Carol al XI-lea
Note adaugitoare
Capitolul I
Capitolul II
Capitolul III
Capitolul IV
Capitolul V
Capitolul VI
Capitolul VII
Capitolul VIII
Capitolul IX
Salutul meu adresat cititorului
Summary
Nota traducatorului
Home
 

CAPITOLUL I, 5-14

Rezumat Cap. I, 5-14
§5. Altădată puterea Sueonilor se întindea peste tot. §6. Dacă ţara se numeşte Svia de la Svidia, o regiune distinctă de ţara Goţilor. De ce Svidia? §7. De ce locuitorii nu se numesc mai curând Gautae decât Svioni de la Odinus: SVIFDAGR s-a născut din Odin Sviful. §8 Este cu totul ridicol să se creadă că numele de SUEONIA poate fi pus în legătură cu locul şi pădurea (VEDEN?), idem de 1a ZWEI REICHE (două imperii / imperiu dublu). §9. SVIPIOD are un sens diferit, în timp ce numele de Svioni care mai sunt numiţi şi Ingueones sau Ingevones (în ambele cazuri sunt scrise corect); este unul şi acelaşi nume cu Ingi, Ingve şi Ingemundr. §10. Cei care s-au numit Sciţi, s-au numit după aceea Sueoni (Sueones). De unde le vine numele de Sciţi. Pentru că ei vin de pe Câmpiile Elisee, de aici li se trage şi numele. §11. Cine sunt Hiperboreenii? De către scriitorii străini li se spune astfel. De unde vine numele de Wgugih (Oghiughie). Cei mai vechi autori înţeleg prin acest cuvânt traiectoria zilelor terestre. §12. Odinioară, în patria noastră, ereditatea se socotea prin numărul arcurilor şi al săgeţilor. Ce semnificaţie au ARS şi ARSDOBOLKAR în cele mai vechi norme legislative. §13. Numărul 12 al săgeţilor era socotit la cei vechi drept hărăzit de zei; de asemenea numărul de nouă zile avea aceeaşi interpretare. §14. Goticului SKUTA îi corespunde în latină verbul sagittare ("a ochi foarte bine cu săgeata").

§5. Se insistă pe aceeaşi chestiune: este, fără îndoială, de mirare de ce să se apeleze la alte regiuni a căror denumire nu s-a tras din acelaşi nume, dimpotrivă numele lor se citeşte cu acele nume cu care au rămas de multă vreme. Căci este chiar uşor să fie respinsă o atare obiecţie. Dacă în acel loc, din scrierile Eddice, aşa s-a înţeles să fie reprodus, unde, prin cuvinte clare, se arată că este mult mai nimerit ca domnia Sueoniei să înceapă cu Odinus şi unde, după atâtea erori i se poate fixa în sfârşit un loc de nădejde şi, spre faima sărbătoritului, mai poate fi învestit cu nume dintre cele monumentale, ceea ce poate fi transmis, cu legitimitate, la urmaşi. Ca să închei, prin numele de Svithiod se desemna tot ce era la vedere în nord; celelalte domnii s-au numit altădată tractus ("ţinut întins"), aceasta înseamnă o reuniune de ţinuturi ale unui foarte întins imperiu - la nivelul universului. De fapt, de cei vechi a fost înlocuit cu Manheim, Gudheim, Alsheim, Jotnaheim sau Risaland / Vanheim, oc oll thau titi thar til halda (toate domniile care trebuiau să fie urmărite de majestatea Imperiului Sueonic, după cum o afirmă clar Snorrus, cf. Snorrus, în versiunea lui Johannes Marlin, Slangerup p. 1). Cartea, publicată în 1594 ne dă următoarea informaţie: "Norden for palude Maeoti ot swarte hass / kalde de paa gammel Norske Svithiode. Det nasn haswe de paa alle diße kalde land fom ligge mod norden / oc erre somme as diße land öde fot fraast oc snee" (cum autorului i-a scăpat traducerea textului gotic în latineşte, cutez a-l traduce eu, redând de fapt esenţialul: "ţinutul Svithiod fiind situat la nord de Marea de Azov, în cel mai nordic punct chiar, are un climat foarte aspru, regiunea este secătuită de ger şi zăpadă", n.t.). Să adăugăm la această sursă şi pe Jordanes, acele capitole ( De Getarum sive Gothorum origine et rebus gestis, IV şi V) în care găsim foarte clar şi bine argumentat de unde şi în ce chip au ajuns acolo prima oară Goţii (Geţii), că ei s-au aşezat în Sciţia, vecină cu Marea Neagră şi ne şi descrie o serie de aşezări ale lor; din însemnările altor scriitori, citate de Nicolaus Ragvaldus, în al său discurs (Herod., lib. IV), niciodată îndestul de lăudat. Şi nu este vorba numai de scriitorii indigeni, ci la aceştia se mai adaugă şi alţii străini de neam, în ale căror vorbe trebuie să ne încredem cu forţa adevărului cuprins în ele, având rigurozitatea operelor pur ştiinţifice: aceştia sunt Herodot (c. IV), Xenofon (c. 11, Memoriale), Platon (Timaeus şi Kritias) şi mulţi alţii de mai dincoace, printre care unui se înalţă deasupra tuturor. Acesta este Cl. Olaus Rudbeck ( Atlant., c. VII, §VIII).

Să ne întoarcem totuşi la Lucan, c. II din De bello civili, de la care aflăm că strămoşii noştri au străbătut Europa, Egiptul şi Etruria şi "au ajuns cu bărcile lor inclusiv în Sciţia Minor, la Lacus Maeotis, o mlaştină neagră plină de tot soiul de neamuri".

§6. Aşadar, degeaba se străduiesc unii să ne convingă că Svialund, regiunea Sveonia distinctă de Gothia, derivă din Svidia, ceea ce înseamnă "a pustii", "a arde". De asemenea, a distruge prin fier şi foc sate şi păduri, căci în ciuda faptului că ogorul, atacat în interior, fusese, conform obiceiului, semănat şi grăpat, a fost totul preschimbat în mormânt, nemaialegându-se nimic din rod. Primii care au venit pe aceste tărâmuri s-au numit Sviar, ceea ce totuşi nu poate fi probat prin nici un document scris, demn de luat în seamă.

§7. Deşi denumirea a intrat în uzul general, totuşi lumea se întreabă de ce nu mai degrabă GAUTA să fie numiţi locuitorii, decât SVIONES de la Odinus, căci cu multe secole înainte de apariţia lui Odinus, s-a dat denumirea acestor populaţii, după cum am arătat mai sus şi acest adevăr istoric poate fi lesne probat prin istoria diferitelor popoare şi neamuri. Ce să mai zăbovesc asupra acestuia? Dacă totuşi se va mai găsi careva să pună la îndoială legenda nomenclaturii, atunci un singur argument îi va fi de ajuns: de ce această etnie nu a uzurpat numele înainte de Odinus. Lang fedgatal totuşi nu se îndoieşte de faptul că această etnie şi-a împrumutat numele de la fiul lui Odinus, numit Svifdage.

§8. Din toate aceste consideraţii reiese clar că cineva totuşi susţine că Sueonia se poate deduce de la lacul şi pădurea Veden ("se lacu et veden sylva") - sintagme pomenite mai sus - opinie de care mai curând poţi să te miri decât s-o respingi. Nu mai puţin valabilă ar fi şi opinia că ar deriva de la zwei Reiche (două domnii / imperii), idei despre care Messenius a afirmat (Spe. Suec. et Goth , c. VIII) că te "împietresc de drept şi de fapt erorile acestora".

§9. Din cele spuse mai sus, rezultă clar cât de mult a avut "de suferit" svithiod, adică puterea sau imperiul Sueonilor. Întru zădărnicirea acestei spuse' un bărbat nu necunoscător în ale istoriei patriei şi Antichităţii (acum a trecut deja în rândul celor fericiţi), vine cu un argument în sprijinul Sueonilor, al Goţilor (Geţilor) şi al lui Odinus; la întoarcerea la conceptul de Scandia toate amestecându-se: fără dubiu că Svealand este ceva diferit de Svearik sau Sviavelldi, căci pe lângă aceasta, alte monumente literare ale strămoşilor noştri, există şi legi ale patriei, în care este susţinut, prin cuvinte clare, următoarea situaţie: "Swerikis Rzjke a aff Hedhna Warld samankomit / af Swealand oc Götha", cap. 1 princ. Konungz Valter, e.e. ("Regatul Sveoniei, conform cu ultima amintire a religiei profane, s-a închegat din regiunile Sveoniei şi Goţiei"). Tot la fel stau lucrurile şi în cazul substantivului propriu Svithiod în loc de Svealand care se distinge clar de GOTHALAND. Cf. 1egendei Vilkina (p. d. 76): "Vilkini kunungr eignadist med rikinu, oc hernadi thad land er kallad var Vilkinaland en thad heitir nu Svithiod oc Gautland, oc alt Sviavelldi, Skaney, Sialand, Jutland, Vinland, oc oll thau riki er par til halda". ("Regele Vilkinus, prin forţa armelor, şi-a însuşit regatul Vilkinaland care astăzi este format din Sveonia, Gothia, Scania, Selandia, Jutia, Vinlandia (Vandalia) şi din toate regiunile care se află la graniţa cu acest imperiu"). Aşa că, spre a spune lucrurilor pe nume, Svithiod se deosebeşte de Gautland şi Sviavelldi. Şi să ne bazăm pe aceeaşi istorie: af heiti ens, fyrsta haufdingia tekr hans riki' nafn, oc su thiod er han stiornar (de la numele celui dintâi principe al lui fost numit regatul şi nu de la poporul peste care princepele domnea. Acesteia merită cu prisosinţă să i te încrezi, conform spuselor de mai sus. Astfel, de la Ingve, sau Inge vine cuvântul Sueones şi Ingveones. Ingveones, după Plinius (lib. IV, C. XIII), ba chiar şi după Tacitus (De mor. Germ., c. 12); şi ei nu se numesc prin ceva obscur sau ascuns, ba chiar prin ceva mai deschis şi mai limpede, adică ei sunt acei cetăţeni care au fost sub dominaţia şi autoritatea Ingonilor. Ingi sau Ingve, Inge sau Ingemunder desemnează unul şi acelaşi lucru, după cum citim în cele mai multe documente consacrate acestui nume.

§10. Dar s-au mai numit şi Sciţi, care mai apoi s-au chemat Sueoni, cf. unui vechi manuscris numit Chronicon. As Iaphet dre komne Skyter oc Geter, som langt epter Kalladis Gother / oc nu Swenste. ("Sciţii şi Geţii s-au născut din Iaphet care mai târziu, după Goţi, s-au mai numit şi Sveoni".) Dar în nici o culegere de legi scrise de mână, nu este scrisă greşit ordinea aceasta. Chiar şi Isidorus (începutul Cronicii şi cap. următor) îşi începe astfel cronicul: domnia Goţilor (fără îndoială se va citi Geţilor -n.t.) este cea mai veche, căci s-a născut din domnia Sciţilor. Sciţii sunt cu adevărat arcaşi străluciţi, ei ridicându-se cu mult deasupra altor popoare pentru că lor acest soi de arme le era absolut propriu - tocmai de aceea Herodot (IV, 27) le-a zis ARIMASPOI, adică "cei care ţinteau bine cu săgeata" (cu toate că legenda spune că Arimaspii nu aveau decât un ochi, n.t.); ei erau arcaşi călări (ippotoxotai, Thuc. 11, 139); Laurentius Valla i-a dat aceeaşi interpretare care mai apoi a fost recunoscută şi de către Henricus Stephanus. Pe deasupra, Herodot (I, 73) a numit meşteşugul de a mânui bine arcul şi săgeţile tenhn tn toxwn, adică "arta de a ochi cu săgeţile", iar Xenofon (Despre faptele şi vorbele lui Socrates, I, III, traducător în latină cardinalul Nicenus), unde se spune că, spre deosebire de celelalte popoare, Sciţii şi Tracii sunt dotaţi de la natură cu această netă superioritate în a mânui arcul şi săgeţile. Dar că, spre deosebire de spartani care mânuiesc bine sabia şi scutul, Sciţii şi Tracii nu îndrăznesc să le mânuiască şi invers, spartanii refuză să se bată cu primii, folosind armele lor, arcul şi săgeata.

Lucan (Lib. III) îi numeşte şi pe Geloni sagittiferi volucres, adică "din mâinile cărora săgeţile zboară precum păsările", iar Gelonii sunt o populaţie scită. După cum Lucan (c. II) afirmă, şi Masageţii sunt sciţi, ca şi Gelonii care se găsesc în jurul Lacului Maeotis, adică al Mării de Azov, mergând în căruţe scitice sau călărind pe cai care zburau, ca păsările, precum săgeţile. Prin arta mânuirii arcului şi săgeţii strămoşii noştri s-au distins de celelalte popoare, după cum ne-o confirmă istoria naţională. Căci ei ştiau să trimită săgeata cu o precizie perfectă, ei mergeau în războaie sau în încăierări cu trupul dezgolit ca să arate duşmanului cât sunt ei de experţi în ţintă perforând cu săgeţile lor exact locul vizat. De iscusinţa lor în mânuirea arcului şi a săgeţilor ne stă pildă Magn. Sigurdar., Magnusa Barfots şi legenda lui Olof Trygfars (Flot. Lb., III, c. 8) şi în multe alte locuri. Aşadar, Sciţii au fost printre primii strămoşi ai noştri. Mânuitul arcului şi al săgeţii la Sciţi se învăţa încă din fragedă copilărie; Florus (Lib. III, c. VIII) relatează că un copil refuza mâncarea de la mama lui până nu-i arăta, prin propriul ei exemplu, cum era lovită de săgeţi. Toată speranţa lor era în săgeţi, ne relatează Tacitus (De mor. Germ., spre final). Ei rătăceau cu cirezile, hergheliile, cu caprele şi oile prin păduri şi pustiuri necultivate, de unde li s-a zis Nomazi, Păcurari, de către Homer, Strabon şi, printre alţii şi de către Silius (I, III).

Ei nu aveau case, locuiau în căruţe, rătăceau pe câmpuri, şi aşa rătăcitori cum erau, aveau prin preajmă întotdeauna penaţii. Strabon îi situează spre Nord, unde suflă Crivăţul, iar Diodor din Sicilia (Bibl. Hist., c.p.m. 209) relatează că locuiau o insulă numită Basilea în care, pe vreme de furtună, ieşea la iveală un soi de chihlimbar foarte strălucitor, care nu se găsea în nici o altă parte din lume: acesta se mai numea şi electrum. Urania, fiica cerului, după moartea tatălui, a acceptat să domească peste Basileia şi în urmă s-au născut din ea diadoou th basileia, succesorii testamentari ai domniei, Hyperioni (Diod. Sic., Bibl. Hist., c. III, cap. 7, 9, 10, 13 şi 14). Solinus adaugă că dintre insulele locuite de germani, Scandinavia este cea mai mare şi că nimic în această insulă nu este mai de preţ decât sticlăria care oferă şi cristalul, dar şi chihlimbarul pe care germanii îl numesc cu un cuvânt indigen GLAESUM (STICLA). Plinius îl numeşte sticlărie (XXVII, 1, 2). Şi tocmai în Sveonia noastră, în regiunea Helsingiei, există o vale care se cheamă ELYSIA [(Valea sticlei = Glysisdal, Elysisdal, LIUSDAL), după Ovidius, Câmpiile Elizee, după Vergilius, Glysis hed, Elysis hed, adică LIUSHED] (Vezi şi Tacitus, De mor. Germ., XLV; Tibull., I, 3, In Messal.). Conform ilustrului D. Gustavus Rosenhanus şi care în anul 1658 prezida această provincie, mi-a vorbit despre locurile din care se expediau mărfuri, ca venind de la Elyzeeni şi Naharvali, care odinioară ar fi locuit aceste ţinuturi; Tacitus (De mor. Germ., XLIII) relatează despre Manimos [Manheimos] Elyzieni şi Naharvali. Citându-l pe Plutarh care, la rândul lui îl citează pe Homer, afirmă că în Câmpiile Elyzee se află capătul Pământului, căci acolo umbra se face văzută şi astfel pune capăt globului pământesc; acolo unde lumina este împiedicată, iar soarele coborând dublează umbrele crescânde, începe imperiul lui Radamantes, adică Infernul.

De ce de la goticul lysa, iar acesta, la rândul lui, de la lius, liusis sau lysis? Originea lui este clară, pentru că vara câmpiile acelea, după cum le spune şi numele, sunt văzute totdeauna lucitoare; de aici poeţii au născocit sintagma "la locurile fericite ale celor drepţi", "în insulele fericite", "acolo unde nici vânturile nu bat, nici norii nu-şi descarcă ploaia" şi "întotdeauna cerul este senin şi râde cu o lumină răspândită mărinimos" (Lucret., De rerum natura, c. III, pe la început) sau în Horatius, Epoda XVI :

    "Ne părăseşte Oceanul planetar, suntem înconjuraţi de ogoare
    ajungem la preafericitele câmpuri, la bogatele insule:
    iată, ni se redă ogorul nearat atâţia ani -
    acum Ceres ni-l oferă înfloritor şi încărcat cu ciorchini de struguri.
    Măslinii îşi scot mugurii şi toţi copacii sunt împodobiţi de muguri;
    Răşina ţâşneşte din stejarii munţilor înalţi
    şi se prelinge prin scoarţă până la pământ.
    Acolo vin de la sine direct în cădelniţa capelei "

(Vezi şi comentariile lui Acronius Porphyrionus din Rotterdam, precum şi ale altora privind oda în discuţie). Mai pot fi auzite şi alte versiuni privitor la originea numelui acestei regiuni; printre ele şi cea a lui Platon (Gorgias, p.m. 370 ff.). Vergilius, de pildă, opune Câmpiilor E1izee, Lacus Stygias (unde domneşte Plouton, "zeul" Infernului, n.t.), nigra Tartara, loc rezervat după moarte celor răufăcători, necredincioşilor, unde se dârdâie de frig (Vezi şi Hesiod, Theogonia, v. 682, 721, 736 şi Platon, Phaedron, p. 517 ff.). Atât Stygii lacus, cât şi umbra Stygiae al lui Seneca, vin de la goticul STYG. Verbul este styggias formidare ("a se teme de styg"); de aici s-au format multe alte cuvinte în limba noastră. În greacă există verbul sugew, având acelaşi sens, interpreţii însă se îndoiesc de originea elină a acestuia (Socot că ar putea mai degrabă trimite la vechile cuvinte româneşti: 1. Strigă = "buhă de culoare cenuşie cu ochi portocalii, mai însemnând şi strigoaică, vrăjitoare", precum şi 2. Strigoi, n.t.) (Vezi şi Vergilius, Aeneis, p. 237 şi 251). Pe bună dreptate se pune chiar întrebarea de unde a fost numit de către cei vechi GLESARIA: fără îndoială că vine de la verbul GLA care înseamnă "a străluci", "a luci", iar de aici GLEA, GLIA, GLOA, GLIOSA şi LYSA = "a lumina" (Nu este exclus să poată fi pus înlegătură cu vechiul românesc GLIE, "pământ arat" şi cu GAIA / GEIA / GE, "pământul-mamă" şi bineînţeles grecii să-1 fi luat de la noi şi nu invers, aşa cum este cazul şi cu wallach din germană însemnând "cal castrat", cum este cazul şi cu Falii de Vest (Westfalen) şi de Est (Ostfalen) şi cu felahii la egipteni şi indieni, toate aceste etnii ale căror nume sunt raportate la cultura pământului, agricultură, avându-şi obârşia în cuvântul strămoşesc valah, cea mai veche etnie românească atestată până acum, cf. Homer, Iliada, II, 739, n.t.). Căci nu stau lucrurile ca în cazul latinescului Aquilo,-onis ("crivăţ"), greceşte Boreas, şi care afirmă cu seninătate Aulus Gellius (II, 22) s-ar fi format de la boatus, înseamnă "muget" ('apo th boh), în vreme ce nişte bărbaţi erudiţi, care s-au dedicat de mult literelor şi antichităţilor, nu pot aproba o asemenea explicaţie etimologică, credibilă numai la nivelul pruncilor.

§11. Acesta este şi cazul toponimului BASILIA pomenit de Pytheas din Marsilia (vestit navigator şi geograf din sec. al IV-lea î.e.n., n.t.) ca fiind sediu al Sciţilor regali: basileio înseamnă chiar "regesc", "regal" (Plin. XXXVII, II). Iau martor chiar pe Herodot (IV, 56) într-un pasaj unde Gerrhos relatează clar despre ţinutul Sciţilor nomazi şi despre cel al Sciţilor regali ("tón te tn Nomadwn wrion kai ton tn basilhiwn Skuqewn"). Şi Lacus Maeotis (Marea de Azov, n.t.) este locuit de Sciţii Regali şi de Sauromaţi ("Maihtin, Skuqa te tou basilhiou kai Sauromata"). Iată până unde se întindea odinioară imperiul Sveonilor, după cum deja am spus mai sus (aceasta este perfect valabil şi pentru Geto-daci, care secole, de nu chiar milenii, au locuit amestecaţi cu popoare germanice, atât în Peninsula Scandinavă, cât şi în Rusia Meridională, n.t.). Acei Sciţi care au locuit în Asia, se cuvine să-i numim Nomazi (Skuqa tou Nomada, Hdt. I, 73). Pe aceeaşi insulă - BASILIA - cei vechi au numit-o BALTHIA de la BALDUR sau Apollo sau de la arcurile şi centurile ( baltheis) de care se foloseau Sciţii, sens în care merită să-l amintim pe Herodot (IV, 11, 19 şi 50, VI, 74), unde vorbeşte când de arc, când despre Hercule Balthicul (centuron) şi nu numai despre Scytha ca fiu al lui Hercule, de la care s-au numit Regii Sciţi (Plin., 1.c., Hdt., IV, 8, IX, 10). Apollo însuşi este numit de Vergiliu cel purtător de arc (Verg., Aen. III). Iar în cartea a V-a a aceleiaşi Eneide o spune explicit: " Acum să ne fie permis să explicăm cum s-a ajuns de la centură la cuvântul Mare Baltică (belte), cum apare acest cuvânt în documentele vechi. Sciţii numiţi Regali, mai erau numiţi şi Hyperboreeni4, iar sediul acestora era insula Hyperboreenilor, Yswer Norden, în gr. 'uper, poetic super la latini, Yser la Goţi şi Sveoni, literele p şi s se folosesc alternativ, una în locul celeilalte." La fel poate fi explicat şi SCAN, azi SKAN / SKANE, Scania numită în vechime Scandia. Ca Scandia, Scanau, Scanorum sive Scandorum insula (Insula Scanilor sau Scanzilor), nume sub care mai există o regiune situată dincolo de celelalte regiuni, care intră în contact cu Aquilonul (Crivăţul). De aceea Lucanus îi pomeneşte ca locuind o regiune situată sub cercul glacial sau sub Ursa Hyperboreeană (De bell. Civil., V, p. m. 121), iar Cicero, citând din poematica lui Aratus, spune: "urmează aşadar Septentrionalii" (De nat. deorum, II, p.m. 47); Seneca îl numeşte Polul Nord, prin sinecdoca Ursele: carul de gheaţă al Ursei hiperboreene (Med. Act., II, cor. V, v. 315).

În vechime, strămoşii noştri i-au zis Scandia, acest lucru fiind confirmat, printre alte scrieri, inclusiv de cronici. Astfel, în fragmente de legi, printre cele mai vechi sunt şi cele prescrise Sveonilor şi Goţilor în anul 1375, unde Sveonia este numită YSWERSTOG / OSTWANSTOG şi NORDANSTOGH (Diod. Sic., Bibl. Hist., p.m. 91 ...). Din tradiţia celor vechi, după cum o arată Diodor, aşa s-a găsit să fie reprezentată grafic. De către cei vechi, locuitorii acestei insule au fost numiţi Hyperboreeni; cu atât este mai demn de crezare, cu cât această sentinţă este aşezată la începutul cărţii. Hyperboreenii au fost numiţi de la adverbul 'uper, "peste", "dincolo" şi Borea, "Crivăţ", deci cei care locuiesc dincolo de bătaia crivăţului (Plin., VI, 1 3), iar la scoliastul acestuia, Adamus (p.m. 149, 111, 83): "Danii, Sveonii şi Normanzii, precum şi celelalte popoare scite au fost numite de către Romani Hyperboreeni; pe aceştia Marcianus i-a încărcat cu laude de tot felul." Scriitorii greci (printre ei şi Diodor Sicilianul, Lib. III, p.m. 132) şi Plutarh, De facie in orbe Lunae, p. m. 941), i-au numit populaţii vestice, atlantice şi hiperboreene; Tacitus (De Mor. Germ., CXLV) relatează: "dincolo de Svioni nu există decât o mare calmă, aproape imobilă care înconjoară şi închide globul terestru." Dintre toţi ceilalţi sciţi, hiperboreeni erau nişte oameni cu totul aparte, subliniază RUDBECKIUS.

§12. În legile noastre, atât mai vechi, cât şi mai recente, nu se face numai menţiunea săgeţilor, ci întotdeauna sunt pomenite împreună arcul şi săgeţile. În probleme de moştenire, când se făcea succesiunea, acela din fii era socotit mai norocos şi deci şi mai puternic în războaie, care moştenea 12 arcuri: acesta se numea, de fapt, scit. Şi, după cum o demonstrează codicele, în concordanţă cu toate celelalte reglementări, acesta avea titlul de agent prin ereditate - ARFDABOLKER, ARF însemnând atât "săgeată", cât şi "arc". Cum averea se socotea în funcţie de numărul de arcuri şi săgeţi, obicei transmis şi la strămoşii noştri geţi care descindeau din sciţi, adevăraţii sciţi erau socotiţi a fi doar aceia care posedau de trei ori douăsprezece arcuri ("thre tölptir SKUTHA strang ok bogha"), iar prin cuvântul ARF se înţelege atât "săgeată", cât şi "arc". Acest mod de a judeca lucrurile era oglindit şi în titlul de ereditate şi, cu cât un fiu moştenea un număr cât mai mare de arcuri şi săgeţi, cu atât era mai vrednic pe câmpul de bătălie; iată-l aici instituit şi în contextul unei vânători: "Dacă cineva, în propria-i pădure, deci, pe propriul său domeniu de vânătoare, după ce a încolţit o fiară, simţindu-se obosit, vrea să se odihnească şi, astfel nu mai continuă vânătoarea, pune pe urmele fiarei un arc sau o săgeată; iar dacă, după aceea, fiara este ucisă de către alţii, acestora le revine pielea, iar celui care a tras primul cu săgeata îi revine restul fiarei; iar dacă se va isca o nemulţumire, atunci se va recurge la arbitrajul bărbaţilor de bună-credinţă (bănuiesc că nu este vorba de un proces la tribunal, ci de o asociaţie a vânătorilor însărcinată a rezolva atari neînţelegeri, n.t.), aşa că se va rezolva totul cu eleganţa care ne este caracteristică" (Oare aceasta să fie şi rădăcina ontologic-gnoseologică a vechii zicale româneşti "a vindea pielea ursului din pădure"?, n.t.)

§13. Am spus că, în legile noastre, prin cuvântul ARF, se înţelege nu numai "săgeata", ci şi "arcul", care se mai numeşte şi ARMBORST. Sintagma ARMBORST ATARS BRESTER are sensul "săgeata este trasă cu arcul".

În legile noastre, atât în cele vechi, cât şi în cele mai dincoace, se menţionează ca arme doar arcul şi săgeţile, de unde li se trage şi numele de Sciţi. Conform informaţiilor furnizate de Kongbr (c. XXIX din Codex Magni Erici şi c. XXIV din legile generale (Codul civil) ale regelui Christoph), luptătorii purtau câte 12 săgeţi corespunzător cu numărul zeilor, cf. Virg. (Georg., I, p. 41): "De aceea pe pământul nesfârşit domneşte soarele daurit prin cei doisprezece aştri ai lumii."; la Homer (Iliad. I, p.2, v. 3) găsim folosită cifra 9: "preţ de nouă zile zburau săgeţile lui Zeus prin armată" .

§14. Din citatele date mai sus, precum şi din alte surse, s-a văzut că Skyta înseamnă, în legile noastre, "a trage cu arcul şi săgeata"; aceasta reiese mai clar din VOSSIUS, SCIOPIUS, CELLARIUS şi BORRICHIUS (De variis linguae latinae aetatibus: Defensione Vossii adversus Sciopium)
.

9

Go Home;
Go Next Page >>
Go Previous Page <<

Home; Top ^; << Înapoi