Cine-i Pasadia, "…aceasta fereastra deschisa asupra trecutului"? In partea lui de lumina, cum se stie, este "un luceafar", un genial creator, un rafinat consumator
"de carte si de Weimar".
In acelasi timp, dar in partea lui de intuneric, el e un demon care poseda cu salbatacie declasata, nesaturata, evenimentele marginale ale vietii (Pasadia va muri in actul ineversunat de posedare a Raselicai, care, iara la celalat pol, mereu la celalat pol - fiindca la M. Caragiale, intocmai ca in fenomenele cele mai de profunzime ale lumii subatomice, totul se polarizeaza - "
nu-si pierduse firea, isi desprinse parul din miinile calde inca ale mortului, se imbracase cu ingrijire si netulburata se dusese la comisarul de politie sa ceara sa ia masuri pentru ridicarea lesului
")
Ivan Karamazov, cu al sau mult prea mitizat "vsio pozvoleno" (si chiar intregul neam de Buendia sau cei care zbiara "enfin le sang"
la finele "Pendulului lui Faucoult"), este un pitic in comparatie cu domeniul de libertatea lipsita de orice frina in care fiinteaza Pasadia. Puterea lui urieseasca de combinare a bunului simt, a discutiei savante, frumoase, suave, a consumului rafinat de arta (toate pasiuni ale spiritului luminos!!!) cu aruncarea salbatica in cele mai devastatoare, mai dezgustatoare, abia inchipuite pasiuni ale carnii impresioneaza si sperie. Ba chiar si prietenia lui cu acest mincator de stirvuri – Pirgu
("…ii trebuiau femei schiloade, stirbe, cocosate sau bortoase si mai ales peste masura de grase si de trupese, huidume si namile rupind cintarul la Sfintul Gheorghe, geamale, baldire, balcize. Iar de
gretoseniile la cari se deda cu ele, vorbea atit de zdrenturos incit ar fi facut sa se rusineze, daca l-ar fi inteles, porcii, chiar si maimutele") nu ni se pare doar o simpla manusa ce protejeaza
moralitatea lui Pasadia de viciul lui Pasadia, ci, mai ales, o inepuizabila sursa de noi vicii si caderi pentru Pasadia (acest demon si domn, care paseste atit de elegant imbracat, "teapan si grav
", in fata trasurii care-l urmeaza).
Pasadia este cineva (mama, cit de frumos l-a facut cine l-a facut!?) pe care natura "il inzestrase cu una din alcatuirile cele mai desavirsite ce
poate avea creirul omenesc". Omul acesta, care intrecea multe "faime ale tarii", aceasta "pilda vie de cumpatare", gata "sa prezideze o inalta Adunare sau o Academie
" se napusteste ca un uragan in desfriu; dispare apoi "la munte",
unde nu este exclus sa faca una din doua sau pe amindoua: a) tilharii de proportii (dat fiind ca nu se cunoaste sursa averilor lui); b) rugaciuni cuvioase in vre-o manastire de la munte, ca sa-si spele pacatele.
Iata de ce noi intrebam: stie cineva cum e cind te zbati "in vid pentru neant"?
Simpte cineva cum forta decizionala (piramidala) a societatii provoaca acele naucitoare indeletniciri omenesti care numai "ucid timpul"? Cum sa te porti cind "tot ce rivnisem in ajun cu
ardoare: putere, parale, distinctii, nu numai ca, odata dobindite, nu-mi procurau nici o satisfactie, dar ma indispuneau, ma iritau, tamiierile imi pareau ofense, insasi voluptatea razbunarii o gaseam
fada"? Din intrebarile astea iata ce iese:
a) teatrul absurdului la Eugen Ionescu, filosofia disperarii la Emil Cioran sau cautarea nemuririi la Mircea Eliade (cum se stie scrierea cartii "
Yoga. Nemurire si Libertate" este o experienta pariziana a marelui istoric al religiilor) ne mai pare acum o inovatie pariziana;
b) nu mai poate fi tagaduita impresionanta cercetare
metafizica a spiritului rominesc din sec. XIX-XX orientata, ca la orientali sau presocratici, spre problemele sufletului si ale intelepciunii de fiintare - la Al. Hijdeu, Eminescu, Radulescu-Motru,
Blaga, Comarnescu, Nae Ionescu, Noica, Steinhard, Staniloae, Tutea etc.
Iata de ce noi sustinem ca acest roman balcanic si carpato-dunarean ne transmite cumplite experiente metafizice echilibrate de cumplite experiente carnale mai ales pentru uzul omului in
Globalizare. Aceste experiente imprevizibile sint realizate la limite de echilibru nestabil fara nici o urma de pragmatism metafizic si cazuistic european (chiar daca in roman sint citate o multime de
nume mari, folosul de la ele este nul). In unison cu marile descoperiri ale fizicii din acei ani, rominul Mateiu Caragiale ne vorbeste de nivelele infinitizimale de fiintare care decid de la sine modul
de actiune al omului. Organizate dihotomic dincolo de centrele vitale, aceste nivele nu mai leaga cazuistic fiintarea de cugetare, ca la Decartes, ci de probabilitate, ca la Boltzmann, Heisenberg,
Shannon sau Weiner (daca nu venea postasul, daca nu inceapea valsul, daca nu aparea Pena Corcodusa, daca nu era fotografiata fata din strada - tot evenimente intimplatoare care hotarasc purtarea, eng.
behaviour si soarta eroilor din roman).
In acelasi timp, la fiecare capat al acestor dihotomii entropice (zicem entropice, fiindca omul lui M. Caragiale, ca suma a experientei gnostice
si carnale, degradeaza si nu mai lasa dupa sine copii) apar structuri provizorii, instabile, care tin de clipa de acum a Univesului. Ele sint polarizate pe principii de simetrie (stinga-dreapta,
sus-jos) si nu lasa sorti nici evolutiei de tip Darwin (care pare sa fie corecta pe segmente mici de fiintare), nici cunoastererii dialectice, piramidale, ca la Hegel. Mai mult decit atit –
acumularea excesiva de iluzii si cunostinte distruge purtatorii lor. Pasadia si Pantazi sint pur si simplu maturati din fiintare de propriile lor arhive colosale de iluzii.
Chiar daca ambii
nici nu vor sa se manifeste in viata publica si traesc ascuns – umbra uriasa a bitalului acumulat ii distruge si pe ei, si obiectele pasiunilor lor (asa cum aceaisi umbra bitala distruge in
"Genju-monogatari" obiectele pasiunilor lui Genji). Dopajul cu iluzii, fie ele carnale sau gnostice, nu foloseste devenirii Cosmosului si purtatorii lor sint anihilati. Pojarul care distruge opera
si arhivele lui Pasadia nu este mai mic decit cel care a ars biblioteca din Alexandria. Problema anihilarii arhivelor chiar de catre umbra lor bitala a fost mai recent reluata si de Umberto Eco in
"Numele Trandafirului". Dar eroii lui sint, totusi, niste alesi, iar spatiul in care ei actioneaza este construit special. Eroii lui Mateiu Caragiale sint, ca si virusii de gripa sau SIDA, intimplatori
de la sine. Ei pot fi in oricine. Ei pot aparea oricind si oriunde. Pentru arhivele lor de iluzii nici statul, nici comunitatile etnice sau religioase, nu construiesc citadele (ca la Umberto Eco). Chiar
si banii necesari fiintarii de tip Pasadia sau Pantazi apar intimplator si in cantitati destule pentru ducerea experientei pina la capat.
Acest hagialic la metoda lui Mateiu Caragiale este
influentat categoric de starea de acum a fiintarii omenesti, orientate prin Magistralele de Informatie (ce activeaza pe baza de arhivare nelimitata a informatiei pe HDD), spre crearea unor catastrofale
acumulari de iluzii. Uriesescul cimp bital care se formeaza de asupra acestor HDD-uri incarcate cu iluzii, creaza o umbra la fel de urieseasca care devine cea mai strasnica arma de distrugere in masa
(vezi cartile noastre "Letters to Bill Gates", "Weg und WWW. A Portret of the World with Heidegger" si "Kobayashi against Basho").
Japoneza Murasaki Shikibu a fost, poate, prima care a
intuit aceasta primejdie in epoca moderna a scrisului (scrisul fiind si cea mai avansata arma de arhivare a iluziilor). Rominul Mateiu Caragiale a aratat si calea purificarii de iluzii (si in "Remember",
si in "Crai…", si in schitele viitoarelor romane). Aubrey de Vere dispare de la sine. Ca si Pasadia, Pantazi sau Pena Corcodusa. Tot asa poate disparea, de la sine, intreaga omenire…
Asa e,
producerea de iluzii este una din principalele calitati ale spiritului. Lao Tzu sustine ca in timpurile primordiale aceasta producere era echilibrata de intelepciunea celor care se lasau in seama lui
Dao. Timpurile moderne, dotate cu imense spatii de depozitare a informatiei, se leapada cu veteza Internetului de vechea cale. Altele sint nevoile momentului. Tocmai de aceia noi am propus (vezi "Demiurgia nun" in "Drumul spre Kogaionon") ca Magistralele de Informatie sa fie dotate tehnic cu Magistralele Decizionale care vor deleta ne-uman, nemilos, arhivele de iluzii de pe
Internet si de pe calculatoarele personale. "Un computer pe fiecare masa" devine arma de distrugere in masa daca nu este de-posedat tehnologic de iluziile stapinului sau...
Pentru a
calatori la capatul lumii sau la capatul istoriei trebuie doar sa tragem perdelele ca lumina zilei sa nu acopere lumina monitorului de la calculatorul personal. Pasadizarea si pantazizarea lumii ia
dimensiuni gigantice, de web. Intilnirea de la birtul din Covaci devine in epoca de Web un non-sens. Chiar si deplasarea la "adevaratii Arnoteni" nu mai are sens. Chiar si Raselica poate fi adusa in
vizuina omului cu ajutorul producerii informationale (Pantazi poveseteste si "fantazii" cu fete, produse industrial in Olanda pentru uzul marinarilor de curse lungi). Chiar si cel care iti asculta
pantaziile (sic!!!) poate fi gasit cu usurinta pe Internet….
"Craii…" lui Mateiu Caragiale ne duc (reamintim mereu – actiunea are loc in timp de pace, departe de ororile vreunei
catastrofe naturale sau artificiale) la portile ultimelor limite, la fundul peste care nu mai putem trece cu respiratia noastra naturala. Da, noi am fost oamenii care nu au gasit puteri ca sa stavilim
nici Gulagurile lui Stalin, nici crematoriile lui Hitler, nici fastul de foc planetar al bombei atomice sau cel infinitizimal (si mortal) al SIDEI (pe care incercam s-o lecuim cu prezervative). Dar tot
noi sintem aceiesi sapiensi care, in vreme de pace, nu am gasit remedii contra caderii catastrofale a fiintarii in viciu sexual si alimentar, in anomalii de opiu si putere, in cele mai sumbre dansuri ale
carnii si ale cunoasterii…
(nuvela "Remember", care descrie nopti berlineze de boema si limita tragica de fiintare, comprima subiectul "Crailor…", dar il si universalizeaza - specificul
national apare doar tangential in timp ce structura de profunzime, europeana si chiar euro-atlantica, mai ales pe linia celor trei hagialicuri, coincide in linii mari cu cea a romanului; s-ar putea vorbi
la M. Caragiale chiar de un virus "international" ce provoaca dihotomic desfriul si cunoasterea ca manifestare a dezgustului fata de regulile de comportament si dominatie din comunitatea moderna) (pentru
faptul pomenirii lui Aubrey de Vere si in roman, nuvela "Remember" trebuie pusa intotdeauna in fata lui, ca o cheie spre domeniile de universalitate ale spiritului rominesc)
…Si urgia razboaielor ne este fluturata in ochi de pe foile romanului, dar cum? ca spuma (rus., pena) a unor amoruri neportivite, ajunse iluzoriu de pe limba opiniei publice pe cea a declasatei
Pena Corcodusa, personaj de origine incerta, care a fost iubita in tinerete de un print rus mort la razboi. Acum (cine isi mai aminteste cum ea a suflat printul rus de sub nasul femeilor bune din
Bucuresti?), atunci cind nu e beata sau cind nu sta la balamuc, Pena scalda mortii la biserica din Curtea Veche ("Indeletnicirea ei de capetenie, scrie Mateiu Caragiale, era sa scalde mortii
"). Insa urgia dezgustului fata de legile piramidale ale convetiuirii in societate, adica fata de lupta atotpaminteasca pentru putere politica, financiara, rasiala, religioasa mai ales in timp de pace,
urgia caderilor dosite (ascunse de opinia publica) in netarmuita amoralitate, ca echilibrare a acelui dezgust, e descrisa de Mateiu Caragiale cu rigoare pur academica. Nu exista definitii usoare,
prescurtate a acestor naluciri omenesti. Fiindca, cum arata timpurile, nu exista alta urmare a pasiunii pentru bani si putere decit societatea de consum ce-si acumuleaza iluziile pe Web, iluzii in care
morala si cultura, cum spune un vestit profesor american, e dominata de violenta si sex, de iresponsabilitate, vulgaritate, prostie si impertinenta.
Romanul contine pagini de documentare
pedanta a posibilitatilor omenesti de risipa si desfriu (inclusiv risipa si descfriu gnostic), pagini copiate parca din maruntisurile de arhiva ale serviciilor secrete (vezi impresionanta lista a
faptelor si intilnirilor celor "trei odrasle din tagma Sfintului Ion de la Ierusalim, zisi de Malta, purtind cu fala pe piept crucea de smalt alb…"), pagini rascolitoare, naucitoare, capabile sa
ne invete pas cu pas cum forta iluziilor bitale (devenite tunami tehnologic sau tornado spiritual) poate distruge intreaga civilizatie vitala omeneasca ("Era scris ca cel mai frumos dintre veacuri sa
asfinteasca in singe…").
Mateiu Caragiale (tocmai in acest sens el urmeaza pe tatal sau) duce pina la capat experienta dura (si pura) a geniului pentru care spleen-ul (si acumularea de
iluzii) nu este o simpla neacomodare la regulile comunitatii (Va inchipuiti, Verlaine isi vopsea parul verde, Mateiu Caragiale se farda?!), ci loboratorul cel mai important al omenirii, loborator unde
sint trecute prin sita acumului cele mai cumplite nebunii carnale si metafizice care pot trece din iluzia omeneasca in realitatea omeneasca de fiece zi, ceas sau minut ("timpul nostru trecuse… intre
fulgerari de cusme frigiene… si, in curind, avea sa striveasca si sa cada prada nimicirii tot ce ne fusese pe lume drag…").
Acum, dupa multe lecturi ale acestor spasme geniale (stropite
darnic si cu binefacerile virtutii, si cu cele ale gnosticismului ca virtute), ne gindim ca arareori spiritul uman a construit o opera literara atit de lipsita de suport moral, politic, economic, social,
atit de putin supusa legilor constructurilor armonioase, si, in acelasi timp, atit de curata vizavi de parada solemna a inmultirii pragmatice a viciului omenesc prin film, televiziune sau Internet. Acest
roman rominesc de nici 200 de pagini, conceput la inceputul veacului XX si publicat intre cele doua mari varsari de singe (adevarate potopuri ale fiintarii omenesti), ne arata ca, totusi, cele mai
catasrofale tragedii ale omului se petrec (nu se intimpla) in timp de pace si, mai cu seama, in domeniul metafizic.
Tocmai de aceia Mateiu Caragiale slujeste si dorintei omului de a se spala
de valurile incilcite ale iluziei, formate si de pradalnicile pasiunile carnale, pragmatice, materialiste, dar si de molipsitorii virusi ai neinfrinatei cunoasteri spirituale…
(dupa ce
spiritul european a produs si a tolerat in a doua jumatate a sec. XIX doua din cele mai inspaimintatoare sintagme – "Dumnezeu a murit!", la Nietzsche, si "Vreau sa stiu cum creaza Dumnezeu!"
, la Darwin, era normal sa ne asteptam la anihilarile purificatoare care le-au scos din planul imediat al fiintarii)
…care se opune, insa tot piramidal, pasiunii carnale. Ce altceva mai
impunator putem pune in calea desartaciunilor decit academia de iluzii (Maiorica), vacarm (Mita), intunecime (Tita), bunatate si neintinata curiozitate copilareasca (Ilinca) a "adevaratilor
Arnoteni"? Ce alt monument al devastatoarei si zadarnicei dorinti de a infuleca din tot spectrul placerilor carnale, ar putea fi mai vorbitor decit "latratul lugrubru"
al mamei lui Maiorica, care, dupa o tinerete ingropata in viciu, iata, acum, nici "nu trebuia pazita, pentru ca nu facea nici un rau, adica nu facea nimic, nu scotea o vorba, nu se misca, sta
ghemuita ca o momiie in fundul patului, intr-un colt; numai in noptile cu luna, chiar daca perdelele erau lasate, se da jos, umbla de-a busele si latra cum o auzisem…".
Nu este
numaidecit ca "Invataturile lui Neagoe", "Istoia ieroglifica" sau celebra scrisoare a lui Al. Hijdeu catre fiul sau (despre curatia spirituala a celor care pleaca la razboi - ca, iata, e timpul ca opinia
publica romineasca sa revina cu putere asupra micii, dar genialei opere a acestui descalecator de metafizica si de studiu fundamental al istoriei stramosilor) sa fi fost cunoscute de Mateiu Caragiale
pentru a se implini destinul artistic si filosofic, si european al poporului romin (care, si asta e dovada stiintei arheologice, sta in inima Europei si la portile Rasaritului de citeva milenii bune -
daca nu chiar de la fila intiia a descalecatului lui Homo Sapiens pe pamint). Dar a fost necesar un eroism de-a dreptul mitic, o instrumentare geniala a intregii spiritualitati rominesti si europene, o
lucrare migaloasa asupra fiecarui rind scris, asupra tuturor nuantelor firii personajelor ca romanul acesta spumos sa se elibereze de tot balastul frazeologic atit de lipit pe virful degetelor de
scriitor (cum s-a intimplat, de pilda, cu multe pagini deosebit de frumoase ale romanului lui James Joyce) si sa devina una din cartile de capatii ale noului mileniu (aluzie la romanul altei scriitoare
japoneze din Evul Mediu – Sei Senagon).
Cit face Soarele o turnura in jurul straniului sau domeniu de fiintare umana, atita timp iti trebuie pentru lectura acestui roman. Depinde, desigur,
de locul unde se afla Soarele la momentul cind incepi lectura. Iata, eroul anonim ("…blind si sfios singuratic…"), care participa cu placere vadita la aventurile crailor, se culca la amezi si se
trezeste seara tirziu, noaptea. Si el, ca si prietenii sai, doreste cu pasiune sa investigheze domeniul paradoxal al noptii. Toti acesti crai de Curtea Veche nu dorm noaptea, infulecind cu nesat fructele
desfriului; iar ziua vegheaza gnostic si artistic, sau dorm paziti de mastile bunului simt. Insa, de fapt, desi creaza impresia unor personalitati foarte puternice, ei se tem teribil de noapte si
urmaresc cu strasnicie si tulburare trecerea ei. Pantazi, in acest sens, este un adevarat cerber al noptii, un devorator tacut si hulpav al intunecimilor, un calator inspaimintator la capatul unor
asemenea nopti pe care nici geniul uni L-F. Celine nu li-a putut inchipui. El a "speriat cu risipa si cu desfriul Bucurestii". Daca dorea o femeie, sara o gasea in asternut.
"Erau barbati care mi-aduceau nevestele si frati surorile".
Ura tot ce este rominesc (ca si Pasadia si, ca sa vezi? sondajul recent al CE arata ca peste 50% de romini nu sint mindri de patria lor) in timp ce mama lui, o femeie bogata, dar simpla, aproape mahalagioaica, a murit trudind in spitalul militar pe care l-a organizat in propriile case la razboiul de la 1877. Iar tatal, care refuzase din modestie portofelul ministerial, prins atunci in virtejul unor misiuni in preajma tarului, s-a stins si de dorul sotiei rapuse de boala, si "
de mihnirea ce-i pricinuise pierderea Basarabiei". Tatal e gata sa trimita tarului inapoi ordinul Sfinta Ana dupa "pierderea Basarabiei", iar fiul uraste tot ce este rominesc… Crunta
paralela cu multi facatori ai destinului actual al Romaniei, pe care idealul etnic si cultural al germanilor, rusilor, francezilor nu-i invata nimic.
La capatul experientelor sale
prapastioase, urmate logic de termininarea resurselor financiare lasate de parinti (cind se ducea la vinatoare Pantazi era urmat de o cavalcada din 20 de trasuri, fara a socoti cele ale bucatarilor si
lacheilor), Pantazi se hotaraste sa-si ia zilele. Dar, culme a jocurilor intimplarii (cum ii place sa spuna lui M. Caragiale), chiar in sara cind vroia s-o faca, el devine posesorul unei averi inca si
mai uriase, aparute prin moartea surprinzaroare (care aminteste de plecarile "la munte" ale lui Pasadia) a unchiului sau (dupa cum profunda meditatie a eroului "sprijinit de parmaclic" din
"Remember" ne sugereaza implicarea lui in moartea lui Aubrey de Vere). Pantazi se tine, intr-un fel, de cuvintul dat, se lasa (atunci, in tinerete, 30 de ani in urma) de cucerirea altor posibile nivele
de desfriu si risipa ale Bucurestilor (dar oare numai ale Bucurestilor?) si se muta la capatul desfiului metafizic… Pantazie (sic!!!, de la fantazie), acesta ar fi numele fenomenului.
(…pantazie, fiindca, iarasi urmare a unei ciudate intimplari, descopera "Testamentulu"
unchiului, prin care acela daruia toata averea Eforiei spitalicesti, Pantazi nu-i urmeaza voia. Ce face Marele Iubitor de Frumos - si de vals domol - in acea clipa? Multi ani dupa - la capatul unor calatorii de cunoastere a unui vast areal de frumusete naturala si artificiala - el povesteste cu fast cinic de ce a ars testamentul…)
…Da, Pantazi alege o noua viata, adaptata noilor realitati financiare si, cum se putea altfel, pune "in locul mortii - indepartarea", adica un viciu inca si mai devastator - fiindca "
de acum, stapini aveau sa-mi fie numai fantasia si capriciul". Fantasie – pantasie. Nu zadarnic acest distins domn, atunci cind auzea un vals domol isi stergea ochii umezi. Marii cuceritori
(inclusiv marii cuceritori ai domeniilor metafizice) sint egoisti, neinduratori si sentimentali. In viziunea lui Pantazi faptul ca a calatorit neintrerupt in cei 30 de ani (fara se existe alt semn al
acestor calatorii decit "fanasiile" lui) este mai benefic pentru intrebuintarea acelor bani, decit predarea lor nevoilor spitalicesti. Acest "intelept cetatean al universului", acest
colindator al marilor si oceanelor, al templelor vechi si noi, al oraselelor, dar si a metropolelor uriase, acest traitor al tarmurilor mediteraniene - sta toata ziua ascuns in micul lui apartament, cu
perdelele lasate, alaturi de stapina casei, o frantuzoaica batrina care, se pare, este platita bine tocmai ca sa taca. Cum a putut acest om ingrozit de lumina zilei, acest om ingrozit de somnul care ar
putea veni in timpul noptii, sa calatoreasca atita in lume, mai ales pe mari si oceane, pe virfuri de munti si pe muchii de cetati risipite, unde contactul cu divinul Soare si divinul Vint este cu
neputinta de ferit? Sau, poate, acest sindrom misterios apare doar in anumite megapolisuri de pe pamint (Aubrey de Vere la Berlin, Pantazi la Bucuresti)?
"
Se ivise in Bucuresti cam o data cu intiile frunze" (iar frunza este simbolul cel mai paradoxal al rominilor, pus cu tenacitate milenara in capul tuturor cintecelor vechi tocmai pentru miezul de
taina al renasterilor ei anuale), era "totdeauna singur… cautind a se pierde in gloata". Dar anonimul povestitor (si devorator al limitelor) il "intilneste peste tot"(era si normai sa-l
intilneasca la limitele pe care le frecventa si el). Acesta era Pantazi, Pantazi cel din oglinda, cu barba de domn venerabil, "…omul patimas dupa Frumos si adapat la izvorul tuturor cunostintelor,
care citea in original pe Cervantes si Camoens si vorbea cu cersetorii tiganeste, cavalerul Sfintului-George al Rusiei…",
omul care, gasind, insfirsit, un ascultator ce rezona in unda cu fanteziile lui - incepuse sa vorbeasca ("Dar incintarea incepuse: omul vorbea…").
Arareori literatura universala a reusit sa adune in doar citeva pagini voluptatea nemiloasa a vietii in mijlocul consumului zadarnic de timp si eternitate.
"Veninoasa verdeata"
cotropea acum surpaturile cetatilor, dar si "vechi orasele adormite", dar si "noroiul metropolelor uriase", si "ameteala apriga a culmilor". Cum sa echilibram acest nou, intelectual
si metafizic, domeniu de fiintare al lui Pantazi cu acela de consumator demonic al placerii de a poseda surorile pe care i le aduceau in pat chiar fratii surorilor? Cu ce norme de criza a moralei sa
ingradim acest fin (sic!!!) comportament uman care, ia sa cercetam cu atentie, nu poate fi condamnat juridic (surorile i le aduceau chiar fratii, sotiile i le aduceau chiar sotii!!! – mai repede trebuie
condamnati cei care le aduceau, nu Pantazi)? Vestita scrisoare despre umanism a lui Martin Heidegger, care va fi scrisa, insa, abia dupa 1945, ca raspuns la iluziile "umaniste" ale lui Sartre, da mare
dreptate romanului lui M. Caragiale, publicat in 1929: totul, dar chiar totul ce face sau ce poate face omul este uman, este umanism.
Ce
reprezinta, deci, acest rasfat al fiintarii prin cunoastere geografica, intinsa pe tot arealul posibilitatilor omenesti? De ce omul cunoaste fara nici un scop pragmatic sau piramidal? De ce omul nu vrea
sa faca cunoscute succesele sale?. De ce omul, dotat de la natura cu sigure calitati de geniu, se ascunde in anonimatul cel mai tulbure? Stirile care vin de la asemenea limite nu mai pot fi trecute
cu vederea, iata raspunsul la aceasta intrebare. Si daca ar fi sa putem influenta trimiterea unui mesaj spre alte lumi, am sugera sa fie pus pe un mic CD chiar acest roman rominesc de ametitoare
confesiuni. Metoda balcanica si carpato-dunareana de trei hagialicuri ar putea sa le dea multa minte tuturor acelora care s-au infumurat deja cu maramele lor de Web si Megapolis.
(continuare)
