Andrei, suparat parca pe Glodaru si Ferenti, spune:

• Eu vreau ca Glodaru si Ferenti sa ia numai o piatra din asta si sa o duca pana la cariera si s-o aduca inapoi, sau numai sa o duca pana la cariera si apoi sa mai spuna despre daci ca au fost o civilizatie de tarani prosti.

Are si el dreptate. Sa ia cel putin una mica, sa vedem cum o cara.

• Nicule, ce poti sa spui despre Sarmisegetusa, acum la plecare? Ii spui la revedere, ii spui pe curand?
• Pe curand, pentru ca vreau sa-mi aduc aici copiii si nepotii.
• Acestea sunt locurile noastre.
• Hai cu totii sa facem o poza la poarta cetatii! Domnul general Nicu Spiroiu a spus "La revedere si pe curand!" cetatii de la Sarmi-seget-usa.
• Corect.
• Plecam lasand aici inima noastra, istoria noastra, trecutul nostru. Trebuie sa facem ceva pentru ea.
• Daca reusim la anu' sa organizam o conferinta despre daci, nu ar fi rau deloc.
• Da, si sa o numim " Sarmi-seget-usa 2000", asa cum mi-a sugerat poetul Gelu Dorian.

Marian, calauza noastra, a adus crengi intregi cu fragi, cu zmeura, iar Octavian spune: "Stati, stati, nu le goliti, sa le aveti in poze!". Aici, in tara dacilor, in inima Daciei, mancam ce se mananca de secole: fragi si zmeura.

Trei, doi, unu, zero…

Este ora 6 si 2 minute dupa amiaza, continuam sa coboram pe drumul de la Sarmi-seget-usa, care in sanscrita-vedica inseamna "eu ma grabesc sa curg"… Cea mai mare surpriza pe care am avut-o astazi a fost aceea ca am venit pe ploaie, iar cum am inceput sa urcam spre Sarmi-seget-usa, ea s-a oprit si un soare stralucitor a aparut. Acum nu mai avem soare, pentru ca este ora sase si ceva, dar vremea este inca frumoasa si trebuie sa recunoastem ca drumul si magnetismul local ne-a fermecat.

Suntem acum la o ruptura de apa, pe drumul spre Cetatuia si imi vine in minte ce a spus domnul general Spiroiu:

• Pe viitorul candidat la pre*edintia Romaniei, primul lucru pe care trebuie sa-l intrebi este : "Ai vizitat Sarmisegetusa? Nu? Atunci nu poti sa candidezi!" Da. Atunci esti bine venit.

Nicule, ai dreptate. Altfel nu se poate! Asta este un test de patriotism, de respect pentrul trecutul tarii pe care vrea s-o reprezinte.

Vorbesc acum si spun, asa, lucruri care ma deranjeaza sufleteste: oare de ce facultatile de arheologie din Bucuresi, din Cluj, din Iasi, din Craiova, din Timisoara sau pe unde mai sunt ele, cand fac tot felul de teze de doctorat cu sens sau fara sens, de ce nu aduc studenti aici sa lucreze in etape, sa descopere ceea ce inca nu s-a descoperit, sa studieze ceea ce inca nu s-a studiat?! I-as aduce in locuri din acestea sa vada cum este adevarata istorie a poporului din care fac parte. Nu s-o lase pe mana unor oameni care, din cauza unor salarii mici, a unei educatii paukeriste si a unui dezinteres inexplicabil, refuza sa aduca la cunostinta poporului roman aceste lucruri cu care oricare alt popor din lume s-ar mandri. As aduce copiii de la facultatile de istorie sa vada ce este pe acest pamant; i-as pune pe profesorii de arheologie sa care un pietroi din asta.

De unde si pana unde sa-l care?

Chiar si 10 metri. Dar nu cu elicoptere ori buldozere, ci cu tehnica de atunci, si sa faca apoi comentarii. Te revolta indolenta, nepasarea celor care sunt pusi in fruntea tarii ca sa se ocupe de asa ceva. Pe politicieni nu poti sa-i acuzi prea mult, pentru ca, Doamne fereste!, multi dintre ei sunt saraci fie cu duhul, fie cu mintea. De acuzat sunt cei care trebuie sa pazeasca integritatea teritoriala, istoria, patrimoniul de care se bucura acest popor din punct de vedere istoric. Nu te poti mandri cu un lucru care l-ai creat astazi si asta este tot: istoria noastra nu incepe in 1859, cand s-a creat statul roman, cand sarbatorim "Unirea Principatelor si formarea statului roman". Asta este o gluma. Se sarbatoreste, de fapt, unirea catorva dintre provinciile Daciei. Adevaratul scop al conducatorului oricarui popor este sa-i aduca bunastarea, dar si mandria nationala.

Ne intoarcem incet, incet spre casa. Pe drum, Costel cumpara o galeata mare cu afine, pentru 50.000 de lei, probabil cam 3 dolari; deci 10 kg de afine pentru 3 dolari, de la un localnic numit Serban, care mai vinde si niste ciuperci galbioare.

• Cum se numesc ciupercutele astea?
• Galbiori.

Cristina vrea sa cumpere "galbiorii" ca sa-i gateasca cineva pentru diseara. Ca de obicei, Andrei se leaga de numele omului.

• Ce spui ca inseamna Serban?
• Inseamna iarba.

Ne-am luat o groaza de galbiori, si sa vedem cum ii gateste Marian, caci el este specialistul.

• Mariane, sa am incredere in tine?
• 99 la suta.

El ne-a invatat inainte cum se prepara balmusul.

• Sunt aceste ciuperci mai bune ca balmusul ?
• Sunt la fel de bune amandoua.

Generalul Spiroiu, inspirat de raspunsul duplicitar al lui Marian, ne spune:

• Un arheolog s-a dus odata la un cioban si i-a spus: Vad ca ai o turma foarte frumoase de oi. Vad ca ai si albe ai si negre.Da, am. La care tii mai mult? La alea negre. Dar alea albe? Si la alea albe tiu. Dar care iti dau lana mai multa? Alea negre. Dar alea albe? Dau si alea tot ca alea negre. Dar lapte? Dau si alea albe tot ca alea negre. Dar de ce intotdeauna le pui inainte pe alea negre? Pai alea negre sunt ale mele. Dar alea albe ale cui sunt? Tot ale mele…

Acum, aproape de sfarsitul drumului, cand este 7 si 43 de minute seara, iar a inceput sa arunce o mica ploicica, asa ca sa ne aminteasca cat de norocosi am fost si sa-i multumim zeului Ruda ca a fost indurator cu noi. Drumurile sunt insa pline de ape, baltoace mari peste tot, dar masina, fiind mare, trece destul de usor peste ele.

In sfarsit, am ajuns la cabana la ora 8 seara. Sa vedem daca gasim ceva de mancare. Masa este pusa, iar in capul ei sunt toti prietenii nostri care au preferat sa stea acasa, decat sa urce pe munte, plus primarul Nicolae David. Pana azi am avut de la domnul senator Cornel Boiangiu totdeauna pe masa un vin rosu, foarte slab si bun, numit "capsunica". Azi, dupa lungul drum, gasesc in fata un vin ciudat si amar.

• Cornele, unde-i capsunica mea?
• O ai in fata, dar de oboseala nu o recunosti.
• Cornele, sunt eu obosit, dar nici chiar asa ca sa nu mai pot recunoaste ce beau. Unde-i vinul meu?
• In capatul celalalt al mesei.

Tudor si primarul rad fericiti.

• Mai, Tudore… Strasbourgul asta te-a schimbat de tot!
• Adica ce vrei sa spui?
• Vreau sa spun sa-i dai inapoi vinul meu, capsunica.
• Nu te sfatuiesc sa-l iei de la mine, in special asa cum este acum. Ultimul pahar l-am baut cu primarul in urma cu doua ore.

Toti rad, in afara de mine. Dar si generalul isi are problemele lui; trebuia sa plece spre Bucuresti, si noi stiam ca are trenul la ora 9 si 30 de minute. Intre timp, tot lungind-o aici cu glume, primarul ii spune ca de fapt este la 9 si 50 de minute.

Plutonierul, chiar mai convingator ca toti, ii spune:

• Trenul pleaca la 10 si 50.
• La 10 si 50? Doamneee…

Toata lumea se amuza acum, in afara lui Nicu care, foarte suparat, ii spune primarului:

• Domnule, vezi la ce ora pleaca trenul, te rog!

Fara a mai rade, primarul ii face sem plutonerului, care se intoarce spre cabanier si acesta din urma pleaca spre telefon. Suparat, domnul general isi doreste o tigara. Ii spun intr-una ca trebuie sa fie un exemplu, pentru noi, pentru armata, pentru tineri ca… Si cu greu il conving sa nu fumeze. Intre timp, se intoarce cabanierul care ii sopteste ceva la ureche plutonierului, acesta se intoarce spre primar si tot la ureche ii spune ceva. In sfarsit, primarul se adreseaza domnului general:

• Da, trenul pleaca la 10 si 50 de minute.

A crescut numarul echipajului, cum spune Costel. Anul trecut eram cinci, iar acum suntem 15. Spre uimirea mea, Tudor este si el cu noi; nu este el primul in fata, dar este prezent. A uitat sa-l intrebe pe Andrei ce fel de drum urmam sa folosim si este inca vesel. Ma intorc, asa intr-o doara, spre Andrei si-l intreb de drum.

• Daca nu ploua, drumul nu este rau.
• Si daca ploua? il intreaba repede Tudor.
• Daca ploua, o sa trebuiasca sa mearga prin noroi.
• Mai oamenilor, de ce vreti voi sa-mi stricati iar vacanta?

Trecem pe langa o tabara de copii, tabara de la Costesti, foarte mare, incat poate sa adaposteasca 400-500 de micuti. Ii vedem acum afara, la ora 8.52 minute dimineata. Au o sala mare pentru distractii, o discoteca, o ospatarie de 400-500 de oameni. Dar iata ca Andrei, in mod ironic, ne spune, mai in gluma, mai in serios :

• Gata, drumul s-a terminat.

Si ne arata o cararuie ingusta, de urcat la un unghi de circa 45 de grade. Tudor este primul care se impotriveste formal:

• Mai, Andrei, tu cauti totdeauna drumurile cele mai proaste ca sa ne impresionezi cu cunostintele tale.
• Tudore, il poti intreba pe Marian daca este altul mai bun.

Incepem sa ne udam la picioare, trecand prin iarba udata de ploaie si roua. Pe moment, zambetul a disparut de pe fata tuturor. Nimeni nu s-a asteptat la o baie rece la picioare asa de dimineata. Plutonul nostru isi continua drumul in tacere, fiind incheiat de colonelul Mereuta

Muntele este facut bineinteles din piatra, de data asta uda, lunecoasa, acoperita cu frunze de 2-3 ani pe ea, care o fac si mai lunecoasa. Dupa o mica gafaiala, se pare ca am ajuns in sfarsit intr-un varf, de unde drumul se mai linisteste. Oricum, latimea drumului nu este mai mare de un pas, asa ca mersul nostru este putin ciudat, daca esti privit din spate. Dar iata ca drumul s-a mai latit, fiind de data asta de doi pasi. Toata lumea rade, in sfarsit ne mai putem odihni, nu mai avem panta de 45 de grade, ci doar de 15-25 grade, asa ca-l putem numi acum un drum normal. Unul dintre vitejii grupului, fostul ambasador al Republicii Moldova, actual judecator al Curtii din Strasbourg, este in fata, este primul, a devenit chiar conducatorul acestui grup. Continua sa-si mentina veleitatile de conducator, cum ne spune in joaca "solul" Parlamentului roman, adica senatorul Boiangiu.

Dar iata ca ne apare in fata o splendida terasa , o terasa dacica.

• Hai s-o vedem mai de aproape! ne striga Andrei.

Pe aceasta terasa, dacii isi asezasera casele frumoase "pe un picior de plai, pe-o gura de rai", nicaieri nu poate fi mai frumos ca aici.

Ce spune Andrei si spune foarte frumos, este ca dacii erau un popor foarte civilizat, care nu traiau in bordeie sapate in pamant. Ei aveau case care erau puse pe astfel de platforme, la lumina si la aer curat, case sanatoase si elegante, acoperite nu cu paie, ci cu ceramica frumos colorata. Chiar si grecii si romanii traiau in bordeie, numai dacii nu. Nivelul lor de viata ori bogatia lor se vedea nu dupa avutiile acumulate, ci dupa felul curat in care-si construiau o terasa; cu cat era mai mare terasa, cu cat locul era mai frumos, cu atat era mai bogata familia care o stapanea. Dacii au fost, sunt si vor fi un popor curat.

Vazand ca drumurile se incurca, drumul nefiind chiar o joaca, Tudor, om gospodar, isi cauta un par in care sa-si propteasca greutatea corporala, deloc de neglijat, si, in sfarsit, l-a gasit. Cand il vede acum pe domnul judecator al Curtii din Strasbourg cu ciomagul in mana, Costel spune: "Hai sa-ti fac o poza, ca sa se vada cum imparti dreptatea la Strasbourg!". Toti radem, in afara lui Tudor, care chiar protesteaza, spunand ca nimeni nu are voie sa-i faca poze fara consimtamantul sau. In sfarsit, drumul s-a latit, acum nu mai este de un picior sau doua, ci de 2-2,5 m latime… dar nu pentru o lunga perioada. Dintr-odata iar se intoarce de pe o parte pe alta drumul, si lucrurile se incurca si iar devine stramt. Panta este din nou de 35-40 de grade si imi pare rau ca nu am mai multe filme. Padurea de brazi este ca in vis de frumoasa, iar aerul asa de parfumat si de curat, ca nu te mai saturi sa-l respiri.

• Hai sa ne oprim putin, pentru ca domnul senator trebuie sa se odihneasca! spune, mai in gluma, mai in serios, Andrei.

Am intalnit o localnica care cara o sacosa cu bureti.

• Cum te cheama?
• Viorica.
• Viorica si mai cum?
• Barancea.
• Si unde stai, aproape?
• Da, aicea jos, langa cabana asta.
• Si de ce vii pana aici sus ?
• Dar ce sa facem? Culegem ceva de mancare.

Ii facem o poza, mai vorbim un pic despre drum si ne despartim.

De data asta, drumul s-a incurcat de tot; latimea lui este chiar mai mica de un pas. Pe dreapta este o mica prapastie si mergem pe langa niste copaci seculari, cu trunchiuri de 4-5 ori mai groase ca noi. In stanga, unde este o prapastie, se vede o alta platforma, pe care, se pare, de asemenea dacii si-au asezat casele. De ce oare, azi, stramosii lor nu o mai fac? Acum calcam prin apa unui rau ori parau, care devine viteaz doar cand sunt ploi. Mergem pe firul lui in sus si numai Andrei si Marian stiu de ce. Andrei imi arata fundul stralucitor al paraului, unde mica este prezenta peste tot. Drumul continua printre pietre si bolovani, acoperit uneori cu crengi, cu frunze lunecoase. Spre uimirea mea, in frunte se gaseste Dan, urmat indeaproape de Tudor.

• Mai e cineva care lipseste?

In fata departe, la câteva zeci, sute de pasi, nimeni nu stie cati, dar oricum in fata noastra, politia Moldovei, cu reprezentantul ei principal, colonelul Mereuta, este la datorie. Noi ne amuzam putin pe socoteala lui, pentru ca a descoperit niste urme de ursi, care, de fapt, unii spun ca sunt urme de lupi. Pana la urma, specialistul grupului, Marian Trufan, spune: "Ehei astea sunt urme de vulpe".

Asa ca nu-i usor sa apreciezi ceea ce vezi. In tot cazul, mergem printr-un tunel de verdeata, iar drumul, in loc sa fie stancos, este mlastinos. Pe stanga vedem una din cele mai frumoase terase care duc spre Blidaru.

• Astea sunt terasele acelea superbe pe care dacii isi puneau casele! exclama Andrei cu un deosebit respect.
• Ce este curios, cum isi aduceu ei apa aici? se intreaba Costel.
• Vezi aceste ierburi care cresc din abundenta in acel colt? il intreaba Andrei.
• Da, le vad.
• Ei bine, aici a fost sau un izvor sau o captare de apa, dar trebuie sa sapi ca sa te convingi.
• Deci vrei sa spui ca terasele acestea erau alimentate cu apa?
• Da, atunci apa se aducea prin conducte de ceramica, la aceasta terasa. Deci s-ar putea ca, daca se sapa unde se vad urme de exces de vegetatie, sa gasim si conducta. Cum am mai spus-o de multe ori, ei dacii, ca si incasii mai tarziu, terasau muntii si ii faceau locuibili. Era o adevarata cultura pentru ei sa–si faca astfel de locuinte frumoase si sanatoase pe astfel de terase.

Dacii nu au avut robi… Cum au putut ei construi aceste terase este o enigma. Ce este sigur, este ca dacii nu au trait in bordeie. Iar daca arheologii spun ca dacii au fost murdari, pentru ca nu au putut descoperi nici o groapa de gunoi de la acestia, ei bine, domnule profesor Glodaru, dupa 2000 de ani nu cred ca vei fi in stare sa gasesti elemente biologice, materii fecale, in nici un closet taranesc de azi.

Sa nu uitam ca au trecut 2000 de ani de cand pe aceste locuri traiau dacii. Daca in 100 de ani lucrurile se schimba, in 2000 de ani eu cred ca deseurile astea, sa le spunem menajere, au fost deja reciclate de catre natura, domnule profesor Glodaru.

In continuare, intalnim tot felul de ciuperci, ce cresc peste tot; specialistul Marian ne spune care sunt comestibile si care nu.

• Fereasca Dumnezeu ca el sa greseasca, adauga Dan.

Dar Marian continua nestingherit comentariile despre ciuperci:

• Astea sunt bune, astea nu sunt bune, astea sunt galbioare, astea sunt bureti albi…
• Si astea ce mai sunt? intreaba pofticiosul de Costel, care vrea sa le culeaga pe toate.
• Sunt ciuciureti, astia apar numai primavara si toamna…
• Si in afara de ciuciuleti, galbiori si albiori, ce alte ciuperci poti gasi pe aici?
• Poti gasi craitele si multe alte ciuperci verzi, rosii, in general otravitoare.
• Ce ne spunea anul trecut, in 1998, generalul Dragomir, este ca intreg muntele asta de la distanta arata ca o cetate si ca este zidit.
• Da, tot muntele era zidit, zidit frumos si, daca inchideti ochii,s vedeti un munte care este zidit de jur imprejur, semicircular, urcand spre aceste locuri, urcand pina sus.
• Sa vedem ce ne spune Andrei despre Dio Cassius.
• Dio Cassius, cel mai important istoric al razboiului lui Traian, desi a scris istoria mult dupa acest razboi, dar dupa izvoare reale de atunci, spunea, la un moment dat: "Traian a cucerit muntii cei ziditi cu ziduri".
• Ce ai spus, Florica, ce ai spus?

Tacere!

Unii sunt foarte grijulii cand vorbesc pe drumul asta, pentru ca am un reportofon si imprim totul. Chiar cand domnul judecator Tudor Pantaru a spus ceva si i-am pus microfonul pe umar, imediat a inceput sa rada si, minune, a uitat ce spunea.

Trecem printr-o padure de mesteceni, trecem peste tot felul de platouri. Drumul, ca sa-i zic asa, acum este mult mai pasnic; este adevarat ca nu mai este un drum, nici macar poteca, ci ceva ce probabil a fost facut de animale. Intram intr-o poiana frumoasa si insorita ce-l are in fata, departe, pe colonelul Mereuta. Capul nostru de coloana este acuma Andrei, urmat indeaproape de Camelia, Tudor si Dan. Pe aceeasi linie, in spatele lor si ceva mai jos, avem "grupul parlamentului", format din domnul senator Boiangiu, sotia -Mihaela si soferul - Cornel. In spatele acestui grup important, suntem noi, ceilalti, adica eu, Cristina, Costel si… Marian.

De fapt, el este creierul drumului nostru, alaturi de Andrei. Pe platforma dam de un loc mlastinos si Andrei zice: "Uite, vezi, Miki, aici trebuie sa fie un izvor sau o conducta prin care dacii isi aduceau apa".

El a curatat unul din astfel de izvoare la Fetele Albe si a gasit o conducta de ceramica dacica, careia i-am facut si poze. Aici nimeni nu se ocupa de asa ceva; oamenii nu prea ajung prin locurile astea…Nu au timp…Aici este o platforma uriasa. Da, mai este o terasa aici in dreapta. Aici este o platforma formidabil de frumoasa. Da, si tot aici incepe si minunea: daca noi am avut o prapastie atat de mare pe care am urcat-o 700 de metri in sus, pe un drum mai mult sau mai putin forestier, cum si-au facut dacii cetatea aici si cu ce tehnica? De ce a trebuit ca in preajma cetatii, aici in varful muntelui, sa construiasca aceste terase uriase pe care dusmanul putea sa le foloseasca, putea sa-si puna corturile, sa se odihneasca si apoi sa plece mai departe si sa atace cetatea? Normal ar fi fost ca cetatea sa fie protejata din toate partile de aceste prapastii ca sa fie greu accesul spre cetate. Deci eu veneam, ma odihneam o zi, doua, trei, patru. Incercam sa o atac Nu reuseam, ma intorceam inapoi la corturi, ma odihneam si apoi iar porneam atacul. De ce le-a trebuit dacilor sa faca aceste platforme uriase in preajma cetatilor? Si asa este, practic, peste tot.

Suntem pe platforma Luncanilor.

• Este asa numita Tarsa.
• Cat ai zis ca este?
• Cam 10 km lungime si vreo trei latime, dar este fragmentata. Deci sunt mari terase pe care sunt multe locuinte dacice; se pare ca acolo ei au locuit si au facut agricultura. Si acum locuiesc oameni acolo. Sunt, practic, depozite intregi de ceramica.
• Cam cate familii sunt?
• 50-60 de familii.
• Si aici traiesc, pe terasele astea?
• Da.
• Fac agricultura pe ele? Ce cultiva?
• Cartofi, porumb, de toate. Este cam cat suprafata Bucurestiului.

Pietroaie uriase sunt carate aici ca sa faca ziduri la Blidaru. Si cineva spune:"Ganditi-va cum le-au carat astia pana aici, prin munti! Uitati cat de obositor este pentru noi sa venim". Mi-e sete si cineva intreaba:

• Vreti apa?
• Da.
• Si eu as vrea, dar nu stiu de pe unde sa luam. E o conducta dacica pe aici, pe la Blidaru, sa o cautam!
• Cel mai veritabil Murus Dacicus. O asemenea piatra are aproximativ o tona. Murus Dacicus se spunea ca era pus pentru barne, dar dupa parerea mea cred ca se foloseau la decantarea apei. Deci apa se infiltra aici si pe urma prin asemenea locuri apa se scurgea…
• Dar de ce are alte forme aici?
• Nu stiu. Asemenea forme ai vazut si la Sarmisegetusa. S-ar putea sa fie semnul lor. Sunt 2000 de ani de cand a fost facut si este perfect orizontal.
• Si nu poti sa bagi nimic intre pietroaie. Fara nici un fel de mortar.
• Semnul principal al zidului dacic este dupa acest lucru, este acest semn pe colturi pe care il gasiti la toate zidirile dacice.

Va continua…