1

Cu toate ca, in vara lui 1990, intr-o noapte sufocanta de iulie, imi fagaduisem cu juramint sa public repede aceste note, tocmai acum, dupa amezi, le fac vint in ochii opiniei publice (fiindca noaptea, vorba scriitorului, ne apuca pe multi in asternut). Ajunsesem atunci, pentru prima oara, la Bucuresti, venind cu masina " de la munte", dar de la Sarmisegetusa. Rataceam pe strazile pustii, intunecoase ale imensului oras sud-est eurepean, printre linii de tramvai ce ne-au "daulat" si cartiere terorizate de bande de case neterminate (de ce tocmai acelea ne iesise in cale?): cautam o strada in Cotroceni, unde ne astepta un prieten.

Dar nu era de gasit nici strada, nici o cutie de tigari, nici o sticla de bere, nici una de vin. Barbatii se lipeau de intuneric ca niste animale bolnave, femeile erau imbaracate in vechituri, copii tipau pe la semafoare "colega, bombon!!!", tiganii inginau argoul tirguielelor pe la colturi de vacarm antisanitar; iata asa am vazut Bucurestiul in iulie 1990 – cosmar de seminte scuipate cu furie in Piata Universitatii si rigiit solemn de mici ieftini.

Vreme de lehamite (eram trei in masina, iar cel care fusese prin Bucuresti chiar in zilele revolutiei era dupa o noapte de taifas curat rominesc, cu dubla-fiertura de prune si vin ravac, negru si uleios, de Basarabia). Si, totusi, nu-mi era foame de vestite ciorbe si fripturi, ci de o certare cu Euclid, de o noapte cu un paracliser, dar mai ales de un cuvint impreuna rostit romineste in limbajul universal al artei…

…Asta era soarta, sa-mi vina atunci in minte acea "vreme de lacrimi" din toamna lui 1911, care "mihnea negru" carnea celor patru personaje netipice, poftite literar, dar fara scop si actiune clasica de roman, intr-un birt fundas al Bucurestilor (in Covaci, la Curtea Veche), unde tiucile, sampaniile (dupa datina, in pahare mari), vinurile nationale si cele frantuzesti, cafelele, ciorbele, rasolurile, fripturile, dar si "grosolana petrecere negustoreasca" suspinau impreuna un "vals domol, voluptos si trist, aproape funebru" si aruncau fiinta spre fundul cel mai tulbure al posibilitatilor omenesti, acolo pe unde Pena Corcodusa isi zbiera, vomitind, amorul rapus de anomalia razboiului ("beata moarta, varsase pe ea si o trecuse neputinta, ceea ce umplea de o bucurie nebuna droia de derbedei si de femei pierdute ce-i faceau alai").

A trebuit, asadar, o dupa-revolutie in rama de peisaj kafkian ca sa "intelegem" cel mai bun roman rominesc (tiparit pina acum), dar si una din cele mai sfisietoare scrieri artistice ale acestei lumi care se pantazizeaza, se pasadizeaza si se pirgueste la 2001, in vreme de pace, cu o acceleratie naucitoare, de Web. Hai, Raselico, "floare neagra de tropice, plina de otrava si de miere", ridica rochia cea de matase peste genunchii tai superbi ca sa-ti sorb "pulpele strunguite fara cusur" si sa strig ametit de voluptate "sa mai vie sampanie" (de ar fi de fata Amadu si el ar striga "sa mai vie sampanie", multa sampanie pentru acesta zi de totdeauna, pentru totul acestui ospat gigantic – fiintarea - varsat in amaraciune si guleai anonim de eroii non conformisti ai romanului lui Mateiu Caragiale "Crai de Curtea Veche": Pantazi, Pasadia, Pirgu)

Pantazi, Pasadia, Pirgu… De ce Matei Caragiale si-a numit personajele principale ale unicului (voit unicului!!!) sau roman anume cu aceste nume, care incep cu P, a nouasprezecea litera a alfabetului limbii romine, consoana oclusiva bilabiala surda? Daca el nu si-ar fi tocat tineretea fara batrinete in scotocire fanatica de herburi si genealogii ilustre, de ordine secrete, de calatorii la toate capetele posibile ale firii omenesti, inclusiv la cele bitale, nu am cauta in gaura de ac a acestui P surd si bilabial. Dar nu, Caragiale Mateiu, fiul aproape anonim pina la 1929 (anul aparitiei romanului "Crai de Curtea Veche") al celuilalt geniu al literelor rominesti, isi purta "manusile, gulerul, ghetele si pomada" (Delavrancea), atit de "complicat si adinc" (Tudor Vianu), s-a condamnat atit de ascetic ("asceza artistica", zice acelasi T. Vianu) la " o hipertrofiere a eului ereditar" (P. Constantinescu) care devora cu pasiune "aceste guri de iad si aceste balcoane de azur" (Perpessicius) pentru a ne lasa "aceasta tulburatoare carte" (Ion Barbu), ca sintem si noi tulburati de curiozitate sa nu lasam acest oclusiv P sa circule prin opera lui (si prin viata noastra) parasit de atentia noastra…

Romanul "Crai de Curtea Veche" descrie "confesiunile unui blind si sfios singuratic" (O. Papadima). Autorul, se stie, s-a exilat binevol in deviza "cave, age, tace" (fereste-te, lucreaza, taci), s-a polarizat (sic!!!) cu buna stiinta (geniala) de scrierile tatalui sau (si de felul aceluia de a trai dincolo de scris, prin muzica - si la muzica, la sonato-simfonism, revenim in comentariile anuntate chiar in titlul studiului), dar si ale contemporanilor. Nu veti gasi in romanul lui nici o urma din metoda lui Slavici, Sadoveanu, Rebreanu sau Cezar Petrescu. Poate ceva de la genialul Negruzzi, poate ceva de la genialul I. L. Caragiale… Nu a urmat, cum s-a sugerat, nici algoritmul american al lui E. Poe, nici pe cel european al unui Villiers de L"Isle Adam sau Barbey d"Aurevilly. Pretentiile lui, pretentiile unui adevarat geniu, nu erau sa-i urmeze pe acesti scriitori, ci… sa-i depaseasca. Trecerea necrutatoare a timpului demonstreaza ca Mateiu Caragiale a reusit lucrul acesta.

Romanul lui demonstreaza, mai ales acum, la inceputul noului mileniu, ca Portile Orientului (care se deschid artistic si metafizic la Bucuresti) exista si functioneaza cu o capacitate ce nu paleste in fata altor capitale europene. Un suris dur, profund si enigmatic este transmis din "Crai…" prin logos rominesc tuturor acelora care se mai incilcesc in zapacita idee a raului pe care il aduce balcanismul, carpato-dunarismul, dacismul si ortodoxismul, care, cica, au si intirziat primirea Rominiei la masa puternicilor lumii.

Or, a fi puternic inseamna a fi puternic intru dobindirea nemuririi (tocmai lucrul pentru care geto-dacii, de pilda, erau respectati si de parintele istoriei, si de cel al metafizicei), asta e nazuinta suprema a fiecarui om. A fi puternic inseamna a fi puternic spiritual, apoi tehnologic sau financiar. Forta spirituala este unica care deschide omului drum spre "unirea cu Personalitatea Divina Suprema", spune "Bhagavad Gita", una din cele mai desavirsite carti de intelepciune. Dobindirea acestei forte si intarirea ei nu e un lucru simplu. Iar caderile celor care o cauta febril si zgomotos sint mult mai spectaluoase decit ale celor care o obtin in tihna. In acest sens eroii lui M. Caragiale, perfect ancorati in realitatea europeana si chiar euro-atlantica a secolului trecut, se ridica de asupra ei tocmai prin cautarile febrile nu numai la capatul noptii, ci si la capatul luminii…Nu numai la capatul gnostic al fiintarii, ci si la cel carnal… Totul, totdeuna, azi, pentru si in acelasi om… Totul pentru "…timpul cit voi fi silit sa zabovesc pe aici".

Desi i s-a recunoscut talentul de la publicarea romanului, desi el insusi s-a distantat cu putere de toata cealalta literatura romineasca (noi indraznim sa spunem: si europeana, si mondiala), scrisa de multe ori pentru uzul cotidian de iluzie sau de manual scolar, contemporanii il bagasera la umbra siciitoare a comediilor scrisorilor pierdute ale tatalui sau. Iar diplomatia romineasca, ca si in multe alte cazuri, nu a invatat sa faca drum Rominiei in lume cu acest roman ce ne transmite atit de tulburator vesti active de la limitele fiintarii fiintei in vreme de pace. Dar sa nu amestecam tocmai acum domeniul Politic cu estravagnta defilare a consoanei P (desi, se stie, M. Caragiale s-a distrat pe injosirea suferita la San-Remo atunci cind a numit portretul diplomatului ca minoritate sexuala cu acel curajos Poponel). Si fara ea "Craii de Curtea Veche" este un superb roman, contemporan cu toata istoria moderna a omului.

Traim intr-o vreme pragmatica, consumul hotaraste succesul, iar cel care nu are succes de consum nu are drept sa ia decizii bune pentru umanitate. Cine sau ce orienteaza pina la urma vectorul consumului? Placerile carnii, aflate, cum se stie, si sub mode, si sub intimplari. Desi intimplarea decide de mai multe ori, omul se apara cu indirgire de ea prin previziuni si definitii. Se poate vorbi chiar de un consum imens de previziuni si definitii. Intrebarea care reesa de aici – iat-o: cum poate fi definit romanul lui M. Caragiale? Roman al limitelor omenesti in vreme de pace? Ba nu, roman al vestilor transmise cu puterea geniului de la limitele de fiintare ale omului in vreme de pace.

Am aratat in alta parte (vezi cartile noastre "Kobayashi against Basho" sau "Weg und WWW. A Portret of the World with Heiddeger") ca descrierea Frumosului Lumii, pusa nonsalant in circa marilor artisti ai Omenirii, ascunde de fapt curajoasa si ne-pretuita lor misiune, jertfa lor comunitara: calatoria sufletului omenesc la limitele cele mai dezechilibrate de fiintare, intrarea in bifurcarile cele mai crincene ale posibilitatilor omenesti, inclusiv ale celor de iluzie, vis sau imaginatie si transmiterea frumoasa, in armonii de logos (son si metru, culoare si dans) a vestilor de la fiintarea lor singulara acolo, in undele de impas ale omului. Dar si ale Cosmosului…

Fiindca omul este una din antenele cele mai sensibile ale Cosmosului si cintecul lui tragic (Va mai amintiti ruga zeitei Titania din "Visul unei nopti de vara" - "Mai cinta muritor frumos, mai cinta"?) ajuta acum acestui Cosmos in devenire sa protejeze Creatia de drumurile prapastioase ale iluziilor... Iar Mateiu Caragiale este unul din cei mai indrazneti calatori moderni pe acele drumuri, este un genial scriitor romin care a reusit sa transmita integral (desi numai intr-un singur roman, "…hirtiile incurca", scrie el in "Remember") experienta unica a acestor calatorii. Pelerinajul nostru spre poarta bifurcationala de circiuma, voiaj geografic si gnoza istorica a metodei lui M. Caragiale a durat mult, drumurile au fost cotite, vremile cu revolutii adevarate si cu alte multe crize, si crime, si avinturi piramidale adevarate asa ca, abia acum adunam aceste note de hagialic pentru un destin editorial. Acest destin nu cere voie sa ne despartim la podul Mogosoaei, ca Pirgu s-o ia spre posta, iar noi sa ne incilcim prin Sarindar. In epoca cind si pelerinajul spre Mihai Eminescu s-a transformat in simpla nota de bacalaureat, ramine ciudat acest singuratic hagialic al nostru. Dar fiindca evlavia porneste de la cap, iar slabiciunea de la inima, cum zice chiar scriitorul, sa incurajam cu noi insine torba de calator si sa vedem ce zice drumul…

(continuare)