada anonima a dezgustului universal de viata?
Fiindca, in timp ce eroul liric era "stapinit din ce in ce mai mult de gindul ca Pantazi isi facuse seama
", iata ca Pantazi este descoperit "la masa ce i se oprea de obicei in coltul cel mai adapostit, mincind si bind linistit, cu pofta".
Peste citeva zile, schimbindu-si infatisarea, el pleaca peste hotare. Este petrecut spre acele hotare, adica limite de fiintare, doar de naratorul sfios si blind, iar ultima intrebare a acestui "om nou" (si ultima sintagma a romanului) este
"…ce s-ar putea sa bem."
Din cei trei crai cu numele adumbrite de acel P
misterios, doar Pirgu isi va construi cariera "omeneasca", pragmatica, de succes, pe (sau, poate, alaturi de) experimentele lui existentiale in care si-a manifestat din plin foamea de tot ce este diform, crescut peste limitele normalitatii, imputit, dezechilibrat. Contrar vointei lui Pasadia acest devorator de anomalii umane, puse sub semnul clar al uritului si al bestialitatii, va ajunge…
(devenirea aceasta parca ne-tipica, dar "normala" din punctul de vedere al atitor "nepotriviri", a fost investigata cu mare putere de convingere in romanele multor scriitori
latino-americani din a doua jumatate a secolului XX)
"…de mai multe zeci de ori milionar, insurat cu zestre si despartit cu filodorma", apoi
"prefect, deputat, senator, ministru plenipotentiar, prezidind o subcomisie de cooprerae intelectuala la Liga natiunilor si oferind colegilor sai straini veniti in Romania cu pantahuza sau in "ancheta"
o somptuoasa si sibarita ospitalitate la castelul sau istoric din Ardeal".
Cel care era pehlivanul nating si patriot la gargantuielicele chefuri de noapte ale crailor, cel care
demonstra (sa nu uitam, Pirgu nu era un bautor, chiar si sampania o bea cu multa apa - deci tot ce facea era zidit pe realitatea lui treaza, nu pe cea provocata) "sprinten, si, usor de parca nu
atingea podelele… cum avea sa joace peste Carpati, intre Tisa si Nistru, hora cea mare, hora unirii tuturor rominilor", cel care pelticea limba fleortaind cu nadragii in vine "ti cu floli la
palalie, ti cu floli la palalie, uite-asa, uite-asa, hai, hai, hai, hai" avea sa uite peste nopate si "nepasarea fara tarmuire" a lui Pantazi, si "nebunia sloboda"
a lui Pasadia si sa sa se instaleze social si politic tocmai acolo unde sufletul lui Pasadia (sau Pantazi) nu si-a vrut loc (sa ne amintim greturile lui Pasadia vizavi de statul in virful piramidelor construite de oameni).
Nu, nu a mai fost cu putinta ca alt scriitor din secolul XX sa cuprinda atit de sublim farmecul desartaciunilor omenesti din vreme de pace ca acest genial Mateiu Caragiale pentru care
Romania nu a gasit (ca si in cazul lui Eminescu sau Brincusi) nici medalii, nici Academii, nici functii diplomatice (aluzie la calatoria pe care scriitorul a facut-o in ianuarie 1928 la San Remo
unde s-a intilnit cu N. Titulescu, ministrul de externe de atunci, pentru ai solicita un post in diplomatie).
Romania a iesit din primul razboi mondial al secolului XX cu un roman
exceptional despre catastrofele sufletului omenesc din vreme de pace (scris asa de parca autorul vroia cu pasiune sa ne demonstreze ca urgiile vremii de pace sint mai cumplite decit cele de razboi), o
scriere atit de valoroasa si de rang atit de mondial, ca Rominiei i-au trebuit peste 70 de ani ca sa vada cit de universala era. Desi acumulase aceasta experienta cutremuratoare a razboaielor, desi
traise realmente acel razboi in Romania, desi era la moda si in tara sa si in toata lumea sa scrii despre criza morala de dupa razboi…
(romanul strident al lui L-F. Celine - e vorba de "
Calatorie la capatul noptii"- pus de critica alaturi de "Ulise", nu pare atit de cutremurator ca romanul domol din vreme de pace al lui Mateiu Caragiale - si cind sustine lucrul acesta autorul
acestor note de hagialic are in vedere si ingrozitoarele tablouri pe care le-a vazut la Thighina in vara lui 1992, in timpul razboiului pentru Transnistria dintre Moldova si armata a 14-ea a Rusiei),
….romanul lui Mateiu Caragiale trece magnific pe linga acele tragice incercari ale sufletului omenesc, care se intimpla in timpul razboaielor (nu este descrisa deloc nici macar aventura de
voluntar al lui Pantazi), trece pe linga cele mai devastatoare cataclisme naturale (seceta, cutremure de pamint, inundatii catastrofale, pojaruri, friguri etc) si ne pune tihnit, in pas de vals domol, in
fata celei mai nebanuite (tocmai prin realitatea ei cumplita) fetze a fiintarii omenesti – riunarea ei in timpul de lacrimi al pacii.
Actiunea romanului se deapana nespectaculos, parca pe
domenii intelectuale, parca pe domenii de circiuma murdara, parca pe aripile mute ale istoriei, parca pe cele ale manualului de geografie, dar mereu spre fundul tuturor limitelor omenesti. Sta o vreme
normala la Bucuresti; uneori, e drept, sint multi oameni beti pe strazi, alteori ne lovim de promenada sloboda a "repaosului duminical" (asa se numeste schita lui I. L. Caragiale care ar fi putut inspira
unele fragmente din romanul lui M. Caragiale); eroul liric nu-si iubeste parintii, iar trenurile suiera in Gara de Nord, vestind sosirea sau plecarea diplomatilor (acesti macagii ai istoriei!!!) ce curg
spre si din Orient; cad guvernele si se redistribuie avutiile, ba si intilnirile eroului narator cu Pirgu in deplina forfota bucuresteana sint splendide, hazoase si emana un optimism panurgic pe care
doar argoul frantuzit pe romineste il poate provoca…
…iar sufletul omenesc se trimite pe sine, cu incapatinare, tot mai la fund, tot mai la fund (fara a lasa dupa sine urmasi), unde,
printr-un suprem efort gnostic si carnal, se izbeste mortal de capatul tunelului, care nu are nici un fel de luminita la capat - fiindca nici capat nu are. Pace si liniste. Furtuna de pace. Urgan de
nimic nu se intimpla. Tornado ce te paralizeaza din "borsul cu smintina si ardei verde… sorbit in tacere". Noaptea (de dupa amurg) ii apuca pe eroi in asternut. Mama lui Maiorica urla incet la
ivirea Lunii… Pina si inmormintarea lui Pasadia este anonima ("…scandalul n-ar fi fost oare de prisos?"); pina si plecarea lui Pantazi este anonima si are loc la venirea noptii
("…seara petreceam la granita… pe acela care incetase sa mai fie…").
Totul este intimplator de la sine in acest roman cintarit cu pedantism nemtesc si servit cu discretie englezeasca:
titlurile capitolelor, motto de sub ele, construirea actiunii pe mode si scoliri frantuzesti. Dar, s-ar putea, ca Panta sau Pasa, cum isi mai numeste Mateiu Caragiale eroii, sa aiba intortochiate spete
grecesti (vezi panta, gr. mereu, totdeauna, oricind; iar pasa, gr. tot, toata; dia, gr. pentru), iar
numele Pirgu sa duca cu sine realitatile lingvistico-politice rusesti din Bucurestiul de atunci (si din tot secolul XIX) Pirgu=Pir+Gu > Pir+Guleai (vezi Pir, rus., ospat si Guleai, rus.,
petrecere pina la istovire) - o lectura atenta arata ca la inceputul capitolului "Cele trei hagialicurui" autorul vorbeste mult de acest "totdeauna singur", aflat
"mereu si pretutindeni" – Pantazi, Panta + Zi, Totdeauna Zi, lucru ce corespunde in mare masura cu firea eroului care nu dormea noptile, iar ziua sta cu perdele trase. Tot fara multa greutate
vom vedea ca si Pasadia, cel care nu ascundea acea pasnica si deznadajduita "adinca sila", era de fapt un "Tot Pentru" > Pasa + Dia.
Tot pentru, dar - pentru ce? Pentru cind?
Pentru cum? Ci rebusul de pace al lui Mateiu Caragiale se rupe brusc, ca si destinul de fictiune al lui Pasadia. Desi "singele rece nu-l parasise in cele mai negre clipe",
(si ele au fost enorm de multe), nu gaseai "nici o incredere la el in virtute, in cinste, in bine, nici o mila sau ingaduiala…". Tot pentru
"…cutreieratorul culcusurilor de noapte ale destrabalarii bucurestene" insemna si tot pentru cel care "…era de necrezut cit citise". Citise pentru ce? Tot pentru o prabusire inutila, tot
pentru "prietesugul cu Gorica"? Gore (gore, rus. durere, amarciune) Pir si Guleai. Tot pentru "…salasul desfatarilor grave ale duhului"
ce cadeau noaptea, pirguite, din Weimar direct in "dezmatarea unui Pirgu" (sa nu uitam, Pirgu va ajunge sa prezideze o comisie de cooperare "intelectuala" in Liga natiunilor).
Daca ar fi ca toate neogointele naturale (aflate pe HHD-ul nostru de ADN) ale firii sa se poata satura cu un singur fruct cazut in cazanul extremei experiente omenesti… Dar nu – bautura, crailicul, jocul
nu sint de ajuns. Si desi in strada e "o vreme de lacrimi" (actiunea romanului se declanseaza spre iarna, jgheaburile pling, picura copacii desfrunziti, pestetot se preling, "ca o sudoare rece,
picuri grosi") eroul anonim al lui Mateiu Caragiale uita juramintul de a se lasa de "o viata de stricaciune", ia "cuminte" o birja si, ca sa nu scape
"intilnirea cu cel mai scump prieten", se grabeste iara si iara la un nou randevu cu "o prea tirzie si zadarnica chemare" a dezgustului.
Da, da – dincolo de bautura,
crailic, joc, femei pierdute, voma sau urlet la Luna, dincolo de tot spectrul enorm al posibilitatilor omenesti, mai sta, chiar in frumoasa vreme de pace, dezgustul de tot, dar absolut de tot. Cladit pe
aceiasi tulpina cu ogoirea de suflet, dezgustul neogoieste tragic, se zbate furios pina la ultima suflare, cu pasiune infernala, pentru a cuceri noi si noi limite de manifestare anonima. Ne este vorba la
M. Caragiale, insa, de scirba comuna (si camusiana) de viata, care il baga pe unul in streang, iar pe altul il duce la manstire. Nu, dezgustul eroilor lui M. Caragiale neogoieste fiinta pina la starea de
"piftie", de "sfirseala" ("…n-as fi crezut sa ma pot scula nici sa fi luat casa foc.")
pentru ai da puteri extraordinare ca sa iasa din limita geografica si istorica, din cazuistica morala si stresul patriotard, din imputitele povesti de dragoste, din calicele drame politiste sau de familie, din nesabuinta gilcevelor de palat sau de mas-media. Ei rup cu pofta bucati tot mai mari de posibilitati in locuiri unde nici opinia publica, nici mas-media, nici functionarii publici, nici serviciile secrete nu au treaba... Ci variantele caderii sint multe, iar cele ale inaltarii sint putine. Ba chiar in vreme de pace exista numai un singur drum spre inaltare…
…Taranii, iata, cumpara mosiile lui Pantazi cu bani buni, fiindca lucreaza acolo, pe Valea Streiului sau a Pianului. Undeva, pe la Simeria, sau Biharia, sau Sacarimb femeile nasc copii si
sint iubite de barbati tocmai pentru acest destin. Nici Pasadia, nici Pantazi nu lasa urmasi dupa sine. Si despre posibilii copii ai lui Pirgu autorul nu sufla nici un cuvint (desi a cumpanit, cum se
stie, fiecare termen al romanului o multime de ani). Ce fac, deci, taranii cind vad aceste defilari fastuoase ale parca-nimicului rominesc, balcanic si universal? Taranii se uita de departe la aceasta
cavalcada ca la niste simple naluciri, isi fac cruce, scuipa in palme si trec inapoi la faptele (muncile si zilele) lor de toate zilele, fapte prin care lasa copii dupa sine pentru acelasi destin.
Fiindca, daca sufletul omenesc va cadea in prapastia nefiintei (asa cum au cazut neandertalii), lucrul acesta nu se va intimpla din cauza unui razboi sau a unei catastrofe naturale (sau artificiale), ci
din neputinta acestui suflet omenesc de a trai in pace in vremea de lacrimi a pacii.
…Pantazi, Pasadia, Pirgu. Trei nume care incep cu aceiasi consoana oclusiva, bilabiala, surda. Primul
cuvint al limbii romine care pune temelie lexiconului cu P in fata este termenul pace, sintagma si logos, rasfat si neputinta, cononada surda indreptata acum spre toate limitele
dintotdeauna ale devenirii omului. O fi banuit M. Caragiale ca scrie un roman total despre aceasta oclusiva si bilabiala stare de fi tragic in curata vreme de pace?
Era in
vara lui 1990, intr-o noapte sufocanta de iulie. Ajunsesem pentru prima oara la Bucuresti, venind cu masina "de la munte", dar de la Sarmisegetusa, de pe Dealul Gradistei. Acolo, pe virfuri greu
accesibile, prin asceza si gnoza, dacii carpatini au zidit una din cele mai stralucite fortificatii spirituale ale Omenirii - pentru a ne arata drumul necesar al zdrobirii necontenite a nalucirilor din
noi, drum fara de care echilibrul fiintarii fiintei nici nu poate fi inchipuit. Dar acest domeniu de eruditie, desi sta fata in fata cu romanul lui Mateiu Caragiale, nu mai poate spune nimic de
aici incolo. Noaptea pogoara repede in Bucuresti si s-ar putea ca si prin aceste note de hagialic sa ne intrebam "ce s-ar putea sa bem".
Bucuresti,iulie 1990,
New Yotk, ianuarie-februarie 2000,
Danceni, ianuarie-februarie 2001
(home)
