2. In zilele cind s-a destramat ca un castel de nisip imperiul ruso-comunist, cind s-au ridicat deosebit de violent hotare chiar si intre aceleasi etnii, dar de diferite religii, ca in Iugoslavia, cind in Palestina nu se vede capatul razboiului tragic arabo-israelian, cind Balcanii sunt in permanent cutremur etnic datorita neimpacarii milenare dintre albanezi si sirbi, cind Caucazul multietnic nu poate fi pacificat de una din cele mai puternice armate ale Lumii, tocmai acum, credem noi, cartea marelui istoric roman Nicolae Densusianu, carte tiparita la 1884, trebuie pusa atent, cu grija, cu lamuririle necesare, de catre diplomatia rominesca pe masa celor care indreapta macazul pentru trenurile lumii din industrializare spre globalizare. Pentru a nu trimite Europa si lumea in conflicte fara chip de dezlegare, catastrofale pentru destinul de fiintare al omului, studiul lui Nic. Densussianu despre revolutia etnica a unuia din cele mai vechi popoare europene trebuie sa devina carte de capatii a multor din cei care conduc azi lumea. Dar despre acestea toate va trebui sa vorbim serios in alta parte: fiindca aici urmarim atent doar influenta "Daciei preistorice" asupra ipotezei naucitoare a doctorului N. Savescu cu privire la cucerirea lumii de catre carpato-dunareni (aliniatele de mai sus sint necesare pentru a intelege mai bine seriozitatea actului stiintific al lui Nic. Densusianu si a ipotezei americane a doctorului N. Savescu).

Or, a spune la 1900 ca Europa neolitica s-a format in "terile Daciei" si la "gurile Dunarii", nu era numai un act de curaj sttiintific. A spune ca Europa s-a nascut la Gurile Dunarii, mult inaintea Troiei si a Sumerului, a Egiptului si a Chinei predinstice, era o mare provocare si chiar "o iesire de pe fir" (pentru elita academica a Romaniei, care nu-si concepea membrii fara palarie, frac si baston apusean - asa a trecut pe linga aceasta lume a fracului si genialul sculptor C. Brancusi, pe care a trebuit sa-l descopere pentru Romania un J. Joyse sau E. Pound, si genialul scriitor Mateiu Caragiale) atit de imposibila pe atunci ca nici nu a fost luata in serios.

Iar stratificarea arheologica din sec. XX, metodele moderne fizico-chimice si biologice de datare a artefactelor preistorice, noile studii ale geodeziei si stiintei despre clima pamintului in Neolitic si, mai ales, cele care cercetau  neoliticul timpuriu, au dat, insa, totala dreptate lui N. Densusianu. Europa din timpul "revolutiei neolitice", cu adevarat, s-a inceput la Dunare, in spatiul cultural Starcevo-Cris care se intindea din Serbia si pina la Nistru, din nordul  Crisanei si a Maramuresului pina la Sesklo, in Grecia. Si daca celebrul citat din "Dacia preistorica" inca nu e pus la loc de frunte in manualele de istorie ale Europei si Romaniei, de vina este aceeasi metoda palarie-frac-baston de cercetare istorica de la capul veacului trecut, care nu se poate, inca, obisnui cu gindul ca inaintea Piramidelor, Zicuriatelor si a Cnossosului au trait pe pamint oamenii primordiali, nu primitivi, oamenii care cunosteau si stelele din cer, si legea morala din suflet (cum arata cu geniu Lao Tzu).

Dar iata celebrul citat din "Dacia preistorica", pentru aducerea caruia la onorul Academiei Romane inca se duce o lupta dirza chiar si dupa 90 de ani de la moartea savantului: "Aici la Dunarea de jos si in special in terile Daciei - faptul este cert - s-a format si s-a inchegat centrul cel mare si puternic al populatiunii neolitice in Europa; centrul unei rase noi de oameni, de o statura inalta si viguroasa, cu o veche organizare patriarhala, cu idei severe religioase si cu o pasiune adusa probabil din Asia, de a sculpta in stinca vie statuele enorme ale divinitatilor sale." (Nicolae Densusianu,  Dacia preistorica, Bucuresti, 1913, p. 25).

Or, de la ipoteza provocatoare a lui Nic. Densusianu despre formarea la gurile Dunarii a populatiei neolitice din Europa (dovedita deja, practic, de cercetarea arheologica) si pina la ipoteza naucitoare a lui N. Savescu despre cucerirea lumii, adica civilizarea ei, de catre civilizatia primordiala a carpato-dunarenilor, este totusi un drum de parcurs. Si pentru a-l intelege mai bine trebuie sa cunostem si limitele ipotezei lui Nic. Densusianu, limite pe care le vom prezenta mai jos...

Resursele istorice si arheologice moderne arata clar limitele provocarii lui Nic. Densusianu. Metoda lui de cercetare strict stiintifica (isi batuse mana, cum am aratat, la o multime de studii academice anterioare), era bazata in mare parte pe resursele limitate istorice, mitologice si literare pe care le avea la dispozitie. Tocmai din cauza acelor limite obiective, ce reflectau starea de fapt a stiintei de la acel timp, el a trebuit sa-si argumenteze ipoteza mai ales cu surse mitologice grecesti si latine (Nic. Densusianu arata, contrazicind dur chiar pe fratele sau Aron, profesor ultraconservator de istorie si limbi la Universitatea din Iasi, mort in 1900, ca patria zeilor hiperboreeni ai grecilor si latinilor e in "terile Daciei"; A. Densusianu, dimpotriva, sustinea originea romano-latina a poporului romin si importul masiv de cultura si civilizatie din spatiul latin si grecesc, fiind vorba aici chiar si de simbolurile preistorice ale mitologiei rominesti), cu motive folclorice, unele cetoase, dar si cu mai multe chipuri antropomorfe, sculptate enigmatic de om sau de natura "in stinca vie" a Carpatilor... Cine stie unde ajungea Nic. Densusianu cu ipoteza sa daca ar fi avut la dispozitie, sa zicem, cartile formidabile ale arheologului american Marija Gimbutas, unde simbolurile, tehnologiile, industriile neolitice sint bine sistematizate si cu regula stratificarii, si cu cea a punerii in timeline prin metoda C14...

In primul rind: este sigur acum ca acea "populatiune neolitica" preistorica nu era patriarhala, ci matriarhala. Triburile indo-europene patriarhale, pe care Nic. Densusianu (si intreaga stiinta istorica de atunci) le credea originare de la gurile Dunarii, au venit aici dupa 3000 BC din stepele nord-pontice si sud-baltice. Sosirea acestor popoare "de care"  si de cai (referinta tinteste spre invazia cumano-slava-tatara din sec. VI-XII AD, care tot nu a sters din istorie poporul carpato-danubian si insemnele lui spirituale, lucru demonstrat cu seriozitate de cercetatorii Institutului de arheologie din Iasi) a fost violenta si a intrerupt brutal dezvoltarea spectaculoasa a civilizatiei de Cucuteni si a roirii ei in toate zonele limitrofe ale Europei, inclusiv in sud si vest. Nu este clar daca noii veniti s-au stabilit pentru un timp indelungat pe malurile Dunarii, sau au purces mai departe, spre tarmurile Greciei arhaice, ale regatelor din Anatolia, Palestina, Rasaritul Apropiat si Egipt. Nu este clara nici originea mitologiei si cosmogoniei savante a acestor triburi, mitologie care a modificat profund vectorul dezvoltarii umane prin culturile grecesti, latine si vedice, culturi "curate" indo-europene. S-ar putea ca o mare parte din aceste cunostinte monumentale sa fi fost preluate de invadatorii indo-europeni de la populatiile vechi, sedentare, matriarhale, ale spatiului carpato-dunarean (asa cum s-a intimplat de foarte multe ori in istoria lumii). S-ar putea ca o mare parte din aceste cunostinte primordiale sa fi fost pastrate in acest spatiu de populatiunile vechi, amestecate "etnic" cu cele noi.

In al doilea rind: acea noua rasa de oameni din neoliticul primordial european nu era "de o statura inalta si viguroasa". Scheletele descoperite in stratigrafii arata ca omul neolitic sud-est european era mai repede scund decit inalt, iar speranta lui de viata abia atingea virsta de 30 de ani.

In al treilea rind: ideile lui religioase, cum a demonstrat cu pragmatism academic american, Marija Gimbutas, nu erau severe, ci luminoase si pacificatoare, tocmai datorita faptului ca ele (acele civilizatii neolitice primordiale, care au realizat "Revolutia neolitica" in Europa de Sud-Est) nu erau razboinice si nu aveau in fruntea Panteonului zeitati masculine dominatoare mai ales prin argumentul fortei masculine. Pelasgii lui Nic. Densusianu, se pare, erau mai vechi decit indo-europenii inalti si vigurosi, care au cucerit Europa mediteraniana si nord-pontica dupa 3000 BC.

In al patrulea rind: metoda "mitologica" a fratelui sau (repetam: la Aron Densusianu este vorba de un implant mitologic si cultural venit in spatiul carpato-dunarean din Sud si Sud-West - in poemul epic "Negriada" eroul coboara chiar in Infern, ca in "Divina comedie", pentru a se intilni cu Traian, descalecatorul mitic al populatiunilor vlahe), cu care era foarte bun prieten (acela la ajutat mult la intocmirea bibliografiilor la vastele sale studii), metoda de care inca nu pot scapa o multime de continuatori sinceri ai hateganului (inclusiv dr. Napoleon Savescu), era invechita pentru ipoteza lui Nic. Densusianu: fiindca se baza tocmai pe miturile "ariene", indo-europene, patriarhale ale latinilor, grecilor si vedicilor. Or, miturile primordiale rominesti deschid in straturile lor fundatoare tocmai acea splendida gura de rai matriarhala, dominata de zeite pasari si de Ilene Cosinzene in care, surprinzator, rostul barbatului, al lui Fat-Frumos, are mai multe linii comune cu cel al lui Ghilgames, decit cu cel al eroilor patriarhali ai indo-europenilor (studiul nostru " De la Fat-Frumos la Ghilgames" se afla in stadiu de redactare la ora publicarii acestui eseu). Cel mai raspindit si mai iubit cintec batrinesc si pastoresc al poporului romin (este vorba de "Miorita") demonstreaza o legatura puternica a eroului anume pe linia descendentei materne, matriarhale. Nici tatal Eroului, nici Calul, adevarata tornada a popoarelor migratoare, nici pasiunea crincena a razbunarii barbatesti, nu apar in acest mit profund, primordial, ascetic si cosmogonic, dar si matriarhal, care mai pastreaza inca in protostraturile sale causistice sintagma "gura de raI" (pina astazi istoriografia culturala romineasca nu a realizat inca un studiu comparativ fundamental despre aceasta "gura de rai" romineasca). Chiar si acele splendide mostre de mitologie pur romineasca cu zine, cu vechi temple si palate construite pe algoritmul lui 9, cu asezarile spectaculoase ale Soarelui si Lunii, ale stelor din constelatii si a Caii Laptelui, se incilcesc in metoda lui Nic. Densusianu cu miturile patriarhale ale indoeuropenilor stabiliti in Grecia si in Latium. Chiar si pentru a o identifica pe zeita Dochia, inca vie la acea ora in memoria rominilor, el a avut nevoie de omologarile greco-latine, la moda si azi in cercetarea istorica europeana si, mai ales, romineasca.

Si inca intr-un punct, al cincilea, mai gresea marele istoric: pasiunea de a sculpta, de a picta in stinca de munte, pe statuiete si pe mari oale de lut, nu era venita in spatiul carpato-dunarean din Asia, ci era tot originala, era creata in acelasi spatiu de geneza al omului modern. Dar pentru o astfel de provocare chiar si lui nu-i ajungeau in acei ani nici repere istorice, nici resurse arheologice.

Cu toate aceste minusuri obiective o multime uriasa de oameni au crezut imediat in ipoteza lui N. Densusianu. Numarul lor, cum arata evenimentele, nu este in descrestere, ci dimpotriva. Era normal, deci, ca cineva din aceasta uriasa societate unita de "Dacia preistorica" in jurul ideii epicentrului dacic al vechii Europe, sa treaca radical de la metoda importului mitologic si artistic, acceptata inca de Nic. Densusianu, la cea de export al civilizatiei umane de la gurile Dunarii, de "cucerire" a lumii de catre vechile triburi carpato-dunarene... Acest om s-a intimplat sa nu fie un istoric de meserie, iar tara sa de origini sa si-o priveasca in ultimii 20 de ani de pe inaltimele de sticla si beton ale Manhattan-ului. Numele acestui om este Napoleon Savescu.