Laonic Chalcocondil

Category: Blog articles
Published on Saturday, February 18 2017 19:42
Written by Administrator
Hits: 6284

Laonic Chalcocondil

 

Laonic Chalcocondil (cea 1423—cea 1490) este unul dintre cei mai de seamã istorici bizantini din secolul al XV-lea. Nu se cunosc multe lucruri despre persoana si viata sa. însusi numele sãu este obiect de controversã. Laonic (Laonicos) pare sã fie o metatezã savantã aticizantã a numelui sãu adevãrat, Nicolaos, un nume literar, adoptat din spirit de imitatie a antichitãtii clasice. Era originar din Atena, ca fiu al unui mare dem-nitar, înrudit cu familia Acciaiuoli, stãpînitoare a Aticei si Beotiei. A trãit o vreme în Peloponez, unde a ajuns tatãl sãu, în urma unor tulburãri politice. Dupã cucerirea Atenei de turci, se pare cã a revenit în aceastã cetate, unde si-a scris opera. Dupã altii, ar fi trãit în Creta. Principala operã a lui Laonic Chalcocondil este o lucrare de istorie, Expuneri istorice în 10 cãrti, în care relateazã evenimentele istoriei bizantine între   1298 si 1463. În centrul operei sale stau însã turcii, cuceritorii lumii bizantine, pe care Laonic îi înfãtiseazã cu o remarcabilã, obiectivitate, uneori chiar cu simpatie. Descriind cãderea Bizantului si ascensiunea turcilor otomani, Chalcocondil se ocupã pe larg si de celelalte popoare din sud-estul Europei, între care si de cei pe care astazi ii numim români. Opera sa este unul dintre cele mai importante izvoare privind rezistenta antiotomanã a tãrilor noastre în secolul al XV-lea, faptele de arme ale lui Iancu de Hunedoara, precum si istoria internã a Valahiei si a Moldovei asupra cãreia autorul dispune de o informatie cu totul remarcabilã, nu integral valorificatã, dupã cum însusi o spune. Fundamentale sînt afirmatiile lui Chalcocondil despre unitatea poporului nostru din toate regiunile istorice în care se aflã în vremea autorului (Transilvania, Valahia, Moldova si regiunile din sudul Dunãrii), despre limbia poporului nostru. Vasile Grecu a dat o tradu-cere integralã în limba românã a operei lui Laonic Chalcocondil, apãrutã în 1958, în Edi-tura Academiei, în cele ce urmeazã dãm într-o nouã traducere pasajele legate direct de istoria românilor.

 

Editie folositã : Laonici Chalcocondylae, Historiarum demonstrationes ad fidem codicum recensuit, emendavit annotationibusque criticis instruxit Eugenius Darko, I—II, Budapesta, 1922-1027

 

14 D (I), 16 B

 În timpul domniei acestuia (1), opt mii de turci, trecînd
peste Helespont în Europa, au ocupat o cetate elinã din Chersones (2) si de aici, nãvãlind, bîntuiau Tracia pînã la Istru prãdînd-o ; si au luat multã pradã si prinzînd foarte multi robi îi treceau în Asia.
Si-i luau si-i duceau cu ei si pe elini si pe tribali (3). (17 B) Tot atunci, o ceatã nu micã  de  sciti (4) au nãvãlit din Sarmatia (5) pînã la Istru si, trecînd Istrul, i-au surprins pe turci în Tracia si i-au înfrînt în luptã si i-au ucis fãrã crutare aproape pe toti.

 

(15 D) Cei cîtiva care nu au pierit s-au salvat trecînd iarãsi în Asia si nu au mai venit înapoi.

 

1.Laonic se referã la Osman (1288— 1326). În realitate evenimentele la care el  se  referã au loc sub Orhan (1326- 1362), fiul lui Osman.
2.Chersonesul tracic. Autorul are în vedere evenimente imediat urmãtoare cuceririi Brusei (1326) în cadrul expansiunii otomanilor în Asia Micã si spr
e Europa.
3.Tribali =
dacii tribali din Serbia.
4.Sciti = tãtari.
5.Sarmatia este denumirea arhaizantã datã de Chalcocondil Rusiei.

 

31 D (I), 35 Â

Cum si neamul care locuieste din Dacia pînã în Pind si care se întinde în Tesalia. Vlahi se numesc si unii si ceilalti. Si n-as putea sã explic si sã spun care din acestia la care au venit (6).
63/64 D (I), 69 B

 Si se pregãtea (7) din plin din aceastã pricinã sã nãvã-leascã în Peloponez, dar i-a venit vestea cã peonii (8) si celtii (9) si nu putini dintre germani s-au adunat sub conducerea lui Sigismund, regele si autocratul romanilor (10), ca sã porneascã împotriva lui si cã se pregãtesc sã treacã Istrul si cã ar avea cu ei si pe daci (11), un neam nu lipsit de vitejie, drept cãlãuze la drum si ca sã deschidã calea ostirii.
67 D (I), 72 B

 Peonia (l2)  începe de la Viena, oras al germanilor si, înain-tînd împreunã cu Istrul cãtre rãsãrit, ajunge la daci (13) si la tribali (14), iar spre miazãnoapte ajunge la boemi, care sînt numiti cehi [...]

(73 B)

 Unii cred cã acestia (15) au fost în vechime geti si cã locuiau sub muntele Haemus si, fiindcã erau nãpãstuiti de sciti, au urcat spre tara aceasta în care locuiesc si acum. Altii însã spun cã ei au fost daci. Eu unul n-as putea spune asa de lesne ce va fi fost la început acest neam.
69 D (I), 75 B

 Îndatã ce si-a sfîrsit pregãtirile de rãzboi, el (16) a pornit drept spre Istru, împotriva lui Baiazid, (70 D) luîndu-si drept cãlãuze de drum pe peoni si pe daci (17).
71 D (I), 77 B

 Mai tîrziu, totusi, trimitînd armate în Peonia (l8) si Peonodacia (19), jefuia tãrile acestea. Dupã ce a mai trecut un timp, a pornit cu rãzboi asupra dacilor (20) si a lui Mircea, domnul Daciei(21), învinuindu-l cã el a început rãzboiul si cã a luptat alãturi de peoni împotriva lui.

 

6.Deosebit de bun cunoscãtor al realitãtilor etnice din vremea sa, Chalcocondil se dovedeste mai putin informat asupra istoriei îndepãrtate a popoarelor din sud-estul Europei. Aceeasi
incertitudine cu privire la patria primitivã a slavilor o regãsim mãrturisitã de autorul bizantin în acest capitol din
care• face parte pasajul referitor la români. Constient de înrudirea de neam
si de limba a tuturor slavilor — sîrbi, bulgari, croati, poloni, rusi — Chalcocondil aratã cã un poate spune sigur dacã ei provin din Balcani, toti, sau au coborît aici din nord, cum s-a întîmplat în fapt.
7.Baiazid I (1389— 1402). Autorul se referã la antecedentele luptei de la Nicopole (1396).
8.Peonii — ungurii.
9.Celtii = francezii.
10/Sigismund, rege al Ungariei si împãrat al sfîntului Imperiu roman (1387— 1437).
11.
Daci = românii de azi.
12.Peonia = Ungaria.
13.
Daci = românii de azi.
14.Tribali =
dacii tribali din Serbia.
15.Este vorba de peoni, adicã de unguri.
16.Este vorba  de   Sigismund.
17.Peoni = unguri;   
daci = românii de azi.
18.Peonia = Ungaria.
19.Peono
dacia = Transilvania.
20.
Dacii = locuitorii Valahiei.  Pasajul se referã la expeditia lui   Baiazid din 1400.
21.Mircea cel Bãtrîn (1386-1418).

 

Sînt acesti daci un neam viteaz în lupte si nu prea civilizat (22), locuiesc în sate si se îndeletnicesc mai mult cu pãstoritul. Tara lor se(72 D) întinde din Ardeal, Dacia peonilor (23), de unde începe si pînã la Pontul Euxin (24). Întinzîndu-se spre mare, are de-a dreapta fluviul Istru, iar de partea stîngã tara numitã Bogdania (25). Îi desparte pe ei de Peonodacia un munte ce se întinde pe o distantã mare, numit Prasovos (26). Mai are drept vecini aceastã tarã si o parte nu micã dintre scitii nomazi (27), neam numeros si bogat, supus regelui Cazimir (28). Acestuia fiindu-i supusi, scitii nomazi merg la luptã oriunde i-ar duce, iar el se vãdeste a fi de o vitejie vrednicã de luare aminte la vreme de rãzboi. Mai la nord de acestia sînt polonii, iar la rãsãrit sarmatii (29).

(78 B)

Dacii vorbesc o limbã apropiatã de a italienilor, dar într-atît de stricatã si deosebitã, încît italienii cu greu înteleg ceva, cînd cuvintele nu sînt exprimate deslusit, încît sã priceapã ce ar putea sã spunã. De unde au ajuns ei, care au aceastã limbã si obiceiuri de-ale romanilor, în aceastã tarã si s-au sãlãsluit aici, nici pe altul nu l-am auzit sã spunã ceva lãmurit spre explicarea lucrului, nici eu însumi nu pot sã mã dumiresc cum de s-au asezat aici. Se spune, pe de o parte, cã în multe feluri a venit de s-a sãlãsluit aici neamul acesta, fãrã sã se aducã însã nici o mãrturie vrednicã de amintit în istorie. Pe de altã parte, ei se aseamãnã cu italienii si în celelalte privinti si în felul de viatã obisnuit si folosesc încã si astãzi aceleasi arme si aceleasi vesminte (30) ca romanii. [Acest neam] este însã împãrtit în douã state, Bogdania si tara aceasta de la Istru si nu se conduce dupã legi prea bune. Cãci au obiceiul sã nu rãmînã sub aceiasi cîrmuitori, ci tot mereu si-i schimbã potrivit interesului lor, punîndu-si cînd un stãpîn, cînd pe altul. Pe acest Mircea, care fusese domn al acestui neam altãdatã, chemîndu-l în ajutor si l-au fãcut stãpînitor, înlãturîndu-l (31) pe Dan (32) care domnise mai înainte peste ei. Iar acest Mircea nu de putine ori tinîndu-se cu femei tinere a avut de la ele nu putini copii nelegitimi prin toatã Dacia ; (79 B) mai tîrziu, dupã trecerea timpului si dupã ce Mircea a murit, au rãsãrit în Dacia domni   în numãr mare, cînd unul, cînd altul, pînã în vremea de azi, asezîndu-se la cîrmuirea [tãrii]. Asupra acestui Mircea a pornit cu ar matã Baiazid, fiul lui Amurat (33), învinuindu-l cã el a început cel dintii rãzboiul, aliindu-se împotriva barbarilor cu Sigismund, împãratul romanilor.

 

22.Literal, cum traduce V. Grecu: „cu legi nu prea bune", „nu prea bine guvernat".
23.Chalcocondil numeste Transilvania
Dacia peonilor, dovedind o cunoastere deopotrivã exactã a realitãtilor etnice (populatia predominant româneascã, „dacã") si a statutului politic al Transilvaniei, aflate sub stãpînirea coroanei maghiare, a „peonilor".
24.Marea Neagrã.
25.Bogdania = Moldova. Laonic foloseste denumirea datã de otomani.
26.Brasovul, numit de Laonic si Prasovon, Prasovos; denumirea orasului este extinsã de scriitorul bizantin asupra Carpatilor Meridionali.
27.Scitii  nomazi = tãtarii.
28.Cazimir al IV-lea (1447—1492), regele Poloniei, contemporanul lui Chalcocondil. La el se referã desigur acest pasaj în care autorul descrie stãri de lucruri contemporane siesi, inse-rîndu-le în povestirea un
or evenimente mai vechi. Dupã V. Grecu, însã, ar fi vorba de Cazimir al III-lea (1333-1370).
29.Sarmatii = rusii.
30.V. Grecu traduce prin: „aceleasi arme si aceleasi unelte".
31.V. Grecu, traduce ca si în versiunea latinã din editia Bonn: „pe acest Mircea, domn coborîtor din strãbuni al acestui neam, chemîndu-l si 1-au fãcut stãpînitor, înlãturîndu-1 etc.". Aceastã interpretare este curentã în istoriografia noastrã, desi textul grecesc este foarte cate-goric si clar, în sensul dat de noi. Este ciudat cã nu s-a dat atentia cuvenitã relevãrii acestei greseli de cãtre C. Litzica, Studii si schite greco-române. Bucuresti, 1912, p. 6. Tot aici, Litzica a discutat pe larg interpretarea ce trebuie datã cuvîntului óûíáíåëüíôåò, „înlãturîndu-l" tradus si acesta, vag si gresit, în textul latin din editia Bonn, a lui Bekker prin „occiso", „ucigîndu-l"
33.Dan 1, domnul Tãrii Românesti (cca 1383— 1386), fratele lui Mircea cel Bãtrîn.

 

Si trecînd Istrul, mergea înainte, robind tara. Mircea însã, dupã ce si-a adunat  oaste din tarã, nu si-a fãcut planul sã iasã împotriva [dusmanului] si sã dea  lupta cu el, ci si-a pus la adãpost în muntele Prasovon femeile si copiii. Se tinea  apoi si el dupã armata lui (74 D) Baiazid prin pãdurile tãrii, care sînt multe  si acoperã în toate pãrtile tara, ca sã nu le fie dusmanilor lesne de umblat  si nici de cucerit. Tinîndu-se dupã el, sãvîrsea fapte vrednice de amintit:
se încaierã în luptã, dacã vreo parte a ostirii dusmane, rupîndu-se de ceilalti, se îndrepta undeva în tarã dupã hranã sau dupã pradã de vite si astfel hãrtuia ostirea [lui Baiazid] cu cea mai mare îndrãznealã, tinîndu-se dupã ea si dînd mereu lupte în chip strãlucit. Si se spune cã presa armata [dusmanilor] aflatã în mars si-i aducea grele pierderi si nu înceta sã o hãcuiascã. Atunci slujitorul [lui Baiazid], Brenez(34), a fost de pãrere ca armata sã-si aseze tabãrã acolo pentru cã astfel va izbuti sã scape de primejdie. De  pe urma acestui lucru, el a ajuns de atunci în mare cinste pe lîngã împãrat si, (80 B) pus de împãrat
în fruntea armatei, a dobîndit mare putere. Atunci, asadar, Baiazid a stat în tabãrã acolo, rãmînînd pe loc în ziua aceea. A doua zi însã si-a trecut armata peste Istru, pe unde putea s-o facã mai în sigurantã (35).

 

93 D (I), 100 B

Se spune cã, în vremea lui Baiazid, o parte nu micã dintre sciti (36) au venit asupra Dacieisi i-au trimis soli lui Baiazid conducãtorii lor cerîndu-i bani si rang de cîrmuitori, în schimbul cãrora ei aveau sã treacã Istrul ca sã-l ajute în rãzboaiele cu potrivnicii sãi din Europa (37). Si cã el le-a împlinit cu plãcere cererea si le-a fãcut mari fãgãduieli. Si cã dupã ce ei au trecut [fluviul], i-a colonizat prin Europa, pentru ca sã-l slujeascã pe el conducãtorii lor fiecare în pãrtile unde a fost asezat si sã-i fie de folos ei, astfel risipiti, ca ostasi cãlãreti si la rãzboi. Mai tîrziu însã, Baiazid, temîndu-se ca nu cumva conducãtorii lor sã se uneascã între ei si sã se rãzvrãteascã, i-a prins si i-a ucis pe acestia. Si acum încã mai poti vedea mare multime de sciti, rãspînditi în multe locuri prin Europa.
120 D (I) 129 B

Acesti sciti (38), despãrtiti în cîteva triburi, locuiau odinioarã tinutul de la Istru pînã la poalele Caucazului. Acum însã o semintie a lor, aflatã în Asia si locuind la rãsãrit de acesta prin acele pãrti ale Asiei, s-a întins mult peste tara persilor pînã la saci si cadusii (39) ; ei s-au chemat sachatei (40) [...]

 

33 Baiazid I (1389-1402).
34 Evrenosbei,   consilier  al  lui   Baiazid   I.
35 V. Grecu, în traducerea citatã, combate pãrerea lui P. P. Panaitescu potrivit cãruia aici ar fi vorba de bãtãlia zisã „de la Rovine" (10 octombrie 1394), sustinînd cã e vorba de o luptã care a avut loc dupã Nicopole, anume de expeditia lui Baiazid în Tara Româneascã din 1400.
36 Sciti = tãtari.
37 Europa,  în sensul bizantin al termenului,  adicã regiunile europene ale Imperiului bizantin, Peninsula Balcanicã.
38 Sciti = tãtari.
39 Denumiri arhaizante. Sacii, ne informeazã Herodot VII, 64, sînt pentru persi, toti scitii; bizantinii folosesc denumirea pentru turci în genere (secolul al VI-lea). Cadusii sînt un popor hunic, din vecinãtatea persilor (secolul al V-lea), numiti astfel tot cu un termen arhaizant
întîlnit la Xenofon, Institutio Cyri, V, 2, 25, cf. Moravosik, Byzantinoturcica, II, p. 264, 146.

 

 

Iar restul scitilor sînt uniti si condusi de un singur rege si si-au fãcut capitalã în locul de adunare numit Oarda, alegîndu-si drept rege pe unul care este dintr-un neam regesc din cele mai vechi timpuri. Si mai existã si aiurea în Europa, anume la Bosfor (41), o parte nu micã din acestia, rãspînditi (121 D) prin aceasta tarã, supus unui rege din casã de regi, pe nume Atzi-keries (42). Acestia, încredintîndu-si soarta acestui rege si sosind în aceastã tarã, au mers pînã la Istru, ba chiar, trecînd si Istrul, au nãpãdit si au prãdat o parte nu micã din Tracia si s-au întors mergînd din Sarmatia spre Tanais (43). Si multi din neamul acesta s-au sãlãsluit aici, (130 B) lîngã Istru. Dintre ei, cei mai multi au trecut în vremea lui Baiazid Istrul si au fost colonizati, fiecare trib din acest neam rãmînînd despãrtit. Partea rãmasã dincolo de Istru îsi duc traiul sub stãpmirea regelui Cazimir al lituanilor, locuind [acelasi] pãmînt pînã si acum si ajutîndu-1 foarte mult în luptele sale cu vecinii. Cãci oriunde se întîmplã sã fie acest neam de oameni, au faimã si sînt cu adevãrat minunati rãzboinici. Iar cei de prin pãrtile Bosforului si de pe insula numitã Tauricã, ce desparte lacul Maeotis de Pontul Euxin (44), condusi de regele Atzikeries, au prãdat si le-au silit sã plãteascã tribut si pe neamurile de pe con-tinent si pe numitii goti si pe genovezii care sînt asezati în cetatea Cafei. Si o parte din Sarmatia (45) plãteste tribut acestui rege.
(122 D, 131 B)

Sarmatia se întinde de la scitii nomazi pînã la daci (46) si lituani; neamul [sarmatilor] vorbeste în mod obisnuit limba ilirilor (47) [...]. Iar semintiile sarmatilor de la Marea Neagrã, începînd de la cetatea numitã Leucopolichni (48) si le împart mai multe cîrmuiri Moscova si Kievul si Tofari si Harcovul [...].
125 D (I), 134 B

Cu polonii se mãrginesc lituanii care se întind si ei pînã la Pontul Euxin si Sarmatia. Bogdania neagrã (49), care-si are capitala în cetatea numitã Leucopolichni, se întinde de la dacii de lîngã Istru (50) pînã la lituani si sarmati (51). Neamul acesta este destoinic (52) si se poate dovedi cã vorbeste aceeasi limbã, desi de demult despãrtit în douã, a fost asezat sub douã stãpîniri si cîrmuiri (53).

 

 

40.Sachateii sînt un popor turcic din Turkestanul de vest (secolele XIII —XIV), numit
în scrierile bizantine si Ôæá÷áôáúäåò. Cuvîntul reproduce turc. Cagatai, cf. Moravcsik, op. cit., II,
p.  310 cu bibliografia chestiunii.
41.Este vorba de Bosforul cimerian.
42.Hagi Ghirai II, hanul tãtarilor din Crimea (1420- 1466).
43.Donul, dupã denumirea sa arhaizantã.
44.Este vorba de Crimea, Marea de Azov si Marea Neagrã.
45.Sarmatia = Rusia.
46.
Daci = români.
47.Iliri = croati. Sensul afirmatiei este cã rusii vorbesc o limbã slavã.
48.Cetatea Albã.
49.Moldova.
50.Românii din Tara Româneascã.
51.Sarmati = rusi.
52.Autorul se referã la
daci = români. Ca si V. Grecu am tradus prin „destoinic" (V. Grecu.' „ales si destoinic") grecescul äüêéìïí din text. H. Ditten, Laonikos Chalcokondyles und die Sprache der Rumänen, în „Aus der byzantinischen Arbeit der Deutschen Demokratischen Republik", I, 1957, p. 97 — 98 considerã cã trebuie înlocuit în text äüêéìïí prin äáêéêüí, traducînd: „Acest neam este dacic, precum se poate conchide din faptul cã vorbeste aceeasi limbã...". Interventia în text nu ni se pare întemeiatã.

 

 

Lituanii însã nu sînt de aceeasi limbã nici cu sarmatii, nici cu peonii54, nici cu germanii, nici cu dacii, ci folosesc un grai cu totul deosebit, al lor.

126 D (I), 135 B

 Mã întorc însã la scitii nomazi (55). Neamul acesta ar fi cel mai mare si mai puternic si mai tare, încît sã nu-i fie pe potrivã nici unul dintre neamurile din lume, dacã n-ar fi risipit pretutindeni prin lume, prin Asia si Europa si nu s-ar fi asezat în alte pãrti decît în împãrãtia lor, ocupîndu-se în mod obisnuit cu expeditiile de pradã. Si în tara care le-a plãcut, acolo au rãmas sã locuiascã. Dacã s-ar fi unit si ar fi locuit în aceeasi tarã si ar fi fost sub un singur rege, nimeni din lume nu le-ar fi putut sta împotrivã si nu s-ar fi putut sustrage de la o întelegere cu ei. Acum însã, risipiti pretutindeni prin Asia si în Europa, sãlãsuiti prin Tracia si la Bosfor (56), s-au îndepãrtat de regatul lor de la Oardã. Cei care locuiesc prin pãrtile Bosforului si pradã tinuturile învecinate ale tzarkasilor (57) (127 D, 136 B) si mincrelilor si sarmatilor (58), aduc foarte multi robi la Bosfor si-i duc în cetatea Cafa si la lacul numit Maeotis si-i vînd pe pret mic negustorilor venetieni si genovezi si din asta trãiesc. Scitii din Oardã au traiul legat de cãrute si vite de povarã, se hrãnesc mai ales cu lapte si carne de cal, nu prea mãnîncã pîine nici de grîu, nici de orz, ci mai mult de mei si de secarã. Poartã vesminte de in si vãd în pietrele pretioase cea mai mare fericire si bogãtie. Ca sã spun totul, se folosesc de arcuri si de sãbii barbare si de scuturi lungi, asemãnãtoare cu ale dacilor (59) ; folosesc în mod obisnuit cãciuli de pîslã, nu ca locuitorii din pãrtile Sarmatiei si nu [poartã] cãmãsi de lînâ, ci numai de in (60). Oarda acestor sciti si a regelui celui mare se întinde cale de cincisprezece zile, încît îsi împart tara întocmind-o cît mai potrivit cu folosul lor si se rãspîndesc în grupuri mici, asezîndu-se de ambele pãrti ale drumului sub conducerea unuia singur. Iar locul de adunare îl fac pe o distantã cît mai lungã si-si împart tara astfel încît sã aibã hranã din belsug pentru vite, iar ei se aseazã dupã ordinea pe care o socotesc cea mai bunã. Si numai împrejurul regelui îi aseazã în cercuri pe fruntasii lor si fac regelui un palat de lemn.

(128 D 137 B)

 Împãrtind în regiuni toatã aceastã „oardã" pun în fruntea fiecãreia conducãtori si, cînd regele le porunceste, pornesc pentru ce e nevoie.

 

 

53.Autorul se referã la Valahia si la Moldova. Pasajul dovedeste încã o datã constiinta unitãtii de neam si limbã a românilor, în pofida organizãrii lor în state deosebite, în secolul al XV-lea.
54.Peonii = ungurii.
55.Scitii nomazi = tãtarii.
56.Autorul se referã si aici la Bosforul cimerian (Kerci).
57.Chirghizii.
58.Rusilor.
59.
Dacii = românii.
60.O traducere usor diferitã la V. Grecu, p. 95, n. 2. Nu ni se pare necesarã presupunerea unei lacune în text.

 

160 D (I), 170 B

Acesta (61) s-a sfîrsit deci în felul arãtat, ucis de Musulman (62). Dar dupã ce Musulman s-a urcat pe tron si împãrãtea, Musa (63), (171 B) informat si eliberat de regele Temir (64), a fost trimis spre tara-i pãrinteascã, pe mare. A ajuns la fii lui Omur (65), care-i erau vrãjmasi lui Musulman din pricina aliantei lor cu Iisus, apoi la Sinope (66) si Castamon (67) si de aici, trecînd peste Pontul Euxin, în Dacia si la domnul Daciei, Mircea. Si a dus tratative cu el si în privinta altor lucruri si i-a fãgãduit cã, de-l ajutã sã ajungã pe tron, îi va da avantaje în Europa (68) si tarã nu putinã. Cãci [Mircea] era în dusmãnie cu elinii (69), deoarece aici, în Bizant (70), ei primiserã pe un copil al lui Mircea si-i fãgãduiserã cã-l vor ajuta sã cucereascã domnia cu spirijinul lui Musulman (71). El 1-a primit deci cu plãcere pe Musa si i-a oferit gãzduire si cele necesare si i-a dat si armatã. Cum Musulman  era plecat  în  Asia,  curgeau [la Musa], din Europa, cei care sufereau din pricina lui Musulman, fiind rãu tratati de el. Luîndu-i cu sine pe acestia si (161 D) de la daci armatã destulã, atrãgîndu-l si pe Dan, domnul dacilor (72), [Musa] a pornit de aici si a ocupat Europa si ajungînd la resedinta împãrãteascã din Adrianopol s-a fãcut împãrat (73) si se pregãtea sã porneascã cu rãzboi împotriva fratelui sãu, în Asia.

(172 B) Dar Musulman se grãbea si el sã i-o ia înainte, nelãsîndu-l sã treacã în Asia. Cãci amîndoi îsi dãdeau seama cã este mai bine si mai cu folos pentru sine sã treacã în tara celuilalt si sã dea lupta acolo si sã nu astepte nãvala fratelui. Trecînd deci la Bizant, pentru a dobîndi prietenia împãratului din Bizant, ia de sotie pe nepoata împãratului, fiica genovezului Doria (74). Luînd de sotie pe nepoata împãratului elinilor, Musulman, fiul lui Baiazid a trecut în Bizant si a pornit la luptã împotriva fratelui sãu.
Musa însã, informat foarte repede cã acela a venit în Bizant, la împã-ratul elinilor, îndatã a pornit asupra lui si, blocîndu-l în Bizant, nu-l lãsa sã iasã în Europa si sã se miste în voie. Musulman deci, trecînd din Asia în tinutul Bizantului armatã cît putea mai mare, si-a asezat acolo tabãrã si astepta atacul fratelui sãu.
Îndatã ce amîndoi s-au asezat aici în linie de bãtaie, s-au încãierat si se luptau. Musa avea în rîndurile sale pe daci si pe tribali (75) si pe Stepan (162 D) fiul lui Eleazar (76) si armata turcilor din Europa.

 

61. Este vorba de Iisus (Isa), fiul lui Baiazid I.
62.Süleyman, alt fiu al lui Baiazid I, a domnit peste partea europeanã a statului otoman în timpul luptelor fratricide dintre succesorii lui Baiazid I, scurtã vreme (1402—17 februarie 14ll), cf. A. Decei, Istoria Imperiului otoman, Bucuresti, 1978. p. 74—75.
63.Musa, un alt fiu al lui Baiazid I, a fost sustinut de Mircea cel Bãtrîn în luptele pentru putere dintre fiii lui Baiazid si, potrivit cronicilor otomane, i-a devenit ginere domnitorului român, cf. A. Decei, op. cit., p. 72- 76.
64.Timur Lenk, învingãtorul mongol al lui Baiazid I (1402).
65. Emiri din Paflagonia.
66.Sinope era capitala lui Isfendiyar bey, seful principatului Candaroðullari (1385— 1443) aliat al lui Mircea cel Bãtrîn, cf. Decei, op. cit., p. 72 — 73.
67.Oras în Paflagonia.
68.În Peninsula  Balcanicã.
69.Elinii = bizantinii.
70.În Constantinopol.
71.Este vorba de Vlad, un fiu al lui Mircea cel Bãtrîn,   rãzvrãtit împotriva tatãlui sãu (72) Dan, domnul „
dacilor", adicã al românilor, este deosebit de cãtre V. Grecu de Dan I 1383-1386), fãrã altã identificare. Dupã A. Decei, op. cit., p. 74 este vorba de Dan, nepotul lui Mircea, viitorul Dan al II-lea ( 1420— 1431), fiul lui Dan I.
73.În  1410.
74.Împãratul bizantin Manuel al II-lea Paleologul (1391— 1425).
75.Tribali = sîrbi.

 

 

Dar împãratul (77) i-a trimis vorbã acestuia sfãtuindu-l ca în timpul luptei sã aibã îndrãzneala de a trece de partea Bizantului, alãturi de împãrat (78), care este mult mai bun si mai blînd decît Musa; cãci Musa era între altele greu de suportat de aliati si repede la mînie.

(173 B) Prin urmare, în toiul luptei, asa cum se întelesese cu împãratul elinilor si cu Musulman, Stepan [si ai sãi] au trecut de partea acestora si au sosit la Bizant. Dar Musa, cum se lupta încãierat cu fratele sãu, a învins pe cei veniti din Asia si, luîndu-se dupã ei, îi urmãrea. Musulman, ca un învins, se retrãgea spre Bizant, dar cînd a ajuns lîngã oras, a închipuit un plan foarte vitejesc: avînd cu sine vreo cinci sute de oameni, la care s-au mai adãugat si alti cîtiva, se strecoarã în santul orasului, în vreme ce fratele sãu Musa era ocupat cu urmãrirea dusmanilor si alerga de colo colo împreunã cu ai sãi, spre a-i ucide; ajungînd astfel la tabãra acestuia, a ocupat-o si-i ucidea pe cei care veneau de la luptã în goanã, întorcîndu-se sã se adãposteascã într-însa. Cînd Musa însusi s-a întors alergînd spre tabãrã, de la luptã, si si-a dat seama cã tabãra a fost ocupatã, îndatã el a luat-o la fugã în partea cealaltã, îndepãrtîndu-se de armatã si unul fugea încolo, altul încoace, fiecare încotro îi era (163) mai bine. Iar unii, ducîndu-se îndatã la Musulman, i s-au închinat ca unui împãrat si l-au urmat, cînd a plecat de acolo.
Astfel, Musulman a dobîndit stãpînirea asupra ambelor continente, dupã ce a luptat mai vitejeste decît oricine dintre cei de care stim noi, împotriva fratelui sãu. Intrînd asadar în capitala sa, Adrianopol, (174 B) si-a întocmit împãrãtia si domnia cum a crezut mai bine. Iar Musa, ajungînd în tinutul din preajma Istrului, si întîlnindu-se cu Dan, fiul lui Mircea (79), domnul
Daciei, care-i era prieten apropiat de mai înainte, se atinea pe lîngã Haemus, mutîndu-se din tinut în tinut (80).

171 D (I), 182 B

Atunci Musa, cînd a auzit aceste cuvinte (81), nu s-a mai stãpînit, ci, dînd frîu liber calului si îmboldindu-1 cu pintenii, s-a repezit asupra lui Hasan, cu gînd sã-l ucidã si alerga din rãsputeri. Vãzînd foarte repede cã Musa vine în goanã mare asupra lui, Hasan a luat-o si el la fugã, cît putea de repede, iar Musa se tinea dupã el, urmãrindu-l. Cînd l-a ajuns din fugã, îl omoarã cu sabia pe [bietul] om, repezind de sus în jos sabia. Dar un slujitor (172 D, 183 B) al lui Hasan, cînd si-a vãzut stãpînul ucis si cum Musa ridica din nou sabia, ca sã loveascã iar, slujitorul lui Hasan s-a lãsat în jos si ridicînd bratul, i-a retezat bratul cu sabia. Acela, cînd a simtit cã-si pierde bratul, a luat-o la fugã spre tabãrã.

 

76.Stefan Lazarevic, despotul Serbiei (1389— 1427), atras de Mircea cel Bãtrîn în coalitia în sprijinul lui Musa.
77.Manuel al II-lea Paleologul.
78.Sã revinã asadar de partea lui Süleyman, sustinut de bizantini.
79.Manuscrisele grecesti dau ìõñäÜíù, interpretat diferit de cercetãtori. Darko a stabilit conjectura, Ìõñîåù ÄÜíù ,,cu Dan, fiul lui Mircea", V. Grecu crede cã este vorba numai de Ìýñîç äå „cu Mircea". Credem cã e mai corectã lectiunea Darko, în acord cu restul textului. Laonic se însealã însã asupra raportului de rudenie între Mircea si nepotul sãu de frate Dan, pe care-l aratã ca fiu al lui Mircea.
80.În pasajul de fatã Laonic Chalcocondil descrie lupta de la Kosmidion, azi Eyub, în fundul Cornului de Aur, de la 15 iunie 1410. Trãdarea lui Stefan Lazarevici nu este confirmatã de alte izvoare; el a continuat sã-l sustinã pe Musa, v. Decei, op. cit., p. 74.
81.Autorul se referã la un apel adresat de Hasan, comandantul ienicerilor, care trecuse
de partea lui Mehmet, soldatilor lui Musa pentru a-i determina sã-si trãdeze conducãtorul.   Scena
face parte din lupta datã la 5 iulie 1413 pe cîmpia de lîngã satul Çamurlu, din strîmtoarea rîului
Iskãr, între Samokov si Sofia, între Musa si rivalul sãu Mehmet, alt fiu al lui Baiazid.

 

Si ostile cînd si-au dat seama cã a fost mutilat, au trecut de partea fratelui celui ce fugea. Atunci nici el nu s-a mai oprit din drum si a fugit, spre tara Daciei (82), Pe datã Mehmet (83), cum armatele veneau de partea lui si el dobîndise puterea împãrãteascã, pe datã a hotãrît sã-l urmãreascã pe fratele sãu. Si-l prind istovit si mînîndu-si cu o singurã mînã [calul] si vîrît într-o mlastinã; si aducîndu-1 la fratele sãu, 1-a ucis îndatã, sugrumîndu-1 cu juvãtul (84).

(172 1), 183 B)

 Atunci Mehmet, fiul lui Baiazid, a luat împãrãtia (85), avîndu-i în ajutor pe elini; domnului tribalilor i-a dãruit tarã destulã în vecinãtatea lui. Dupã aceea, trimitînd armatã împotriva Daciei, a prãdat aceastã tarã. Domnul dacilor, trimitînd la acesta soli a încheiat pace, cu conditia plãtii unui tribut, pe care i 1-a hotãrît Mehmet împãratul (87).


(190 D, 202 B)

 Fatã de acestia (88) deci asa stãtea împãratul Mehmet (89). Binevoitor însã si prietenos fatã de elini, a hotãrît sã-i ajute la orice i-ar cere, (203 B) din urmãtorul motiv: Mustafa, unul dintre fiii lui Baiazid, imitîndu-1 pe fratele sãu Musa, a venit la cîrmuitorul Sinopei, care-i era vrãjmas fratelui lor Mehmet ti s-au legat ei cu jurâmînt sã fie aliati si prieteni. A trimis solie si la domnul Daciei, care i-a fãgãduit sã-1 primeascã cu plãcere (90) si, între altele, cã-1 va ajuta sã dobîndeascã tronul. Si a trecut Mustafa în Dacia si a trãit acolo mai multã vreme, avînd cu sine trei sute de oameni si a intrat în legãturã cu cei mai de frunte dintre turci, adresîndu-se fiecãruia în parte. Dar cum nu izbutea sã facã nimic (cãci Mehmet era si în altele cumpãnit, (191 D) dar si foarte priceput cum sã-i trateze pe fruntasii turcilor si era blînd din fire si spunea cã Mustafa nu este fiu drept al lui Baiazid si cã nu se stia în nici un fel de existenta lui, iar copilul adevãrat al aceluia a murit la un prieten, un bãrbat foarte drept din fire, care a venit sã-i vesteascã moartea copilului), Mustafa, cum nimic nu-i iesea dupã gîndul sãu din Dacia, crezînd cã-i va merge mai bine dacã se va duce la elinii asezati în mijlocul împãrãtiei lui Mehmet, pleacã din Dacia, prin mijlocul Traciei la Terme, oras elin (91).

82.Spre Tara Româneascã.
83.Mehmed I (1413- 1421).
84.Sfîrsitul lui Musa nu este redat de Laonic Chalcocondil întocmai cu realitatea, v. Dece, op. cit., p. 76.
85.Mehmed I (1413—1421) este primul domnitor otoman care poartã titlul de sultan. În momentul înfrîngerii lui Musa, fratele sãu, el venise ca aliat al bizantinilor, pentru a despre-sura Constantinopolul asediat de acesta.
86.Mehmed I satisface cererile lui Stefan Lazarevic, despotul Serbiei, privind teritorii din Macedonia.
Musa nu împlinise aceste deziderate, provocînd ruperea aliantei cu despotul sîrb.
87.Laonic Chalcocondil nu este confirmat în privinta acestor stiri de izvoarele otomane, nici de alte izvoare contemporane. Se pare cã Mehmed I nu a întreprins, la începutul domniei sale, nici o expeditie de pedepsire contra lui Mircea cel Bãtrîn, sustinãtorul lui Musa. „Închi-narea" lui Mircea la care face aluzie Laonic s-a petrecut, potrivit izvoarelor de care dispunem, abia dupã ce domnul Tãrii Românesti sustinuse pe rivalul lui Mehmed I, fratele acestuia Mustafa. ceea ce provocase expeditia lui Mehmed din  1417 împotriva românilor, v. Decei, op. cit., p. 77, 78 — 81. Aceastã expeditie e povestitã mai jos de Chalcocondil.
88.Laonic a trecut în revistã în paginile precedente acestui pasaj raporturile lui Mehmed I cu vecinii sãi.
89.Mehmed I (1413- 1421).
90.Mustafa, ajutat de Isfendiyar bey din Kastamonu si Sinope, trece în Tara Româneascã, la Mircea, potrivit sfaturilor Venetiei cu care intrase în legãturã, în 1415, cf. Decei, op. cit., p. 78.

 

Si intrînd în tratative cu conducãtorul elinilor [din oras], a pãtruns în cetate si a fost retinut acolo. (204 B) Iar Mehmet, care a auzit foarte repede cã fratele sãu a sosit la Terme, îndatã, fãrã întîrziere, s-a asternut la drum spre Terme, luînd cu sine armatã si-si cerea fratele de la elini. Dar guvernatorul Termei, trimitînd un crainic la împãratul din Bizant, i-a arãtat ce i s-a întîmplat cu fiul lui Baiazid, Mustafa si cã Mehmet, nãvãlind, îsi cere fratele ca pe un înselãtor ce-i aduce pagubã. Atunci împãratul (92) a trimis un sol la Mehmet si s-a înteles cu el sã-l punã sub pazã pe Mustafa si sã nu-l lase sã se întîlneascã cu nimeni si sã nu plece nicãieri. Au fãcut jurãminte pentru a întãri aceste întelegeri si pe Mustafa l-au închis în cetãtuia orasului Epidaur, din Peloponez, pe Mustafa însusi si pe conducãtorul Smirnei, Zunait (93), care venise împreunã cu el din Dacia la Terme si luase parte alãturi de el la rãzboiul împotriva lui Mehmet. (192 D) Pe acestia deci, elinii i-au tinut în închisoare mai multã vreme, apoi i-au dus în Lemnos si în Imbros (94) si i-au tinut acolo în închisoare pînã ce a murit Mehmet, fiul lui Baiazid. I-au fãcut deci atunci pe plac elinii împãratului si dîndu-i ce i se cuvenea, i-au pus pe acestia în închisoare la Epidaur, în Peloponez. Si din aceastã pricinã, Mehmet împãratul nu le refuza nimic.

(203 D, 217 B)

Trimitînd (95) osti asupra Daciei (96), a prãdat si aceasta (204 D) tarã si Peonodacia (97); era comandat al armatei slujitorul sãu Brenez, fiul lui Hogeateriz (98) care a si fãcut mari fapte de vitejie; la fel si Mihail, generalul armatei din Europa, care a condus oastea asupra peonilor (99)  si a Peonodacieisi încã si asupra ilirilor (100).

(17 D (II, 1) 239B

 Acest bãrbat a fãcut si alte isprãvi bune de istorisit, pentru care a dobîndit nume bun la împãrat si a fost pus în locul lui Brenez (101). Si nu mult mai tîrziu a fost trimis de Amurat împotriva Dacieisi a pustiit tara si a pus pe fugã oastea nu micã adunatã acolo si a cîstigat o biruintã strãlucitã si a luat robi si pradã multã (l02).

 

91.Este vorba de Tesalonic, unde se refugiazã Mustafa împreunã cu partizanul sãu Cüneyd bey, în 1419, dupã o înfrîngere suferitã din partea lui Mehmed I, cf. Decei, op. cit., p. 79.
92.Manuel al II-lea Paleologul (1391- 1425).
93.Cüneyd bey, care împreunã cu alti bei dizidenti se refugiaserã în Tara  Româneascã, alãturi de Mustafa.
94.Potrivit izvoarelor turcesti, în 1421, Mustafa ocupase Adrianopolul, bãtea monedã proprie si intrase în tratative de pace cu
bizantinii. Apoi a trecut în Anatolia, a fost învins de noul sultan Murad al II-lea (1421— 1451), fiul lui Mehmed I si urmãrit în Peninsula Balcanicã. A încercat sã se refugieze în Tara Româneascã, dar a fost prins si spînzurat la Adrianopol, în 1422, v. Decei, op. cit., p. 79.
95.Este vorba de Mehmed I (1413-1421).
96 Tãrii Românesti. Laonic revine, probabil, la expeditia pe care o amintise ceva mai înainte, fixînd-o în primii ani ai domniei lui Mehmed  (fr.   13).
97.Transilvania.
98.Evrenos   bey.
99.Peoni = unguri.
100.Bosniecii.
101.Este vorba de Turahan bey, pasã de Vidin.
102.Autorul se referã poate la expeditia din 1421, cînd turcii aduc în locul lui Dan al II-lea, în Tara Româneascã pe Radu Praznaglava.

 

30 D (II, 1)

 Dar Amurat (103), de îndatã ce s-a întors în capitalã din expeditia împotriva lui Caraman (104), i-a poruncit lui Mezit, generalul armate-lor sale din Europa, sã ia oaste cîtã vrea si pedestrã si de cãlãreti si sã o ducã împotriva Peonodacieica sã cucereascã pentru el aceastã tarã. Acela, luînd armata din Europa, si pe azapii (105) din Europa si cavaleria împãratului, cîtã era în Europa, a venit la Istru (p. 31) si a trecut peste Istru în Peonodacia, tarã numitã [si] Ardeal. Ardealul acesta se întinde de la muntele Prasovon pînã în Peonia (106) si toatã tara se aflã înãuntrul unei pãduri. Si în tara aceasta se gãsesc nu putine orase, iar metropola lor se numeste Sibinon (107). Oamenii de aici vorbesc unii limba peonilor (108), altii pe a dacilor (109), felul lor de trai si moravurile sînt de-ale peonilor. Si tara aceasta este supusã regelui peonilor si primeste drept conducãtor pe acel peon pe care li-l pune în frunte regele (110). Orasele sînt autonome si se gãsesc sub jurisdictia metropolei Sibinon; si merg alãturi de voievod în rãzboi, oriunde le-ar porunci si, pentru cã plãtesc dãrile, cer sã-si administreze orasele dupã obiceiul strãmosesc al locului. Asadar asupra acestui oras (111) mergea Mezit, dupã ce trecuse Istrul, cu gînd sã-l asedieze. Si, ajungînd în apropierea orasului, si-a asezat tabãrã. Pe cînd asedia orasul, conducãtorul armatei a fost lovit de un proiectil de tun si a murit. Dupã aceea, armata s-a îndepãrtat de aici si se grãbea sã treacã Istrul, dar oamenii Ardealului adunîndu-se ca doar sã poatã sã ajungã oastea pe cînd se mai afla în tara lor, i-au doborît pe multi din oaste si înfrîngîndu-i îi urmãreau în fuga lor spre Istru.
Asa a murit deci, venind în Ardeal, Mezit  (ll2) si au pierit nu putini din oastea lui. Iar împãratul, aflînd de moartea lui Mezit, o socotea drept mare nenorocire si se pregãtea sã porneascã el însusi la luptã împotriva Peono¬dacieisi (p. 32), trimitînd pretutindeni crainici care sã-i vesteascã plecarea, a hotãrît sã porneascã o datã cu primãvara. Mai apoi însã, sfãtuit de eunucul Sabatin (113), un bãrbat care adeseori 1-a ajutat în rãzboaie, i-a încredintat acestuia armata si i-a poruncit s-o ia si sã o ducã asupra Peonodacieisi sã nu se lase si sã nu plece de acolo decît dupã ce va fi dobîndit biruintã. Acesta deci, luînd armata împãratului si vreo patru mii de ieniceri de la Poartã, a trecut Istrul si mergea cu toatã oastea împotriva tãrii Ardealului. Si a mers cîteva zile prin tara peonilor. Dar Iancu Choniates (114), bãrbat cu mare faimã atunci la peoni si care primise din partea Sfatului peonilor conducerea Ardealului, a strîns cît de multã armatã a putut din Ardeal si a luat si peoni si a plecat împotriva lui Sabatin, atinîndu-se pe urma lui, dinspre partea muntilor.

 

103 Murad al II-lea (1421—1451).
104 Laonic se referã la expeditia lui Murad al II-lea împotriva principatului Karaman, cel mai important rival al statului otoman în secolul al XV-lea din centrul si   sudul   Anatoliei, încorporat mai tîrziu sultanatului otoman. Expeditia aici amintitã se încheie în 1436, cf. Decei, op. cit., p. 87.
105 Ostasi pedestri ; Mezid bey era sangeacbey de Vidin.
106 Ungaria.
107 Sibiu.
108 Limba maghiarã.
109 Limba românã.
110 Laonic se referã la voievodul Ardealului. 111 Asupra Sibiului.
112 Mezid bey a cãzut pe cîmpul de luptã la 22 martie  1442, în bãtãlia de la Poarta de Fier, între Transilvania si Banat, învins de Iancu de Hunedoara, v. Decei, op. cit., p. 89.
113 Beilerbeiul Rumeliei Haidin („Eunucul") Sehabeddin pasa supranumit si Kula Tahin pasa, cf. Decei, op. cit., p. 89
114 Iancu  de  Hunedoara.

 

Sabatin, ajuns acum înlãuntrul tãrii, socotea cã-i este la îndemînã sã prade tara. Slobozind deci o bunã parte din oaste si cavaleria la jaf, ca sã prade tara si sã-i adune pradã cît mai multã, a rãmas în tabãrã cu putini oameni în jurul sãu. Atunci, Iancu, bãgînd de seamã cã tabãra a fost lãsatã desartã de oameni si socotind cã-i vine bine sã cadã asupra taberei dusmanilor, coboarã din munte, nãvãlind asupra taberei lui Sabatin. Si Sabatin nu mai putea iesi ca sã se lupte cît de cît, el încercã sã apere tabãra (p. 33), dar nu mai poate s-o facã si, silit de peonii care erau cu Iancu, a luat-o la fugã si se grãbea sã ajungã la Istru, cu gîndul sã treacã pe malul celãlalt. Iar lancu, dupã ce a ocupat tabãra, a asezat chiar acolo osteni la pîndã, de i-a prins pe cei ce se întorceau cu robi si i-a dat pe toti pierzãrii. Si asa a pierit pe loc în chipul cel mai nenorocit cea mai mare parte din armata aceluia si Iancu Choniates a biruit cu biruinta cea mai frumoasã între biruintele sale (115).

(vol. II, l, p. 33)

Acesta (116) nu era de neam foarte de rînd si se trãgea din orasul Choniat (117), de unde a venit la cîrmuitorul tribalilor (118),  de  care a fost nãimit cu leafã, stînd la el timp destul de mult; si a dat  dovadã, la orice a fost trimis de [acest] cîrmuitor de mult curaj si silintã. Se povesteste si urmãtorul lucru. Iesise odatã la vînãtoare cîrmuitorul tribalilor si ivindu-se   în   calea  lui un   lup,   el l-a chemat în ajutor pe Iancu, sã-i vinã de hac lupului. Cum lupul si trecuse mai departe, acesta a prins   sã urmãreascã din rãsputeri fiara. Si cînd fiara a cãzut într-un rîu si înnota a sãrit si el în apã ; calul a înnotat si a trecut pe malul celãlalt si, odatã trecut nu s-a lãsat cu nici un chip si a continuat sã-l urmãreascã pe lup si, în sfîrsit, l-a ajuns si l-a ucis. Apoi, jupuind fiara de blanã, s-a întors la cîrmuitorul [tribalilor], trecînd din nou rîul si întinzîndu-i pielea lupului i-a spus: „Stãpîne, s-a fãcut precum ai poruncit: l-am ucis pe lup si pielea e aici, înaintea ta, sã-ti slujeascã la ce-ti trebuie s-o folosesti". Atunci, cîrmuitorul tribalilor, uimit (p. 34) de aceastã ispravã, a spus — zice-se — cã nu e cu putintã ca acest  bãrbat   sã nu  ajungã la mare putere. Dupã ce a vorbit astfel atunci, [Iancu] a slujit mai departe pe bani si dupã ce a stat aici destul de multã vreme, a ajuns la peoni (119).   Se mai spune cã, încã înainte de a fi venit la cîrmuitorul tribalilor, ar fi fost în slujba lui Ali, fiul lui Brenez (120) si cã i-a slujit pe leafã ca îngrijitor de cai. Nu pot spune însã cît adevãr este în aceasta; chiar graiul turcilor l-ar fi învãtat. Cînd s-a dus la peoni, a mai luat cîtiva oameni cu sine si s-a înfãtisat la palat, spunînd cã  a venit  cu oamenii lui sã ia slujbã pe leafã; si a luat leafã. Si cînd peonii au intrat în conflict cu germanii, a sãvîrsit mari isprãvi, apãrînd îndatã acolo unde era nevoie si luptînd cu vrednicie îndatã ce apãrea. Mai tîrziu multi altii au venit sub ascultarea lui si faima i s-a lãtit pretutindeni; din aceste pricini Sfatul peonilor i-a încredintat guvernarea tãrii Ardealului.

 

115 Iancu de Hunedoara a cîstigat victoria asupra armatei lui Sehabeddin pasa, pe valea
superioarã a Ialomitei, la 6 septembrie 1442. Strãlucita victorie a fost consemnatãsi de cronicile turcesti care ridiculizeazã pe beilerbei. Sehabeddin a fost destituit si înlocuit cu Candarli Kasim pasa, cf. Decei, op. cit., p. 90.
116 Iancu de Hunedoara.
117 Hunedoara.
118 Despotul sîrb Stefan Lazarevic (1389—1427).
119 La unguri, adicã la curtea lui Sigismund de Luxemburg. 120 Fiul lui Evrenos bey.

 

Si ca guvernator al acestei tãri 1-a înfrînt pe eunucul Sabatin, generalul împãratului si l-a biruit dobîndind o biruintã preastrãlucitã, de pe urma cãreia statul peonilor a ajuns iarãsi în starea de mai înainte de vremea cînd în anii lui Baiazid, care 1-a înfrînt pe regele peonilor Sigismund (l21), turcii bîntuiau prin tarã si o jefuiau si (p. 35) o prãdau si luau cît mai multi robi si-i duceau cu ei si umpleau Asia si Europa cu robi peoni. Dupã ce însã Iancu, sosind în tara Ardealului, 1-a învins pe eunuc si i-a învins pe turcii lui, peonii au devenit mai îndrãzneti si au sãvîrsit fapte vrednice de amintit împotriva turcilor. Cãci adeseori trecînd Istrul, le fãceau stricãciuni si oriunde ar fi dat peste turci, care erau mai multi, ei, cei putini, îi învingeau cu usurintã si-i puneau pe fugã mai înainte chiar ca aceia sã fi ajuns sã se împotriveascã în luptã.
Prin biruinta de atunci (122), [Iancu] a ajuns la mare putere. Si a fost fãcut de Sfatul peonilor general si a purtat rãzboi împotriva turcilor si a germanilor si mereu a luptat cu multã vitejie. Cãci peonii nu se întelegeau cu germanii si se certau cu ei, ajungînd din aceastã pricinã la rãzboi. Dupã aceea, purtînd rãzboi vreme îndelungatã si cu cehii, numiti boemi, îsi pricinuiau mari rele unii altora. Din cauza acestei neîntelegeri se îndreaptã cãtre poloni si, aducînd un bãiat, nepot al regelui si l-au fãcut rege (l23) si, avîndu-i aliati pe poloni, îi apãsau greu pe germani si pe boemi si le pustiau tara si, nãvãlind asupra oraselor, nu la putine dãdeau foc. Ajungeau chiar sã se încaiere în luptã si se luptau.
Si uneori învingeau peonii, alteori erau biruiti si dupã scurtã vreme, refãcîndu-se (p. 36) din nou se luau la luptã. Cãci neamurile acestea luptã din rãsputeri si nu crutã pe nimeni, ci atacînd cu sulitele si luptînd cu tunuri si cu catapulte de fier, trase de cai si cu celelalte arme de aruncat [proiectile], se ucid unii pe altii. Odatã ce o iau însã la fugã, nu se mai omoarã, ci, dacã se predã cineva si se mãrturiseste înfrînt, îl lasã sã plece, sub fãgãduiala cã în viitor nu va mai lupta cu ei, dacã ostile s-ar mai întîlni si s-ar mai încaiera. Conducîndu-se în luptele dintre ei dupã aceastã lege, odatã ce o iau la fugã, nu mai pier multi dintre ei.

 

(vol. II, 1, p. 36)

 Dar si în Dacia nãvãlind peonii acestia sub conducerea lui Choniates, le-au pus domn [dacilor] pe Dan (l24) si le-au poruncit sã asculte de el. Domnul lor Dracul (125) a fost izgonit si a mers la Poarta împã-ratului si tara a ocupat-o acest Dan si pe cei care tineau cu domnul Dracul îi dãdea pieirii ori pe unde afla cã mai trãieste vreunul dintr-însii.

121.Aluzie la victoria lui Baiazid de la Nicopole (1396). 122 Victoria lui lancu de Hunedoara asupra lui Sehabeddin, mai sus descrisã.
123.Laonic se referã la încoronarea lui Vladislav al III-lea Iagiello al Poloniei   (1434 — 1444) ca rege al Ungariei sub numele de Vladislav I (1440— 1444), dar face, se pare, o confuzie între acesta si nevîrstnicul Ladislau Postumul (1444—1457), cînd îl numeste „bãiat".
124.Dan al III-lea sau Basarab Voievod (1442—1443), instalat de Iancu de Hunedoara,
125 Vlad Dracul (1436-1442;  1443-1447).

 

Se spune de acestia [doi] cã au fost copii din flori ai lui Mircea (126); iar de unii dintre [pretinsii copii din flori ai lui Mircea] se zice cã sînt înfãtisati ca atare, fãrã temei, de cãtre cei mai de seamã prin neam si avere oameni ai tãrii pentru a fi pusi la domnia Dacieispre folosul si rãsplãtirea celor care i-au pus. (p. 37) Înformîndu-mã despre unul—doi dintre ei, am aflat si stiu care le sînt neamul si pãrintii. Dar nu-i voi dezvãlui multimii, însemnîndu-le numele. Dan a fost asadar adus atunci de peoni la domnie si stãpînea tara, si cãuta sã le fie de folos peonilor. Si cum guvernatorii asezati de împãrat aici, lîngã Istru (127), fãceau supãrare tãrii, trecînd pe furis [fluviul], a trimis soli la împãrat si a cerut pace si a izbutit sã o dobîndeascã, cerîndu-i-se în schimb sã dea în fiecare an trei mii de arcuri si patru mii de scuturi si a fãcut tratate de pace (l28). Si asa, ajungînd sã dobîndeascã o bunã situatie, domnea peste Dacia; si trimitînd solie si la domnul Bogdaniei Negre (l29) a fãcut pace cu el si, înrudindu-se prin cãsãtorie cu el, l-a avut în sprijin în rãzboiul de mai tîrziu cu Dracul (130).

 

(vol. II, l, p. 58)

 Dar Amurat, fiul lui Mehmet (131), dupã expeditia împotriva lui Caraman, a pornit cu armatã împotriva dacilor, ca sã-1 aseze la domnie pe fiul lui Dracul (132). Si cînd, dupã pregãtirile fãcute, a plecat din capitalã, a auzit despre Caraman cã, umblînd pe cãile rãzvrãtirii fatã de stãpînirea lui, plãnuieste sã se rãscoale si cã s-a însotit si cu domnul din Candiloru (133) si cu alti cîtiva de prin Asia în nãdejdea cã peste foarte putinã vreme, peonii îl vor ataca pe Amurat, nãvãlind asupra lui cu armatã multã. Si-i chema si pe ceilalti cîrmuitori din Asia la rãscoalã. Atunci Amurat, fiul lui Mehmet, întorcîndu-se din drum, a pornit cu armata împotriva acestuia si l-a trimis pe Turachan (134), guvernatorul Tesaliei, sã meargã asupra Istmului din Peloponez si sã distrugã întãriturile de la Istm si sã prade tara Peloponezului cîtã se aflã sub domnii elinilor si apoi sã se întoarcã înapoi.

 

(vol. II, l, p. 59)

 În timp ce se întîmplau acestea, Gheorghe, domnul tribalilor (135), intrînd în tratative cu Iancu si cu regele peonilor (136) si stãruind pe lîngã fiecare dintre mai marii Peoniei, i-a fãcut sã porneascã cu rãzboi împotriva lui Amurat si le-a fãgãduit peonilor cã le va da pentru aceastã expeditie bani destui, pe care i-a si adus aici. În vederea acestui lucru s-a strãduit alãturi de el si Iancu, prieten fiind si cu elinii si cu el.

 

126.Informatie inexactã. Numai Vlad Dracul era fiu natural al lui Mircea.
127.Laonic se referã la invaziile acîngiilor sau nãvrapilor, cavaleria usoarã asezatã la hotarele statului otoman, în spetã la Dunãre si condusã de bey. Fãceau incursiuni de pradã si cercetare.
128.Stire  neconfirmatã  de  alte  izvoare.
129.Moldovei.
130.Despre o interventie a Moldovei în aceste evenimente nu avem alte indicatii documentare.
131.Murad al II-lea (1421— 1451), fiul lui Mehmed I (1413— 1421). 132.Vlad Dracul.
133.Este vorba de principatul Candar, cu centrul la Kastamonu si Sinope, condus de Isfen-diyar bey,  aliatul lui Mircea cel Bãtrîn.
134.Turahan bey.
135.Gheorghe I Brancovic (1427—1456), despotul Serbiei.
136.Albert al II-lea de Habsburg, rege al Ungariei (1438- 1439).

 

(vol. II, 1, p. 81)

Desi întãrise tratatul de pace cu Amurat, fiul lui Mehmet, împãratul (137) nu se ocupa mai putin de tratativele cu Eugeniu, arhiereul Romei (138) si trimitea soli si la regele peonilor, Ladislau (139), care ajunsese de curînd pe tron. Pe acela îl îndemna cel mai mult Gheorghe Vulc (140), care-si pierduse domnia si care a contribuit cu bani multi la aceastã expeditie. Se pare însã cã si Ioan Choniates, care avea atunci mare putere si care-si dobîndise faimã prin campaniile sale împotriva turcilor, 1-a sfãtuit mult si stãruitor pe regele peonilor sã porneascã rãzboi împotriva lui Amurat, fiul lui Mehmet. Strîngînd atunci oaste foarte multã, acesta îl ia cu sine si pe Dracul, domnul dacilor (141), iar Gheorghe al tribalilor le era cãlãuzã la drum. Dupã ce trecînd Istrul au ajuns în tara împãratului, ei mergeau mai departe, robind pe oricine le-ar fi iesit în cale (p. 82) si au dat foc satelor si înfloritorului oras Sofia (142) si prãdau si omorau. Dar Amurat, îndatã ce a aflat cã peonii nãvãlesc cu multime mare, a strîns toate ostile din Asia si din Europa si a plecat si el împotriva lor, cu gîndul sã se batã. Si cînd au ajuns în locul numit Vasilita (143), au dat aici peste peonii care-si fãcuserã tabãrã. Iar Amurat trimisese de mai înainte armatã poruncindu-i sã pîndeascã oastea peonilor si sã-i dea mereu de stire unde au ajuns si sã închidã cu copaci trecãtoarea strîmtã din munte, de la Vasilita încercînd sã-i opreascã. Iar ei au fãcut asa si, închizînd trecãtoarea, încercau sã-i opreascã si au încercat cumva peonii sã treacã spre Tracia. Iar Amurat si-a asezat tabãra pe muntele aflat cãtre strîmtoarea drumului si i-a adunat aici pe cei mai de frunte dintre ai sãi si mai cu seamã pe cei care dobîndiserã faimã de buni rãzboinici. Acestia erau Iese, fiul lui Brenez, Turachan, guvernatorul Tesaliei, Cumuli, Chasim, generalul trupelor din Europa si Isaac, guvernatorul din Scoplje (144). Dupã ce ei au sosit si s-au asezat în juru-i, el le-a vorbit astfel:
„Musulmani, vedeti în ce stare nefericitã am ajuns. Cãci acesti peoni sînt pusi pe rãzboi si i-au luat cu ei si pe
daci si pe cîrmuitorul tribalilor si vin cu armele împotriva noastrã. A sosit ceasul ca acela care are în minte vreun plan bun pentru cîstigarea acestui rãzboi (p. 83) spre binele nostru sã ni-l spunã îndatã. Fiindcã, dupã pãrerea mea, trebuie sã ne batem si sã încingem lupta cît mai repede, încãierîndu-ne cu dusmanii; cãci cred cã-i vom înfrînge, fiind ei putini la numãr. Socot cã e bine sã pornim de-a dreptul la luptã si sã nu mai zãbovim".

 

157.Ioan al VIII-lea Paleologul, împãratul bizantin (1425-1448).
158.Papa Eugeniu al IV-lea (1431— 1447). Laonic se referã la tratativele Constantinopo-lului cu Roma în vederea unirii bisericilor care au culminat în sinodul de la Ferrara-Florenta (1437-1438).
159.Vladislav I, regele Ungariei (1442- 1444) si al Poloniei, ca Vladislav al III-lea Iagiello (1434- 1444).
140.Gheorghe Brancovic, despotul sîrbilor (1427—1456), numit si Gheorghe Vukovic, în ungureste Walk sau Wlk, cf. J. Jirecek, Geschichte der Serben, II, Gotha, 1918, p. 161—162.
141.Vlad Dracul,  domnul Tãrii  Românesti  (1436-1442;   1443-1447).
142.Actuala  capitalã  a  Bulgariei.
143.Trecãtoarea Zlatita (turc. Izladî), în apropiere de Nit.
144.Isa, fiul lui Evrenos bey, Turghan bey, Kümulüoglu, Kasîm pasa beilerbeiul Rume-liei si Isaac bey de Usküb.

 

Sfatul comandantilor respinge pãrerea sultanului
(p. 86) [...] Au hotãrît atunci ca nici sã nu se încingã la luptã, nici sã nu se retragã, ci sã stea locului si sã astepte si cînd dusmanii vor începe sã se retragã, sã trimitã armata din Europa sã-i atace.
Si au mai hotãrît sã pãzeascã trecãtoarea si s-o apere cît pot de bine. Iar peonii încercau sã treacã si sã-i sileascã pe turci [sã se retragã], dar nu izbuteau. Cãci de se aruncau împotrivã-le si-i sileau pe turci sã dea înapoi, restul turcilor le veneau acestora în ajutor; si era mare vãlmãsag din amîndouã pãrtile, în sfîrsit, (p. 87) respingîndu-i pe peoni, oamenii împãratului au rãmas pe loc. A mai trecut o vreme si peonii, care nu fãcuserã nici o ispravã si erau chinuiti de foame, au început sã dea înapoi, fãcînd cale-ntoarsã. Iar în timpul noptii, strîngîndu-si lucrurile, s-au asternut la drum. Cînd s-au arãtat zorile, turcii au vãzut cã tabãra dusmanilor fusese pãrãsitã noaptea si au rãmas pe loc. Alegînd apoi din acea ostire pe cei care rãmãseserã si erau pregãtiti de luptã, [sultanul] îi încredinteazã lui Chasim, generalul trupelor din Europa, ca sã-i urmãreascã pe dusmani; si i-a mai poruncit si lui Turachan sã meargã dupã acela împreunã cu armata din Tesalia. Luîndu-i pe acestia, el a pornit cît îl tineau picioarele [de repede] ca sã-i urmãreascã pe dusmani. Dar Ioan (145) prevãzuse cã turcii vor nãvãli si-i vor urmãri armata, ca sã-l atace în timpul retragerii si de aceea, alegînd si el pe cîtiva dintre cei mai destoinici peoni, i-au pus la pîndã pentru ca atunci cînd turcii vor nãvãli si-i vor urmãri oastea, sã-i atace din douã pãrti. Acum, cînd Chasim mergea prin cîmpie, tinîndu-se pe urma peonilor si-i urmãrea, fratele sãu, Turachan, apropiin-du-se de el, îi spuse:
„Chasim, tu mãrsãluiesti cu o armatã atît de mare prin cîmpie. Sã stii cã mersul tãu pe aici nu-i lipsit de primejdii ! Cãci peonii nici nu vor rãbda urmãrirea noastrã, nici nu vor fugi înapoi linistiti si cu plãcere, dupã ce ne-au chemat atîta vreme la luptã deschisã, bucurosi, pe cît mi se pare, sã se batã si gata sã dea cît de mult, cred eu, ca noi sã coborîm în cîmpie si acolo sã ne luãm la luptã. Mai bine sã ne tinem pe sub poalele muntelui si sã-i urmãrim cît putem si atunci ne va fi usor sã-i covîrsim pe cei care ne-or sta la îndemînã".
(p. 88) Cum nu 1-a putut îndupleca pe Chasim spunînd acestea, s-a dus cu armata din Tesalia pe sub poalele muntelui, tinîndu-si ostenii în ordine de luptã. Chasim însã mergea prin cîmpie cu armata din Europa ; si cînd lui Choniates care-si pusese armata la pîndã i s-a ivit prilejul potrivit si s-a arãtat Ioan iesind din ascunzãtoare barbarilor care mãrsãluiau, cei din jurul împãratului au luat-o la fugã si, punîndu-i pe fugã Choniates pe ei, pe unii i-a ucis, pe altii i-a fãcut prizonieri. Au cãzut aici multi oameni de-ai împãratului si a fost prins de peoni fratele lui Chalil, fiul lui Praim (146) si alti turci au fost prinsi în vreme ce fugeau si însusi Chasim cu putini osteni de-ai sãi a fugit în tabãra împãratului (147).

 

145.Iancu de Hunedoara.
146. Este vorba de Mahmud Celebi, fratele marelui vizir Candarlî Halil pasa, sangeacbei de Bolu si fiu al lui Ibrahim.  În aceleasi împrejurãri a cãzut prizonier la unguri si alt frate al marelui vizir, beilerbeiul Rumeliei,  Kasîm pasa.
147.Informatie contrazisã de izvoarele turcesti, v.n. precedentã. Lupta de la Zlatita a avut loc la sfîrsitul lui decembrie 1443. în ziua de 2 ianuarie 1444 a urmat o bãtãlie sîngeroasã în cîmpia Ialovãt, luptã nedecisã de fapt. Iancu s-a retras apoi cu prizonierii de vazã amintiti spre Buda. Acestia au fost ulterior eliberati, v. Decei, op. cit., p. 91.

 

(vol. II, l, p. 89)

 Iar Gheorghe, cîrmuitorul tribalilor (148), deoarece n-a izbutit sã facã nimic pentru domnia lui cu ajutorul peonilor, a trimis sol la Poartã, sã încerce gîndul împãratului (149), anume dacã i-ar da înapoi domnia si el sã-i plãteascã tribut jumãtate din venitul tãrii sale ; si spunea cã în aceste conditii ar încheia si el tratat [cu împãratul] si se însãrcina sã-i convingã totodatã si pe peoni sã facã pace. Atunci împãratul, auzindu-l pe sol cã-i oferã asemenea lucruri, i-a fãgãduit între altele cã-i va da înapoi si pe cei doi fii ai sãi [lui Gheorghe] si i-a spus sã-i fie de acum înainte credincios împãratului. Atunci Vulc, stãruind (p. 90) pe lîngã fiecare dintre peoni 1-a înduplecat si pe regele Ladislau sã încheie tratat de pace cu Amurat, spunînd urmãtoarele :
„Rege, împãratul Amurat te cheamã sã faci pace si o sã-ti dea si tara înapoi. Dacã o sã mã asculti si o sã faci pace în aceste conditii, o sã te pre-gãtesti mai bine de rãzboi. Si dacã atacã, nu vei mai îndura toate astea a doua oarã".
Spunînd acestea, 1-a înduplecat si acela a fãgãduit cã va face precum 1-a sfãtuit tribalul; si îndatã a trimis sol la Poartã chemînd sã i se trimitã soli de acolo ca peonii sã facã pace si el sã-si ia înapoi domnia. Atunci Amurat a trimis soli si au fãcut tratat de pace, cu conditia ca Gheorghe sã-si aibã în stãpînire tara si sã dea împãratului jumãtate din venit. Si au fãcut totodatã jurãmînt cã nici peonii nu vor prãda tara împãratului, nici turcii nu vor trece Istrul spre vãtãmare sau cu vreo viclenie si cã toatã viata lor vor fi aliati si prieteni, fãrã viclesug si înselãciune (150). Si cã
dacii (151) vor fi tributari împãratului, asa cum s-au învoit prin tratatul de pace încheiat mai înainte de împãrat cu ei si cã vor îndeplini fatã de peoni obligatiile pe care le aveau de îndeplinit mai înainte (152).

 

(vol. II, l, p. 91)

Acestea i se întîmplaserã asadar în Asia (153); iar în Europa, conducãtorii peloponezienilor iatã ce i-au fãcut tãrii lui. Dupã ce Teodor, cel ce venea îndatã dupã împãratul elinilor (154) a plecat si s-a înfãtisat la Bizant, la împãrãtie, a sosit în Peloponez Constantin, zis si Dragasses (155) si a ocupat tara fratelui sãu, între altele si Sparta de lîngã muntele Taiget si aproape tot restul Peloponezului (în afarã de tara lui Toma, fratele împãratului (156), ocupase tot restul tãrii pentru sine). Acesta, îndatã ce a sosit aici, se pregãtea sã închidã Istmul cu zid si stãruia ca si tara de dincolo de Peloponez sã se lepede de împãrat si a ocupat Beotia si, supunîndu-ti ora-sul Teba, stãpînea Beotia întreagã.

 

148.Despotul   Gheorghe  Brancovic   (1427-1456).
149.Se pare cã initiativa de pace a apartinut turcilor, v. Jirecek, op. cit., p.  185. Tratati-vele au început  în  martie   1444.
150.Întelegerea s-a încheiat la 12 iunie  1444, cf. Decei, op. cit., p. 91.
151.Românii  lui  Vlad  Dracul.
152.Regele Ungariei Vladislav I a semnat tratatul la  12 iulie   1444, cf. Decei, op. cit., p. 91.
153.În pasajul precedent Laonic se referã la încheierea pãcii între Murad al II-lea si Ibrahim bey de Caraman, care se rãsculase ( 1444).
154.Teodor, fiul lui Manuil al II-lea Paleologul, despot în Peloponez.
155.Viitorul  împãrat  bizantin  Constantin  al  XI-lea   (1449—1453).     A  fost     despot  al Peloponezului, domnind împreunã cu fratii sãi Teodor si Toma (1428—1443), apoi numai cu Toma (1443— 1449). A desfãsurat o amplã actiune de redobîndire a teritoriilor bizantine   de la turci si latinii din Peloponez.
156.Toma Paleologul, despot în Peloponez împreunã cu fratii sãi, Teodor   si Constantin (1428-1443), cu Constantin (1443-1449) si apoi cu Dimitrie (1449-1460). Era frate, ca toti ceilalti, cu împãratul Ioan al VIII-lea Paleologul (1425— 1448).

 

Si stãpînitorul Aticei, (p. 92) fãgãduind cã-i va plãti tribut, a încheiat cu el un tratat de pace (l57). Si [cei din] muntele Pind — vlahi (158) îl locuiesc, care vorbesc aceeasi limbã cu dacii (159) si sînt asemenea cu dacii de la Istru —, venind la acest cîrmuitor care li l-a lãsat lor (160), luptau împotriva turcilor care locuiesc în Tesalia si care primesc cîr-muitor de la domnul peloponezienilor. Si Leodorichi, orãsel asezat în tara locrienilor, însã înspre orasul Fanari din Pind, si care primeste cîrmuitor de la împãrat. Iar partea ce se întinde cãtre Ahaia este locuitã de arabei, oameni din neamul albanezilor, cãrora împãratul le fãgãduise cã-i va lãsa sã-si conducã singuri tara pãrinteascã; si acestia au trecut la elini. Adunînd tot Peloponezul la Istm, 1-a închis cu zid, cît de repede a putut si 1-a chemat aici si pe fratele sãu si a trimis si dupã toti cei din tara peste care domnea, chemîndu-i sã vinã aici si a ridicat zidul si i-a încredintat fiecãruia portiunea de zid pe care a fost în stare sã i-o construiascã în acest timp. Iar cînd zidul de la Istm a fost gata, a trimis armatã în tara împãratului si pustia tara si purta într-una rãzboi.

 

(vol. II, l, p. 97)

 Dar la peoni a sosit un sol de la însusi arhiereul romanilor, anume cardinalul Iulian (161), un bãrbat blajin dealtminteri si vestit în învãtãtura romanilor ; si-i chema la rãzboi si de jurãmîntul care la ei este cel mai mare cînd e vorba de încheierea unui tratat de pace i-a dezlegat, din însãrcinarea arhiereului, iar dezlegãrii i-a dat pe loc citire. Si au pornit cu armata asupra Europei (l62), crezînd cã o vor gãsi pãrãsitã, deoarece Amurat (163) era plecat în Asia si ocupat pe acolo si corãbiile arhiereului pluteau chiar în Helespont ca sã nu-l lase sã treacã; iar împãratul elinilor (164) le dãduse de înteles cã acela nu va putea trece niciodatã în Europa. Si au fãcut pace si cu boemii pentru cearta din pricina cãreia, mi se pare, fãcuserã pace si cu Amurat, deoarece le pricinuiau mereu neajunsuri si cum erau amenin-tati cu rãzboi dinspre tara boemilor au primit pacea oferitã de Amurat. Dar atunci s-au înteles cu aceia ca sã-i lase sã trãiascã cu bine, în liniste si au pornit cu rãzboi asupra Europei, luînd într-ajutor si pe daci (165) si pe Dracul, feciorul lui Mircea (166), care, luînd parte la rãzboi, putea sã-i ajute cu toatã însufletirea, oferindu-le vreo zece mii de cãlãreti. Si pe Gheorghe, domnul tribalilor (l67) îl chemau la rãzboi, sã-l ducã împreunã cu ei ; dar el nu le-a dat ascultare (p. 98), spunîndu-le cã fac lucruri nelegiuite, cãci rup pacea si se apucã de nedreptãti si a socotit de cuviintã sã-si rãscumpere cu bani vina de a nu merge la rãzboi împreunã cu regele peonilor.

 

157.Cucerirea Peloponezului de cãtre Constantin se încheie în   1433. 158.Aromânii din Pind.
159.
Dacii = românii. Unitatea de neam si limbã a aromânilor si dacoromânilor este subliniatã si aici de Chalcocondil, ca si în fr. 2 de mai sus.
160.Evenimentul consemnat de Chalcocondil este una dintre putinele atestãri limpezi  ale autonomiei vlahilor în Imperiul bizantin în secolul al XV-lea, autonomie pãstratã de ei si  sub regimul otoman.
161.Iulian   Cesarini.
162.Asupra Rumeliei. Cruciatii pornesc între 18 — 22 septembrie 1444, trecînd Dunãrea pe la Orsova, cf. Decei, op. cit., p. 92.
163.Murad al II-lea (1421— 1451), plecat împotriva principatului rebel de   Karaman.
164.Ioan al VIII-lea Paleologul (1425- 1448).
165.
Daci = românii din Tara Româneascã.
166.Vlad Dracul (1436-1442;  1443-1447).
167.Gheorghe Brancovic, despotul Serbiei (1427-1456).

 

Dar îl sfãtuia pe rege (l68) sã nu porneascã la rãzboi, pentru cã turcii au armatã mare si nu pot fi doborîti atît de lesne si de simplu de cãtre peoni. Cãci el îsi dãdea seama cã pregãtirea nu este îndestulãtoare ca sã poatã pune stãpînire pe Europa, unde erau foarte multi turci, mult încercati în rãzboaie din care, mai ales, îsi duceau traiul. Si cã acest neam, ajuns la disperare, dã dovadã oriunde de vitejie deosebitã. Si le amintea cã acest neam se reface într-un chip miraculos, mai repede decît alte neamuri.
Ladislau, regele peonilor, pornind asadar din Ardeal peste Istru si trecîndu-si armata, a ajuns în tara împãratului si si-a asezat aici tabãra la malul Pontului Euxin, în tara lui Dobrotici misianul, pe la Caliacra si Varna. Si venind aici, împresurau orasele. Iar Varna, cum era împresuratã, a trecut la ei prin învoialã, Caliacra însã a fost cuceritã dupã ce peonii au dat nãvalã si s-au urcat pe ziduri. Nimicind si robind, au pornit de-a dreptul spre tinutul Bizantului si al Orestiadei (169). De aceste lucruri se tineau ei, iar Amurat, fiul lui Mehmet, mergînd asupra lui Caraman, îi pustiia tara si, fãcînd mare pradã de vite, împresura cetatea de la Iconion (170). Iar Caraman, fugind înspre culmile tãrii, se atinea pe aici, pentru ca, de va veni cineva asupra lui, sã poatã rezista, apãrîndu-se de pe culmi. Si trimitea soli la Amurat (p. 99), fãgãduind sã dea ostateci si sã-i plãteascã pe fiecare an un tribut de douã ori mai mare decît plãtise mai înainte. In vreme ce Caraman fãcea aceste propuneri si se ruga de împãrat sã facã pace cu el, sosi veste de la cîrmuitorul tribalilor, cã peonii au pornit si trec peste Istru, Si atunci [împãratul] a primit propunerile lui Caraman si a fãcut pace si luînd ostateci [printre care] si pe feciorul acestuia, a plecat cu oastea.

 

(vol. II, l, p. 102)

 Dar Amurat, fiind gata pregãtit, a pornit cu armata de-a dreptul asupra dusmanilor care veneau si si-a adunat si a luat cu sine si cealaltã armatã din Europa, care îi fusese alãturi de fiecare datã la rãz-boi. Si mergînd el pe urma armatei peonilor, îsi aseza peste noapte tabãra acolo unde în ajun si-o asezaserã peonii si peste zi iarãsi mergea si-si aseza tabãra în locul de popas al peonilor, unde-si avuseserã ei tabãrã. A fãcut asa patru zile la rînd, scrutînd multimea dusmanilor si cãutînd sã vadã cum se simt fatã de el, dacã sînt plini de fricã, asa încît sã-si piardã încrederea în scurtã vreme sau dacã merg la rãzboi cu îndrãznealã si fãrã sã se teamã de loc. Si [încerca sã afle] cum stau cu proviziile în tabãrã. Cãci toate acestea le poate afla cineva dacã urmãreste tabãra dusmanilor ; si mai poate sã-si dea seama foarte bine cît sînt de înfricosati sau de plini de îndrãznealã si dacã au provizii îndeajuns si cît sînt de multi si dacã armata e departe sau aproape de aceste stãri de lucruri.

 

168.Regele Ungariei Vladislav I  (1442- 1444).
169.Adrianopolului.
170.Chalcocondil nu redã întocmai evenimentele. La data trecerii cruciatilor peste Dunãre, Murad al II-lea terminase expeditia contra principatului de Karaman si abdicase, de bunãvoie, în favoarea fiului sãu nevîrstnic Mehmed al II-lea. Datã fiind gravitatea, situatiei a fost însã rechemat de la Manisa de marele vizir Candarlî Halil pasa pentru a lua comanda ostirilor. Murad a schimbat astfel puterea cu fiul sãu de mai multe ori, resemnîndu-se pînã la urmã sã rãmînã pe tron pînã la moarte, cf. Decei, op. cit., p. 92— 94.

 

 Toate acestea patru zile la rînd le-a cîntãrit cu mintea Amurat, mergînd pe urma lor; într-a cincea însã, Ioan Choniates, cînd a

bãgat de seamã cã armata împãratului se tine pe urmele lor, a stat la sfat cu regele peonilor si s-au sfãtuit, dacã sã dea lupta pe loc si, dupã luptã s-o tinã asa înainte, sau sã înainteze fãrã luptã si sã cuprindã tara. Si sfãtuindu-se s-au hotãrît sã dea lupta ca nu cumva sã fie ademeniti în vreo cursã si sã nu patã vreun necaz si neajunsuri grele si astfel sã fie împiedicati (p. 103) sã facã vreo ispravã în tara aceluia. Dupã ce au luat aceastã hotãrîre si asteptau stînd pe loc, a sosit aici si Amurat si a tãbãrît în cîmpie. Si mai întîi a rînduit în preajma sa pe ieniceri si s-a înconjurat cu scuturi de fier destul de mari, înfigîndu-le în pãmînt. Pe acestea împãratul le carã întotdeauna pe cãmile oriunde se duce cu armata; pe cãmile duce si armele ienicerilor si unde ar fi sã se dea lupta, împarte armele si intrã în luptã. Dupã aceste scuturi, aducînd si cãmilele, le-a pus într-acelasi loc înaintea scuturilor. Si astfel de rînduieli îsi fãcea la Poartã. Iar la mijloc stãtea el însusi cu mai marii casei si ai Portii, cîti se aflau cu el în tabãrã. Alãturi de el era pusã în linie de luptã armata Europei, avînd drept general pe Carazie, un bãrbat cu mare faimã. Era rînduitã pe cete, despãrtite unele de altele prin nu prea mult loc. Tot pe cete era rînduitã si armata Asiei, toate stînd în front, astfel încît sã se poatã ajuta una pe alta, dacã vreuna ar fi ajuns la strîmtoare din pricina dusmanilor. Cãci ostile de cãlãreti nu pot fi rînduite altfel decît pe cete, în vreme ce pedestrimea poate fi bine asezatã pe flancuri, nu însã si cãlãrimea. Peonii s-au asezat si ei în ordine de luptã pe detasamente si neamuri (171), iar peonii tineau aripa dreaptã, pe cînd dacii pe cea stîngã.
(p. 104) Si Ioan Choniates cu neamul celor numiti „viteji" (172) 1-a atacat pe generalul Asiei (173). Si multi dintre aceia la atacul peonilor nici n-au ajuns sã se batã, ci au luat-o la fugã, dînd peonilor prilej sã-i urmãreascã, pe unde ajunseserã sã se împrãstie. Si punînd astfel pe fugã armata cea de-a doua a Asiei, o gonea, îi rãmãsese însã [împotrivã] armata Europei, care a stat locului si n-a dat îndãrãt nicidecum, ci-i astepta pe dusmani. Cãci era vãdit, precum a rãmas locului împãratul, au rãmas locului si armatele Europei. Si chiar dacã, fãrã sã tinã piept dusmanilor, ar fi luat-o la fugã, din nou s-ar fi întors în tabãra împãratului. Cãci, dupã cîte stim, mai mult decît toate neamurile, dupã scitii nomazi (174), neamul acesta are obiceiul sã fugã si iarãsi sã se adune si sã se întoarcã înapoi la luptã si sã o ia repede încotro le vine mai la îndemînã. Dar
dacii, în acest vãlmãsag al luptei, cînd i-au vãzut pe cei din Asia cã o iau la fugã, nu s-au mai oprit aici, ci au luat-o spre depozitele împãratului si prãdau lucrurile si cãmara împãratului si ucideau cãmilele, îndemnîndu-se între ei. Dupã ce s-au tinut de treaba asta si s-au sãturat de prãdat, n-au mai venit nicidecum la luptã si nu s-au mai asezat în ordine de bãtaie, ci au alergat în tabãra lor. Dupã ce a înfrînt deci armata din Asia, Ioan a venit la regele Ladislau si 1-a sfãtuit sã rãmînã acolo si sã nu se miste din loc si sã nu (p. 105) înainteze nicidecum la luptã cu dusmanii, pentru ca sã aibã un loc de retragere din luptã, dacã n-ar izbuti cumva sã-l înfrîngã pe împãrat cînd va merge asupra lui. Si-l îndemna sã nu îngãduie niciunuia din oamenii sãi sã se îndepãrteze, ci, rãmînînd pe loc, sã astepte, pînã ce se va fi întors din luptã, dupã ce va fi înfrînt si armata Europei; si atunci cînd le va mai fi rãmas numai aceastã ostenealã, vor porni împreunã asupra Portii si vor isprãvi si aceastã ultimã parte a luptei.

 

171.Variantele din msse. nu au sens. Textul a fost corectat de Darko în acest fel.
172.Este vorba de fapt despre o categorie socialã, de micã nobilime, întîlnitã si în cronicile slavo-române.
173.Beilerbeiul Anatoliei, Karaca pata.

174.Tãtarii.

 

 Spunînd acestea, el si-a rînduit oastea pentru luptã si a pornit asupra armatei Europei, care era asezatã în stînga împãratului si s-au încãierat si s-au luptat o vreme. Iar bãtãlia s-a desfãsurat în felul urmãtor: peonii, angajînd lupta si punîndu-i pe fugã pe turci, îi fugãreau, pînã ce au ajuns chiar în apropierea taberei. Dupã aceea însã, turcii, întorcîndu-se deodatã, i-au fugãrit destulã vreme pe peoni, pînã ce si acestia au ajuns în tabãra lor. Si ori de cîte ori peonii îi covîrseau pe turci si se tineau de ei si-i urmãreau, cãdeau multi turci, coplesiti de peoni. Dar si dintre peoni, în retragere, se prãpãdeau multi, ori de cîte ori se retrãgeau înspãimîntati. Cade atunci comandantul Europei, Carazie, rãnit în piept de o sabie peonicã, cu o ranã ca de sulitã. Cãci sãbiile peonice si cele din toatã Germania sînt lungi si ascutite, totusi, ajungîndu-te, nu-ti fac o tãieturã gravã, ca sãbiile barbarice sau italice. Cele barbarice (ale turcilor sînt acestea) (p. 106), avînd greutate mare foarte si fiind ascutite pe o singurã laturã, merg cel mai adînc din toate sãbile pe care le cunoastem, în al doilea rînd dupã acestea vin cele italice, odinioarã elenice. Cele germanice si peonice, la rîndul lor, sînt lungi si groase, cu patru muchii, cu tãisul ascutit si avînd la capãt un vîrf ascutit provoacã o tãieturã de sulitã; cãlãretul, bine sprijinit în scãri, loveste cu ea ca si cu o sulitã (175).

(vol. II, l, p. 108)

 Pe cînd se retrãgeau, peonii din jurul regelui îl cãutau pe rege (176). Mai tîrziu însã, cînd si-au dat seama cã el a cãzut acolo si a murit, s-au repezit îndatã, încercînd sã-i ia lesul, dar nu au izbutit. Cãci fapta lor i-a aprins pe ieniceri si se luptau aprig. Nefiind în stare sã ia lesul, au dat apoi îndãrãt, îndreptîndu-se spre tabãrã. Si îndatã ce zvonul despre aceasta a ajuns la Choniates si la ceilalti din rîndurile ostirii, de pe cîmpul de luptã, ei au încetat sã se mai batã. Si pe cînd se retrãgea, mergînd fãrã nici o rînduialã [Choniates] a aflat toate [cîte s-au întîmplat] si n-a mai mers spre tabãrã, ci a pornit de-a dreptul spre Istru, împreunã cu dacii si cît mai grabnic cu putintã au fugit, fãrã nici o rînduialã si oamenii regelui peonilor ; în timpul acestei retrageri a fost ucis de turci cardinalul Iulian, bãrbat strãlucit în toate privintele. Au cãzut în timpul retragerii si alti bãrbati vrednici, nu putini dintre daci.

(vol. II, l, p. 108)

 Cînd Ioan a ajuns la Istru, armatele, dupã ce 1-au trecut, i s-au împrãstiat, iar el, cum mergea cu putini oameni pe lîngã sine, a fost prins de Dracul, domnul dacilor, care-i era vrãjmas (177). Si mai înainte Ioan lucra împotriva lui între peoni, pe lîngã regele Ladislau, cînd plecau din Dacia sã treacã Istrul si-i jefuia satele si-l învinuia la regele peonilor cã ar fi de partea (p. 109) turcilor si a lui Amurat si cã le-ar da de stire acestora, de fiecare datã, despre tot de fac ei. Si l-a prins ca sã-l dea pieirii, dar mai tîrziu [acela] a lucrat cu bani si astfel a scãpat (178).

 

175.În continuare, Chalcocondil descrie sfîrsitul regelui Ungariei Vladislav, ucis pe cîmpul de luptã. Bãtãlia de la Varna, cîstigatã în chip categoric de turci, a avut loc la 10 noiembrie 1444.
176.Pe regele Ungariei, Vladislav I (1442- 1444).
177.De Vlad Dracul, domnul Tãrii Românesti, cu care Iancu de Hunedoara a avut raporturi schimbãtoare, evocate mai sus de Chalcocondil.
178.Prinderea lui Iancu de Vlad Dracul nu este confirmatã de alte surse.

 

 În vreme ce [Ioan]mergea prin Dacia, [Dracul] 1-a prins, plãnuind sã se rãzbune si 1-a închis, tinîndu-1 sub pazã. Dar peonii, cînd au ajuns acasã, au aflat cã Ioan a fost prins si socoteau cã e un lucru groaznic si de nesuferit ca un peon, care era si dregãtor, sã fie prins de Dracul. I-au trimis deci poruncã sã dea drumul lui Ioan ; iar de nu, [spuneau] cã-1 vor trata ca pe un dusman si cã vor nãvãli, asupra lui cu toatã oastea. Cînd i s-au vestit aceste lucruri de cãtre peoni, temîndu-se pentru situatia lui, ca nu cumva peonii, din pricina acelui bãrbat sã unelteascã vreo schimbare si, nãvãlind, sã-1 înlãture din domnie, 1-a eliberat si dîndu-i dovezi de bunãvointã 1-a trimis la peoni prin Prasovon (179), în Ardeal.

 

(vol. II, l, p. 109)

 Pe acesta asadar, nu peste multã vreme, Choniates 1-a scos din domnie, aducînd ca domn al Dacieipe Dan care cãzuse din domnie (180), iar pe celãlalt 1-a dat pieirii împreunã cu feciorul sãu (l8l). Cãci atunci cînd, strîngînd oaste, el 1-a adus în Dacia pe Dan, fiul lui Basarab (182), care cãzuse din domnie, acest fecior al lui Mircea (183) împreunã cu fiul sãu s-a rînduit pentru luptã. Dar desi ei s-au asezat în ordine de luptã si se pregãteau de bãtãlie, dacii l-au pãrãsit în front pe feciorul lui Mircea si au trecut de partea lui Dan. Vãzîndu-i deci pe daci porniti sã meargã cu totii la Dan (p. 110) acesta a luat-o la fugã. Si el fugea, iar Dan îl urmãrea din rãsputeri si prinzîndu-i pe amîndoi i-a ucis îndatã.

 

vol. II, l, p. 110)

Acesta (184) s-a dus asadar acasã si nu cu mult mai tîrziu l-au ales comandant si cîrmuitor al statului lor [peonii], bãtuti acum cu rãzboi de germani si de boemi. Si 1-au lãsat pe el sã conducã statul cum i s-ar pãrea mai bine. Si dupã ce a strîns oastea a pornit împotriva boemilor si a purtat destulã vreme rãzboi cu acestia. Si se lupta cu Iskra 18ä, un bãrbat pretutindeni norocos în ducerea rãzboaielor ; si bãtîndu-se, a fost învins si mai tîrziu a mers din nou împotriva lui si, dînd lupta, 1-a înfrînt.

 

 

179.Brasov.
180.Este vorba de înlocuirea din domnie a lui Vlad Dracul, de cãtre Iancu de Hunedoara, prin Dan al III-lea, fiul lui Dan al II-lea; opinia cercetãtorilor nu e unanimã în acceptarea informatiei lui Chalcocondil, v. N. Stoicescu,  Vlad Tepes, Bucuresti,   1976, p.   16 si urm. cu bibliografia chestiunii.
181.Nici uciderea lui Vlad Dracul împreunã cu unul sau doi fii ai sãi, cum aratã alte izvoare, de cãtre Iancu de Hunedoara nu e acceptatã de toti istoricii, ibidem, p. 19 — 20.
182.Basarab voievod, identificat cu Dan al II-lea.
183.Vlad Dracul. Vlad Dracul dispare de la cîrma Tãrii Românesti în noiembrie — decembrie 1447, v. Stoicescu, op. cit., p. 19. Pentru întreaga
problemã v. Fr. Pall, Interventia lui Iancu de Hunedoara în Tara Româneascã în anii 1447—1448, Studii, XVI, 1963, 4, p. 1049— 1072.
184.Iancu de Hunedoara; a fost ales regent al Ungariei în 1446. Chalcocondil nu respectã deci cronologia corectã a evenimentelor.
185.Jan Jiskra, partizan al Habsburgilor
.

 

 (vol. II, l, p. 110)

 Amurat însã, înfigînd într-o sulitã capul regelui Ladislau, îl trimitea pretutindeni si-l arãta armatelor si apoi, ridicînd tabãra s-a dus acasã, în aceastã luptã au cãzut multi dintre turci, dupã cum spun ei însisi, vreo sase mii, iar dintre peoni mai multi decit acestea. Multi au pierit in timpul retragerii, de mina dacilor ( 186).

 

 (vol. II, l, p. 124) Acum, cînd se gîndea ca prin înfometare sã-i sileascã sã predea orasul (187) si era gata sã dea cu toatã forta un al doilea atac, îi soseste veste de la Gheorghe, cîrmuitorul tribalilor (188) cã Ioan (189) a adunat pe peoni si trece Istrul si cã a luat si pe daci (190) si vine cu rãzboi împotrivã-i. De îndatã ce a aflat acestea, a ridicat cît mai degrabã tabãra si a plecat într-acolo pe unde aflase cã vine acela. Si a trimis un crainic în Europa 191, poruncind pretutindeni, ca toti turcii sã vinã la el. Acestia au sosit deci la el, cum a putut fiecare s-o porneascã mai repede, numai sã poatã ajunge la timp si sã fie gata de luptã pentru el. (p. 125) Si a pornit cu toatã oastea cãtre un tinut al sãu din Misia, de lîngã tara tribalilor (si este acest tinut pe acolo pe unde curge rîul Morava si se varsã în Istru ; de aici se întinde tinutul împãratului cale de opt sute de stadii (192) pînã la Nit, un oras al împãratului, asezat pe partea dreaptã a drumului ; înainte este asezat orasul Novopirdon (193), pe un munte mare, apartinînd cîrmuitorului tribalilor). Aici sosind Amurat, a dat peste Ioan Choniates care înainta cu oastea peonilor. Erau peoni si daci (194) împreunã amîndouã popoarele cam la patruzeci de mii, si sapte mii de cãlãreti si aveau vreo douã mii de care, pe care îsi duceau proviziile si armele. Pe fiecare car erau doi bãrbati pedestri, un peltast (195) si un puscas. Pe care mai duceau si tunuri numite împroscãtoare de gloante, multime mare. Acestia deci, astfel pregãtiti, au trecut peste Istru. Îl chemau alãturi de ei, la rãzboi, si pe cîrmuitorul tribalilor ; acesta însã le-a spus cã pregãtirea de rãzboi nu i se pare pe mãsura ostirii lui Amurat, asa ca sã poatã ei înfrînge armata împãratului Amurat si cã se teme mai mult de acesta decît de peoni care sînt si ei niste strãini [pentru el] si i-au pricinuit rele dintre cele mai mari si cã doreste, ce-i drept, sã se rãzbune pe Amurat care i-a orbit feciorii, dar cã-si dã seama cã e cu neputintã, (p. 126) cu pregãtirea pe care o au acum, sã înfrîngã puterea dusmanilor si de aceea n-ar vrea sã meargã la acest rãzboi. Dupã ce el a dat acest rãspuns, Ioan 1-a amenintat [cã se va cãi] si a plecat înainte, nãvãlind în tara împãratului. Ajungînd la Pristina, si-a asezat tabãra aici, în cîmpia Kosovo, unde Amurat fiul lui Orhan, înfruntîndu-se în luptã cu Eleazar, a fost ucis el însusi de un tribal, dar 1-a ucis în luptã si el pe Eleazar (196).

 

186.Daci = români. Stirea nu e confirmatã de alte izvoare. Dimpotrivã, românii au par-ticipat alãturi de unguri la expeditia antiotomanã din  1445, în cooperare cu flota burgundã de sub comanda lui Walerand de Wawrin, cf. Decei, op. cit., p. 94.
187.Este vorba de asedierea orasului albanez Croia, centru de rezistentã al lui Scanderbeg, de cãtre sultanul Murad al II-lea începînd din 1447.
188.Gheorghe Brancovic, despotul Serbiei.
189.Iancu de Hunedoara, care trece Dunãrea în septembrie 1447.
190.„si  pe
daci"  lipseste din manuscrise,  Darko a completat lacuna sprijinindu-se pe faptul cã „dacii", adicã românii, sînt amintiti mai jos, în text, alãturi de „peoni", adicã de unguri.
191.Adicã în Rumelia.
192.Cca  140   km.
193.Identificat de cercetãtori cu Novobrod.
194.
Daci = români,  v.n. 190.
195.Termen arhaizant pentru a desemna pe ostasii pedestri.
196.Chalcocondil se referã la bãtãlia datã la Kosovopolie, la  15 sau 21 iunie  1389 (dupã cronicile otomane 10 august), între turcii otomani condusi de Murad I (1362— 1389) si coalitia principilor crestini din sud-estul Europei.  Aici  a pierit cneazul  Serbiei Lazãr  (1371—1389), numit de Laonic Eleazar, dar si Murad I, v. Decei, op. cit., p. 54 — 55.

 

 Iar Ioan a pornit la rãzboi împotriva lui Amurat din pricina urmãtoare: cînd a vãzut, în lupta de la Varna, pe turci fugind si cãzîndu-i în mînã si cedînd, s-a gîndit îndatã cã si atunci ar fi înfrînt usor puterea turcilor, dacã nu era nesocotinta regelui Ladislau si cã nu-i va fi nicidecum greu sã o facã si a doua oarã. Aceastã pãrere 1-a fãcut sã strîngã si mai multã armatã si sã porneascã la rãzboi, cu gîndul cã, fãrã nici o îndoialã, aceia vor fi înspãimîntati de multime si el îl va învinge usor pe Amurat. A trimis însã soli la Skender (197) si Arianites (198) cu gîndul de a se uni cu ei în timpul înaintãrii lor în Europa; cãci asa se întelesese mai înainte cu acestia. Iar Amurat fiul lui Mehmet, îndatã ce a ajuns în cîmpia Kosovo, vãzîndu-i pe dusmani venind, si-a asezat tabãra. Se spune (p. 127) cã avea o armatã de o sutã cincizeci de mii de oameni. Si a doua zi s-a si asezat în ordine de luptã. Si-a rînduit si tagmele. Si în dreapta si-a asezat armata din Asia, care avea comandant pe Scuras (199), iar în stingã lui era comandantul Europei Carazie (200), avînd armata din Europa. Si fiecare dintre guvernatori si-a asezat în ordine cãlãretii pe care-i avea. La mijloc, între acestia, s-a asezat însusi împãratul, care si-a instalat tabãra acolo unde a crezut de cuviintã, ridicînd înaintea ei un val si îndatã dupã el punînd cãmilele, iar dupã ele înfigînd în pãmînt de jur împrejur scuturi mari de fier. Lîngã acestea a rînduit pe ieniceri cu tunurile si cu pustile si cu celelalte arme. Iar dupã ce si-a terminat rînduiala, a venit împotrivã-i si loan Chômâtes, care-si întocmise astfel armata: aripa dreaptã i-o tineau mai marii peonilor si nepotul sãu (Sekulis (2o1) îi era numele) si Ilokis (200)  Talusis 2(0)iar la mijloc se asezase însusi Chômâtes, împreunã cu asa-numitii viteji, armata Ardealului. Aripa stingã i-o tinea Dan (204) care-i era prieten apropiat si pe care-1 adusese în tara Daciei, din pricina dusmãniei fatã de Dracul; si pe acesta din urmã 1-a scos din domnie si, supunîndu-si tara, 1-a pus pe Dan sã o conducã. Si acesta avea cu el ca la opt mii de daci veniti la acest rãzboi [...].
(p. 134)
Dacii însã, cînd i-au vãzut pe turci cã luptã mult peste asteptãrile lor si cã pe ei îi amenintã cele mai rele primejdii si cã abia dacã vor scãpa de nenorocire, chiar dacã vor rãmîne teferi, cã din pricina jurãmîntului nu existã nici o manevrã prin care sã scape de pedeapsã din partea împãratului pentru ce i-au fãcut ducînd rãzboi împotriva lui si pentru cã s-au aliat cu peonii, au hotãrît în acest mare vãlmãsag sã trimitã sol la împãratul Amurat, ca sã se împace si ca, predînd armele, sã fie aliati si prieteni cu împãratul. Si cum au hotãrît, asa au si fãcut. Iar solul, venind la Poartã, a spus urmãtoarele:
„împãrate, pe mine
dacii m-au trimis sã vin înaintea ta si sã cer pace pentru ei, care-ti cer fierbinte iertare pentru cele ce au gresit fatã de domnia si de lucrurile tale. Si-ti mãrturisesc cã ei, de bunãvoie, n-ar fi plãnuit vreo rãzvrãtire împotriva stãpînirii tale, dacã peonii nu ne-ar fi constrîns, poruncindu-se sã ne unim cu ei si nu ne-ar fi împins cu sila la aceasta. Asadar, acum ei te roagã sã le dai crezare si sã faci pace cu ei, iar ei, chiar în acest rãzboi, vor sta de-acum înainte alãturi de tine, astfel încît sã-ti fie de folos".
Dupã ce solul a spus acestea, Chalil, prytanul (205) casei împãratului, întrerupîndu-1, a spus: „Dar voi,
dacilor, stiti doar cã puternicul împãrat a fost binevoitor fatã de voi si prietenos.

 

197.Skanderbeg.
198.Socrul lui Scanderbeg.
199.Saruca,  pasa.
200.Caraca  pasa.
201.Székely   Ioan.
202.Identificat de V. Grecu cu un magnat Ujlaki.
203.Identificat de V.  Grecu cu magnatul Talloczi.
204.Este vorba de fapt de Vladislav al II-lea (1447- H56), v. supra n.  180.205 Choniates foloseste termenul arhaizant de prytan pentru vizir.

 

Si acum, cînd sînteti la nevoie, v-ati gãsit sã faceti voi pace (p. 135) fãrã viclesug si înselãciune si sã-i fiti prieteni în viitor ! Chiar dacã ati îndeplini ceva din cele pe care le spuneti si l-ati îndatora pe împãrat, sã stiti cã nu-l veti întrece pe el în binefaceri. Mergeti totusi sã predati cît mai repede armele !".
Zicînd cã spune acestea din porunca împãratului, Chalil, fiul lui Praim, a lãsat solul sã plece. Si dacii, cînd li s-a întors solul si le-a spus ce le comunicase Chalil, fiul lui Praim, din porunca împãratului, îndatã s-au tras deoparte si s-au despãrtit de peoni si înaintînd au ajuns pînã aproape de Poarta împãratului. Si, oprindu-se acolo, socoteau cã-i fac o mare bucurie împãratului, ajutîndu-1 în acea clipã de cumpãnã si cã vor primi de la împãrat daruri si vesminte. Dar împãratul, cînd s-au oprit lîngã el, gîndindu-se ca nu cumva ei sã-i fi fãcut cu vreun plan viclean aceastã propunere si sã nu unelteascã ceva rãu împotriva lui în întelegere cu peonii, trimite dupã comandantul Europei sã vinã cu vreo douãzeci de mii de ostasi. Si de îndatã ce a venit, precum îi ordonase, a poruncit sã-i ucidã pe toti dacii care erau primprejur, fãrã sã crute pe niciunul. Iar ei au început sã se apere, cãci aveau armele asupra lor. Cãci împãratul nu a socotit de cuviintã sã-i omoare dupã ce vor fi predat armele, ci cu acestea în mîini sã-si primeascã pedeapsa pentru cele ce au sãvîrsit împotriva lui. Si astfel au fost dati pieirii pe loc, ca un lucru de nimic.
Cînd i-au vãzut pe
daci cã se îndepãrteazã, peonii mai întîi s-au între-bat mirati ce-o fi vrînd. Cînd si-au dat însã seama cã ei trec de partea împãratului (p. 136) au fost cuprinsi de supãrare si s-au mîniat împotriva lor pentru cã si-au trãdat prietenii. Iar putin mai tîrziu, cînd au vãzut cã toti sînt dati pieirii ca un lucru de nimic de cãtre împãrat, s-au umplut de uimire, întelegînd hotãrîrea împãratului, cã n-avea nicidecum nevoie de asemenea aliati au, socotit cã e foarte important sã se îndepãrteze cît mai repede. Ioan, îndatã ce din focul luptei a ajuns la care, a vorbit cu conducãtorii spunîndu-le cã el împreunã cu oamenii lui ar vrea sã meargã înspre acea parte a armatei unde stã însusi împãratul, ca sã pãtrundã la Poartã, iar ei, cînd o sã le dea semn trimitînd un vestitor, sã înainteze toti odatã asupra Portii. Si spunînd acestea (era pe la ultima strajã [a noptii] )si-a ales oamenii cei mai bine echipati pentru luptã si pe aceia pe care-i socotea mai devotati, iar celor din care le-a spus ca atunci cînd o sã dea el semn sã înainteze asupra Portii; si cu armata în ordine s-a grãbit sã facã cale întoarsã, mergînd spre Istru. Si cum s-a luminat de zi, foarte curînd, el nu mai era de vãzut nici de peonii care au rãmas în care, nici de împãratul. Cînd oamenii împãratului au vãzut cã tabãra peonilor este goalã si cã putini au rãmas înãuntrul carelor, s-au minunat, dar un om care sosise pe acelasi drum le dã de veste cã peonii, pe la straja cea din urmã [a noptii], ar fi fugit spre Istru. Atunci ienicerii, apucîndu-si armele, au alergat în fuga mare asupra peonilor din care. Acestia, cînd au vãzut (p. 137) cã au fost trãdati de ai lor, s-au bãtut vitejeste cu ienicerii. Dar, nu peste multã vreme, ienicerii s-au   urcat pe care si au trecut peste peoni, omorîndu-i pe toti de-a valma. Acestia, începînd din zori, s-au luptat, dovedindu-se bãrbati vrednici, iar la ora cînd piata e plinã de oameni (206) erau morti. Iar împãratul era îndemnat sã-i urmãreascã pe peoni cãci generalii sãi îl sfãtuiau la asta, dar nu s-a potrivit vorbelor lor,  aducîndu-si aminte ce a pãtit din partea lui Choniates Chasim, fiul lui Mazan, cînd s-a pus sã-1 urmãreascã. Si era multumit cu norocul pe care 1-a avut pînã atunci, de a fi izbîndit.

 

206.Altã formulare arhaizantã pentru a indica orele   10 dimineatâ

 

În lupta aceasta au murit, dupã cîte am aflat (cãci mortii unora si ai celorlalti au fost numãrati mai tîrziu de cîrmuitorul tribalilor) saptesprezece mii de peoni si daci la un loc, iar dintre turci vreo patru mii. Cãci cãutarea si recunoasterea [mortilor] se face lesne, deoarece turcii sînt tãiati împrejur, iar peonii poartã plete foarte frumoase, pe cînd turcii se rad în cap, lãsîndu-si cîtiva peri la tîmple. Dupã ce a isprãvit lupta, împãratul a poruncit sã fie alese trupurile, iar turcii sã fie înmormîntati pe malul rîului numit Morava ; si, ridicînd tabãra, a plecat spre casã (207).

 

(vol. II, 2, p. 151)

 Dar avea împãratul (208) un tunar pe nume Orhan, dac de neam (209) si care fusese mai înainte la elini si, pãrãsindu-i, pentru cã [la ei] nu avea din ce trãi, a venit la Poarta împãratului. Tocmit atunci cu leafã mare, acesta s-a îngrijit de pregãtirea tunurilor.

 

(vol. II, 2, p. 250)

 Si petrecîndu-si împãratul (2l0) iarna aceasta în capitala sa, a trimis dupã Vlad, feciorul lui Dracul, domnul Daciei (211). Si-1 avea la sine pe fratele acestuia mai tînãr, care-i era favorit si  trãia si locuia la el (212). Si s-a întîmplat cã atunci cînd abia ajunsese împãrat si stãtea sã plece împotriva lui Caraman, împãratul dorind sã se apropie de bãiat, era cît pe ce sã moarã de mîna lui. Cãci aprinzîndu-se de dragoste pentru bãiat, îl chema la taifasuri si închinînd cu patimã paharul cãtre el, îl chema în camera de culcare. Si bãiatul, care nu-si închipuia cã va pãti asa ceva din partea împãratului, 1-a vãzut pe împãrat repezindu-se la el pentru un lucru ca acela si s-a împotrivit si nu se supunea dorintei împãratului. Si acesta îl sãruta împotriva vointei lui si bãiatul, scotînd un pumnal, îl loveste în coapsã pe împã-rat  si, îndatã, a luat-o la fugã, pe unde i-a venit la îndemînã. Însã doctorii i-au vindecat împãratului rana.  Iar bãiatul s-a ascuns urcîndu-se într-un copac de pe-acolo. Dupã ce însã împãratul s-a pregãtit de cãlãtorie si a plecat, bãiatul, coborîndu-se din copac si pornind la drum, a ajuns nu cu mult mai tîrziu la Poartã si a devenit favoritul împãratului. Are însã obicei acesta, sã se foloseascã nu mai putin de cei ce duc aceiasi viatã ca si el, cãci cu acestia e mereu împreunã si petrece cu ei zi si noapte, de cei de alt neam se  crede cã împãratul se foloseste nu prea mult, ci putintel. Lui Vlad, fratele acestui bãiat, împãratul i-a încredintat domnia Daciei; si cu ajutorul împãratului, Vlad, feciorul lui Dracul, a nãvãlit si a luat domnia. Dar cum a ajuns domn, si-a fãcut (p. 251) o gardã personalã nedespãrtitã de el; dupã aceea, chemînd unul cîte unul pe fruntasii tãrii despre care [se pãrea] cã ar fi în stare sã trãdeze pentru schimbarea domnilor, îi slutea si trãgea în teapã cu toatã casa lor, pe ei, pe copii, pe femeile si slujitorii lor, încît am aflat cã bãrbatul acesta singur a ajuns sã facã mai mare ucidere de oameni decît [toti] cei pe care îi stim.

207.Lupta de la Kosovopolie a avut loc la 17— 19 octombrie 1448.
208.Mehmed al II-lea (1451— 1481), cuceritorul Constantinopolului. Chalcocondil se referã aici la asediul capitalei bizantine în 1453.
209.Orban, indicat de Chalcocondil drept dac, adicã român, este arãtat de Ducas drept „ungur de neam" (XXXV,  1). Decei, op. cit,, p. 99, n.  l aratã cã la românii din Transilvania nu se întîlneste numele Orban, catolicul Urbanus.   În acelasi sens v.  St. Runciman,  Cãderea Constantinopolului, trad. Al. Elian, Bucuresti,   1971, p. 94 — 95 cu n. traducãtorului unde se descrie uriasul tun construit de mester.
210.Mehmed al II-lea (1451— 1481). Chalcocondil se refera la evenimente din 1461- 1462.
211.Vlad Tepes, domnul Tãrii Românesti (1448; 1456- 1462; 1476).
212.Radu cel Frumos (1462-1473; 1473-1474;1474-1475).

 

 

Cãci, ca sã-si întãreascã domnia, ar fi ucis, se zice, în putinã vreme, pînã la douãzeci de mii de bãrbati, femei si copii si, înconjurîndu-se cu un numãr de ostasi si trabanti alesi si devotati, acestora le dãruia banii si averea si celelalte bunuri ale celor ucisi, încît peste putin timp s-a ajuns la o prefacere mare si starea Dacieia fost cu totul schimbatã de omul acesta. Si peoni nu putini, despre care credea cã au vreun amestec în treburile acestea, a ucis în numãr foarte mare, fãrã sã crute pe vreunul din ei. Iar cînd i s-a pãrut cã si-a asigurat domnia Daciei, plãnuia sã se rãzvrãteascã împotriva împãratului. Cãci pe oamenii acestia îi pedepsea cu stirea împãratului, chipurile ca sã-si întãreascã domnia în folosul acestuia, ca sã nu aibã necazuri dacã s-ar rãscula iarãsi bãrbatii de frunte ai Daciei, chemîndu-i în ajutor ca aliati
pe peoni.
Acestea deci, asa le-a sãvîrsit. Si în acea iarnã, cînd împãratului i s-a dat de stire cã acesta, umblînd cu gînduri vrãjmase de rãzvrãtire   si îndreptîndu-se cãtre peoni, face cu ei învoieli si aliantã, a socotit cã e lucru grav. Si, trimitînd un bãrbat (p. 252) încercat de la Poartã, un   grãmãtic   elin, 1-a chemat la Poartã, spunînd cã, dacã o sã vinã la Poartã, nu va pãti nimic neplãcut din partea împãratului, ci, pentru cã s-a arãtat binevoitor fatã de interesele împãratului, va dobîndi bunuri si bunãvointã chiar mai mare decît bunãvointa arãtatã de el împãratului.
Poruncind acestea, 1-a trimis la el pe grãmãticul Portii, Catavolinos. Iar lui Hamuza, zis purtãtorul de soimi, care primise însãrcinarea sã cîrmuiascã nu putinã tarã lîngã Istru si sã fie guvernator  Vidinului (213), i-a trimis poruncã tainicã sã i-l aducã, dacã va putea, prin vreun viclesug pe om, [fãgãduindu-i] cã-i va fi foarte recunoscãtor pentru asta si [îndemnîndu-l] sã-l prindã fie prin viclesug, fie într-alt chip. Acesta deci,  spunîndu-i grãmãticului cã trebuie sã-1 prindã pe om, se sfãtuiesc asupra mijloacelor folositoare pentru atingerea acestui tel, anume cînd Vlad îl va însoti la întoarcere, sã-i întindã o cursã în aceastã tarã chiar si asa sã-l prindã. Grãmãticul însã sã-i dea de stire [lui Hamuza] cînd urmeazã sã porneascã înapoi. Si dupã ce grãmãticul face asta si-i vesteste în  tainã ceasul la care trebuia sã plece însotit de Vlad, Hamuza i-a întins din vreme o cursã chiar în aceastã tarã. Iar Vlad care, înarmat, împreunã cu oamenii lui, însotea pe cîrmuitorul trimis de la Poartã al acesteia (2l4) si pe grãmãtic, a cãzut în cursã si, cum si-a dat seama, a dat îndatã poruncã si-i prinde pe acestia împreunã cu slujitorii lor si, cînd Hamuza l-a atacat,   s-a luptat cu vrednicie si, biruindu-l, l-a prins si din ceilalti, care au luat-o la fugã, a nimicit pe cîtiva. Pe acestia, odatã prinsi, pe toti i-a dus (p. 253) si i-a tras în teapã, dupã ce mai întîi i-a schilodit (215), lui Hamuza însã i-a fãcut o teapã mai înaltã ; si slujitorilor le-a fãcut acelasi lucru ca si stãpînilor lor. Iar apoi, si-a întocmit de îndatã o oaste cît a putut mai mare si a pornit numaidecît spre Istru si, trecînd în asezãrile de dincolo de Istru, a stricat tara împãratului, nimicindu-i cu desãvîrsire pe locuitori, împreunã cu femeile si copiii lor si caselor le-a dat foc, arzînd totul pe unde mergea.

 

   213.Hamza Pasa, sangeacbey de Nicopol, numit si Cakîrcî („soimarul"), v. Decei, op. cit.,
p. 116. Catavolinos era un grec renegat, pe numele sãu turcesc Yunus bey. Solia e trimisã la
sfîrsitul lui 1461.
214.Pasajul este destul de dificil si obscur. Am tradus putin diferit de V. Grecu, p. 284. V. Grecu, op. cit., n. 1 crede cã este vorba de însusi Hamza pasa, dacã nu de un trimis special al sultanului pe lîngã Vlad, în „aceastã tarã", adicã Tara Româneascã. Este însã posibil ca „aceastã tarã" sã fie tinutul otoman al sangeacului lui Hamza, unde Vlad sã fi trecut, conducîndu-l pe sol. Dupã unele versiuni ale evenimentelor, Vlad s-ar fi prefãcut cã merge la Poartã, era normal deci ca seful sangeacului sã-l întîmpine si însoteascã.
215.Literal:  „le-a tãiat extremitãtile".

 

Si dupã ce a fãcut prãpãd mare, s-a înapoiat în Dacia (2l6).
Cînd i s-au vestit acestea împãratului Mehmet, cã solii lui au fost ucisi de Vlad, domnul
Dacieisi cã Hamuza, bãrbatul de vazã al Portii împãrãtesti, a fost dat mortii asa, într-o clipã, el s-a întristat, cum era firesc si socotea cã ar fi si mai grav, dacã ar trece cu vederea uciderea în asa fel a unor oameni atît de însemnati si dacã nu va pedepsi îndrãzneala atît de mare a aceluia de a-i ucide solii si dacã nu-i va cere socotealã domnului Dacieipentru moartea acelora. Dar era supãrat si pentru cã el a trecut Istrul cu oaste multã si, dupã ce a ars tara împãratului si a fãcut omor printre oamenii din neamul lui, s-a putut întoarce înapoi. Dar cu mult mai grave decît toate acestea i se pãreau cele fãcute solilor sãi. De aceea a trimis veste pretutindeni, celor mai de frunte oameni ai sãi si le-a spus si celorlalti, fiecãruia dupã rangul sãu, sã vinã în cea mai bunã rînduialã si sã i se înfãtiseze deplin înar-mati, fiindcã pleacã la rãzboi cu ostile. Astfel si-a pregãtit expeditia împotriva dacilor. Dar se mai spune cã mai înainte de toate acestea, ajungînd stirea despre (p. 254) uciderea solilor si a guvernatorului Hamuza si despre pîrjolirea tãrii, vizirul Mahmut, fãrã sã fi fost la împãratul, a spus oamenilor împãratului cele întîmplate la daci si l-a supãrat rãu. Si se spune cã acesta i-a dat si bãtaie. La Poarta împãratului asa ceva nu se socoteste a fi un lucru cu totul rusinos, cînd e vorba de oameni care din rîndul robilor si nu dintre feciorii turcilor au ajuns la conducere. Trimitînd asadar crainici în toate pãrtile, [împãratul] a poruncit sã i se înfãtiseze oastea deplin si bine înarmatã. si sã-l însoteascã în aceastã expeditie toatã cãlãrimea. Crainicii împãratului îi duc vestile în tarã si vestitorii, cînd se întîmplã cumva un lucru nou, sosesc foarte repede la Poartã; si în foarte putine zile fac drumuri foarte lungi în chipul urmãtor: cînd vede în cale un cal, [solul] îl dã îndatã jos pe cãlãretul de pe cal si, încãlecînd în locul lui, mînã din rãsputeri si calul aleargã cît de tare e în stare. Apoi, cînd gãseste un altul, solul descãleca si-i trece omului calul [pe care a cãlãrit] mai înainte. Si asa, cu popasuri scurte, [solii] strãbat un drum foarte lung. Si trupul tot si-l încing, ca sã nu-si oboseascã si sã nu-si chinuie prea mult trupul, cînd gonesc. Si stim de crainici care ajung în cinci zile din Peloponez pînã la Adrianopol, un drum [altminteri] de cincisprezece zile pentru un bãrbat care cãlãreste foarte bine. Olãcari se cheamã acesti crainici.
(p. 255) Dupã ce i s-au pregãtit ostile, împãratul a pornit împotriva
Daciei, chiar la începutul primãverii (2l7). Se spune cã a fost foarte mare aceastã armatã, a doua dupã nãvala acestui împãrat împotriva Bizantului (218). Si se spune cã întocmirea ostirii a fost mai frumoasã decît oricînd. Si cã era multã rînduialã în privinta armelor si a echipamentului si cã armata ar fi numãrat cam douã sute cincizeci de mii de oameni.

 

 216. În general, Chalcocondil se aratã bine informat asupra expeditiei lui Vlad Tepes în sudul Dunãrii. Domnitorul însusi relateazã despre aceasta într-o scrisoare adresatã lui Matia Corvinul în 11 februarie 1462. Pentru diferitele versiuni ale evenimentelor în izvoare si întreaga problemã, v. N. Stoicescu, op. cit., p. 87 — 96.
217.În aprilie  1462.
218.Efectivele otomane la cucerirea   Constantinopolului  erau de cca 80 000 luptãtori la care se adãugau trupele auxiliare. Pe aceastã bazã, Stoicescu, op. cit., p. 100 apreciazã la minimum 60 000 luptãtori plus încã cca 20 000 trupe auxiliare efectivele lui Mehmed al II-lea în expeditia contra lui Tepes din 1462 (v. op. cit., alte aprecieri din izvoare si literatura istoricã contemporanã).

 

 Si aceasta se poate deduce usor de la cei care tin vadul Istrului în arendã si care au cumpãrat de la împãratul trecerea peste fluviu cu trei sute de mii de galbeni si se spune cã au cîstigat mari sume de bani (219). Pe uscat, armata a pornit de la Filipopole, iar pe mare, a echipat vreo douãzeci si cinci de  trireme si o sutã cinci zeci de corãbii de transport (220)  si mergea de-a dreptul spre Istru, cu gîndul sã treacã pe la Vidin. Si a poruncit ca aceste corãbii sã intre prin Pontul Euxin pe Istru. Si asa cum poruncise împãratul, flota a plecat prin Pontul Euxin spre gura Istrului. Si îndatã ce a ajuns la gurã, a prins sã urce pe fluviu spre Vidin. Si pe unde fãcea flota vreo debarcare, [turcii] dãdeau foc la case si ardeau  [totul] ; si, punînd foc,  au ars si Prailavon (221),   oras al dacilor, în care se face tîrg mai bine decît în toate orasele tãrii. Cãci mai toate casele sînt de lemn. Dar dacii, cînd au auzit cã împãratul vine asupra lor, si-au adãpostit femeile si copiii, parte în muntele Prasovon (222), parte într-un orãsel numit [...] (223), de jur împrejurul cãruia întinzîndu-se (p. 256) o mlastinã, îl apãra si-l pãzea si-l întãrea foarte si-l punea deplin la adãpost. Iar pe altii îi adãpostesc în pãdurile greu de strãbãtut de un om venit de aiurea, nu localnic, cãci ele sînt foarte dese si copacii crescuti în ele sînt foarte apropiati unii de altii, încît prea putin se poate pãtrunde în adîncul lor.  Astfel si-au adãpostit dacii copiii si femeile, iar ei însisi, dupã ce s-au strîns la un loc, l-au urmat pe Vlad, domnul. Si împãrtindu-si în douã armata, el tinea cu sine o parte, iar pe cealaltã a trimis-o împotriva domnului Bogdaniei Negre (224), ca sã-l respingã, dacã acela ar încerca sã nãvãleascã si sã nu-l slãbeascã din hãrtuialã dacã izbuteste sã pãtrundã în tarã. Cãci domnul acestei Bogdanii Negre se certase si se rãzboia din aceastã pricinã cu Vlad si, trimitînd soli la împãratul Mehmet, îl chema sã-i vinã [în sprijin] si spunea cã este gata sã porneascã la rãzboi alãturi de el. Împãratului îi erau pe plac vorbele acestui domn si l-a îndemnat sã facã asa încît generalul lui sã se uneascã pe fluviu cu comandantul flotei sale si sã împresoare orasul numit Chilia, a lui Vlad, de la gura fluviului. Asadar acest domn, adunîndu-si oaste din tarã, a plecat în grabã spre flota împãratului, de-a dreptul la orasul Chilia, ca sã-si uneascã [fortele] cu comandantul flotei. Si dupã ce s-a unit cu oastea împãratului, împresurau amîndoi orasul si, dupã ce l-au bãtut mai multe zile, (p. 257) au fost respinsi si au pierdut cîtiva oameni. Dar cum nu înaintau în cucerirea orasului, s-au retras amîndoi. Si atunci, Negrul Bogdan (225) a pornit cu nãvalã sã intre în tara dacilor, era însã oprit de acea parte a ostirii care fusese rînduitã acolo sã pãzeascã tara. Iar Vlad, cu partea mai mare din oaste, umbla prin pãduri, asteptînd sã vadã încotro va înainta armata împãratului. Cãci, dupã ce ostile i-au trecut spre Istru si a ajuns în Dacia, împãratul nu se abãtea nicãieri din cale dupã pradã. Cãci împãratul nu îngãduia [asa ceva] armatei, ci mergea cu ea în ordine de luptã. Mergea de-a dreptul asupra orasului în care dacii îsi puseserã la adãpost femeile si copiii, iar ei se tineau prin pãduri pe urma împãratului. Si dacã vreunii se rãzleteau de armatã erau nimiciti îndatã de acestia. Deoarece i s-a dat de stire cã nimeni nu stã sã iasã la luptã împotriva sa si cã nici din partea peonilor nu i-a venit   lui Vlad vreun ajutor, împãratul nu se sinchisea si nu se îngrijea de întãrirea taberei; si tabãra s-a nimerit într-un loc deschis.

 

219.Comentînd acest pasaj în traducerea lui V.  Grecu care vorbeste despre  „bancheri care au cumpãrat de la împãratul trecerea peste fluviu", N. Stoicescu, op. cit., p. 103, n. 85 con-siderã cã e vorba de trecerea grosului armatei în regiunea deja ocupatã de ieniceri.
220.25 de galioane si 150 vase mai mici, Decei, op. cit., p. 117.
221.Brãila.
222.Brasov.
223.Lacunã în text. Orasul a fost identificat de Iorga cu „mãnãstirea  Snagov", de P. S. Nãsturel cu Bucuresti, cf. Stoicescu, op. cit., p. 106, n. 96 care pãstreazã, rezerve asupra acestor identificãri.
224.Stefan cel Mare, domnul Moldovei (1457-1504).

 225.Moldoveanul, adicã Stefan cel Mare.

 

Dar Vlad, îndatã ce a aflat de nãvala dusmanilor, a trimis la peoni sol care le spuse urmãtoarele: „Peoni, voi stiti doar cã tara noastrã e vecinã cu a voastrã si cã si unii si ceilalti locuim lîngã Istru. Ati aflat acum, cred, si voi cã împãratul turcilor se îndreaptã cu oaste mare împotriva noastrã. Si dacã va învinge si va supune Dacia aceasta (226), va dati seama bine si voi, cã nu vor rãmîne linistiti  locului, ci îndatã vor nãvãli cu rãzboi asupra voastrã si (p. 258) locuitorii tãrii voastre vor avea greu de suferit din partea lor. Acum e ceasul ca, ajutîndu-ne pe noi,   sã vã apãrati si voi, oprind cît mai departe cu putintã de tarã aceastã oaste ; si sã nu-i lãsati sã ne strice tara si sã ne nenoroceascã si sã ne subjuge neamul. El mai are însã cu sine si pe fratele mai tînãr al domnului nostru,  pe care urmãreste sã-l punã domn în Vlahia, nu le-ar mai iesi nimic dupã gîndul lor nici unuia dintre ei !". Cãci, pe cînd pornea la rãzboi împotriva Daciei, [îm-pãratul] îl cinstise în chip deosebit cu prietenie pe fratele mai tînãr al lui Vlad si-l dãruise cu bani si vesminte multe si alese si l-a pus sã trimitã vorbã în Dacia celor puternici sã lucreze [pentru el]. Ajuns asa deodatã foarte bogat, el a trimis vorbã si a fãcut precum i-a poruncit împãratul, dar n-a izbutit atunci sã-si atingã telul prin aceastã solie. Ascultînd aceste vorbe ale  solului, peonii s-au lãsat convinsi de ele si s-au îndemnat sã-l ajute [pe Vlad] si mai ales sã se apere. Si strîngeau armatã.
Si ei cu asta se ocupau. Iar împãratul, înaintînd împreunã cu oastea lui, dãdea foc satelor si lua pradã de vite pe unde se întîmpla sã dea de ele. Si robi, dar foarte putini, aducea în tabãrã cãlãrimea, însã ea suferea pierderi foarte grele ori de cîte ori se depãrtau vreunii din ea de tabãrã. Se spune cã Vlad însusi a pãtruns ca iscoadã în tabãra împãratului si cã, umblînd prin ea, a cercetat cum este întocmitã tabãra. Eu însã nu cred cã Vlad s-a hotãrît sã se vîre într-o primejdie atît de mare (p. 259), cînd putea doar sã se foloseascã de multe iscoade, [ci cred cã aceasta este o plãsmuire] (227) pentru a-i arãta îndrãzneala. Venea însã el însusi chiar si în timpul zilei foarte aproape de tabãrã si privea cu atentie corturile împãratului si cortul lui Mahmut si piata. Si avînd cu sine chiar mai putin de zece mii de cãlãreti (unii spun însã cã nu avea mai mult de sapte mii de cãlãreti), a nãvãlit cu ei în tabãra împãratului pe la prima strajã a noptii (228). Si s-a fãcut mai întîi spaimã mare în tabãrã, deoarece oamenii împãratului credeau cã i-a atacat o mare armatã dusmanã, venitã din altã parte; si, înspãimîntati si cuprinsi de groazã mare din pricina nãvalei, se si vedeau nimiciti cu desãvîrsire.
Cãci [Vlad] atacase la lumina fãcliilor si în sunete de corn, care dãdeau semnul pentru   atac. Ostirea din tabãrã a rãmas toatã pe loc, fãrã sã se miste nicãieri. Cãci ostile acestui neam au obiceiul sã nu se miste niciodatã noaptea nici într-o parte, ci rãmîn neclintite locului, fie cã se întîmpla sã pãtrundã vreun hot în tabãrã, fie cã dã peste ei alt necaz. Si stãteau deci si atunci turcii neclintiti, desi erau cuprinsi de mare spaimã, fiecare unde îsi avea cortul. Si, de îndatã ce Vlad a nãvãlit, au prins sã umble prin  tabãrã crainici de-ai împãratului (p. 260) si strigau sã nu se urneascã nimeni din loc, cãci va muri îndatã de mîna împãratului [dusmanul. 

 

226.Tara Româneascã.
227.Adaosul dintre paranteze apartine lui C. A. Fabrot, autorul editiei lui Chalcocondil de la Paris, din  1650.
228.Atacul a avut loc în noaptea de 16— 17 iunie 1462, dupã Chalcocondil, care se exprimã aici arhaizant, la trei ore dupã asfintitul soarelui, v. N. Stoicescu, op. cit., p. 108— 110, unde si localizarea în apropiere de Tîrgoviste.

 

 Crainicii împãratului, îmbãrbãtîndu-i,  îi îndemnau asadar sã rãmînã fiecare  acolo unde fusese rînduit,  spunîndu-le urmãtoarele: „Musulmani, asteptati putin ! Cãci veti vedea îndatã în tabãrã cum vrãjmasul împãratului cade si-si ia pedeapsa pentru cutezanta sa fatã de împãrat". Astfel de vorbe rosteau si multe altele asemãnãtoare ziceau, îndeosebi cã, dacã armata stã locului, dusmanul este dat îndatã pieirii, pe cînd, dacã se urneste din loc, „sînteti pierduti cu totii. Cãci împãratul vã va ucide el pe voi, mai înainte de a vã îndepãrta fugind de acela. Cînd a nãvãlit nãpraznic în tabãrã Vlad, l-a întîmpinat mai întîi armata din Asia si s-au luptat ei acolo scurtã vreme ; mai apoi însã, pusi pe fugã, încep a se retrage pe rînd, cãutînd sã scape cu viatã. El însã, cu fãclii si cu torte aprinse înainta cu oastea în deplinã rînduialã si bunã întocmire si s-a repezit mai întîi spre Poarta împãratului. Dar n-au nimerit peste curtea împãratului, ci au dat peste corturile vizirilor Mahmut si Isaac (229).  Si la acestea s-a dat luptã mare si au ucis cãmile si catîri si animale de povarã. Si, luptînd în rînduri bine strînse, n-au avut nici o pierdere vrednicã de însemnat, dar dacã se îndepãrta vreunul iesind din rînduri, de îndatã cãdea de mîna turcilor. Si oamenii lui Mahmut fiind (p. 261) viteji, pedestrasi cu totii, se luptau cu vrednicie. Si aproape toti cei din tabãrã si-au încãlecat   caii, afarã de cei  de la Poarta împãratului. S-au luptat aici vreme destul de îndelungatã, apoi însã, întorcîndu-se, [oamenii lui Vlad] au pornit spre Poarta împãratului si i-au gãsit pe ostasii din jurul împãratului în afara Portii, asezati în ordine de luptã. Si dupã ce s-au mai luptat si aici putin, s-au întors spre piata taberei si, prãdînd-o si ucigînd pe cine le stãtea cumva în cale, fiindcã zorile se apropiaserã si se lumina de ziuã, pleacã din tabãrã, pierzînd în noaptea aceasta numai cîtiva oameni, foarte putini. Si din armata împãratului se spunea cã au pierit putini, îndatã dupã aceea, cum se fãcuse repede ziuã, împãratul, strîngînd pe cei mai alesi ostasi ai guvernatorilor si punîndu-le comandant pe Ali, fiul lui Mihal (230), le-a poruncit, sã porneascã pe urmele dacilor, gonind cît de repede vor putea. Ali, luînd deci armata, a dus-o în grabã asupra lui Vlad si, dînd de urma lui, mîna din rãsputeri si ajunge oastea lui Vlad si  repezindu-se asupra ei, a nimicit pe multi si a prins vreo mie de daci si i-a dus în tabãrã la împãrat, împãratul i-a luat si, ducîndu-i mai departe [de tabãrã], i-a ucis pe toti (231). Si prinzînd ostenii împãratului în noaptea aceasta pe unul dintre ostenii lui Vlad, l-au dus la Mahmut ;  si-l întreba acesta cine e si de unde vine. Si dupã ce a vorbit de toate, l-a mai întrebat dacã stie cumva pe unde se aflã acum Vlad, domnul Daciei, Iar [osteanul] i-a rãspuns cã stie foarte bine, dar cã despre aceasta, de frica  aceluia, nu poate spune nimic. Si cum îi tot spuneau cã-l vor ucide, dacã nu aflã (p. 262)  de la el ce vor sã afle întrebîndu-l, el spuse cã e gata sã moarã oricînd, dar cã nu îndrãzneste sã le dezvãluie nimic din cele ce-l privesc [pe Vlad]. Mahmut, minunîndu-se

 

mult de aceste lucruri, l-ar fi ucis, [se spune] pe ostean, ar fi adãugat însã, cu oarecare teamã pentru situatia sa, cã dacã [Vlad] ar avea o armatã însemnatã, ar putea sã ajungã foarte mare.
Asa s-au întîmplat atunci aceste lucruri ; împãratul însã, înaintînd de aici înãuntrul tãrii, a mers de-a dreptul asupra orasului în care îsi avea resedinta însusi domnul Vlad. Si în fiecare noapte, ori de cîte ori poposea, îsi înconjura tabãra cu palisade si o întãrea înãuntrul palisadelor si o tinea închisã si punea strãji mai mari ca înainte si poruncea ca ostile sã fie zi si noapte sub arme.  

 

229.Cel dintîi e cumnatul lui Mehmed al II-lea, celãlalt e fostul bey de Uskub (Skoplje).

230.Mihailoðlu Ali bey.

231.Chalcocondil e singurul izvor care dã aceastã cifrã.

 

Înaintînd astfel cu armata în rînduri strînse mai departe în Dacia, a ajuns la orasul în care îsi avea capitala domnul Vlad.   Si dacii, care se pregãtiserã si se asteptau sã fie împresurati aici de împãrat, au deschis portile si erau gata sã-l înfrunte pe însusi împãratul care venea cu  oaste împotriva lor. Împãratul, trecînd pe lîngã oras si  nevãzînd nici un om pe ziduri în afarã de tunari care trãgeau cu tunurile asupra ostirii lui, nici tabãrã n-a asezat, nici de asediu nu s-a apucat. Si, înaintînd, a mers vreo douãzeci si sapte de stadii (232), cînd iatã cã-i vede pe ai sãi trasi în tepe ; si dã oastea împãratului peste (p. 263) cîmpia cu tepe care se întindea în lungime vreo saptesprezece stadii si în lãtime sapte (233). Si erau pari mari în care erau înfipti bãrbati si femei si copii, vreo douãzeci de mii, precum se spunea, priveliste pentru turci si pentru împãratul însusi ! Chiar si împãratul, cuprins de uimire, spunea cã nu poate sã ia tara unui bãrbat care face lucruri atît de mari si stie sã  domneascã  si sã se poarte cu  supusii lui într-un chip mai presus de firea omeneascã. Si spunea cã acest bãrbat care sãvîrseste asemenea isprãvi s-ar putea învrednici de mai mult. Iar restul turcilor, vãzînd multimea de oameni trasi în teapã, au încremenit de groazã. Erau si copii mici, atîrnati de mamele lor în tepe si pãsãrile îsi fãcuserã cuiburi în mãruntaiele lor. Vlad atinîndu-se pe urmele ostilor împãratului, ucidea pe oricine se rãzletea [de ele], fie cãlãret, fie azap (234), apoi s-a îndreptat asupra domnului Bogdaniei Negre care, precum se vestise, asedia Chilia (235), dar a lãsat oaste ca de sase mii, poruncindu-i sã se tinã prin pãduri pe urma împãratului si, dacã cineva s-ar rãzleti, sã-l atace îndatã si sã-l zdrobeascã. Si el s-a dus împotriva domnului Bogdaniei Negre. Si cum împãratul a început sã dea înapoi, oastea porneste de-a dreptul asupra armatei lui si, încurajati de retragerea lui, credeau cã vor dobîndi mare glorie, dacã vor cãdea asupra lui. Si au pornit nãvala asupra taberei împãratului. Cînd însã (p. 264) a venit stire de la straja de acolo cã dusmanii dau nãvalã, fiecare, afarã de Poarta împãratului, a alergat sã apuce armele. Iar Mahmut a poruncit lui Iosuf  (236) sã înainteze ca sã-i întîmpine pe dusmani. Si însusi Mahmut stãtea cu ostile sub arme. Dar Iosuf, îndatã ce a pornit si a încins lupta, a fost bãtut si luînd-o la fugã, se  ducea spre tabãra împãratului. Omar (237) însã, feciorul lui Turahan, rînduit si  el de Mahmut sã meargã asupra dusmanilor, a întîlnit în cale pe Iosuf, care, fugea dinaintea dusmanilor. Si l-a ocãrît si-i spunea cam asa: „Nenorocitule, unde te duci? Au nu stii cum te va primi împãratul, cînd vei ajunge la el ca fugar? Au nu mai rãu decît dusmanii se va purta cu tine împãratul însusi si te va da pe loc mortii celei mai rele, cînd îsi va da seama cã ai fugit? !". Cu aceste cuvinte l-a îndemnat pe om. Si, întorcîndu-se împreunã cu Omar, fiul lui Turahan,  s-au luat la luptã cu dusmanii si s-au luptat cu vrednicie. Nu peste mult timp, învingîndu-i pe daci si urmãrindu-i,  îi ucideau fãrã nici o crutare. Si au ucis vreo douã mii. Si înfigîndu-le în sulite capetele,  s-au înapoiat în tabãrã. Si lui Omar   împãratul i-a dat cîrmuirea Tesaliei; era încã mazul si avea oameni vrednici si-l însotea pe împãrat.

232.Cca 5 km.
233.Cca 3 km în   lungime   si   peste l  km   în   lãtime.   Pentru   veracitatea   stirii   v.
N. Stoicescu, op. cit. p.  113—114.
234.Categorie de osteni pedestri,  înarmati usor.
235.În iunie 1462, Stefan cel Mare asedia Chilia, unde a fost rãnit la 22 iunie 1462. Este locul sã amintim cã Chalcocondil este singurul izvor care vorbeste detaliat despre o cooperare moldo-turcã în aceastã actiune, v. N. Stoicescu, op. cit., p. 62 — 64.
236.Yusuf.
237.Turahanbeyoðlu   Ömer   bey.

 

 Si asa s-a întîmplat cu a doua nãvalã îndrãzneatã a dacilor împotriva

armatei împãratului, iar împãratul a luat nu putini robi din tarã, cãci, slobozind pe urmã (p. 265) cãlãrimea, au cutreierat tarã nu putinã si, aducînd robi, dobîndeau mari cîstiguri. Si, mînînd cu ei si vite, mai mult de douã sute de mii de cai si boi si vaci, a ajuns armata împãratului la Istru. Ostenilor le era, ce-i drept, fricã de dacii care, fãrã sã-si fi pierdut de loc îndrãzneala, mai fãceau cîte o mare ispravã si cu mare grabã au trecut peste Istru . Iar împãratul i-a poruncit lui Ali, fiul lui Mihal, sã acopere spatele armatei. Si cînd a tãbãrît la Istru, l-a lãsat acolo în tarã pe Dracul, fratele domnului Vlad, ca sã trateze cu dacii si sã aducã tara sub ascultarea lui. Si a poruncit guvernatorului din aceste pãrti sã-i stea în ajutor, iar el a pornit drept spre capitalã. Iar Dracul cel tînãr (239) îi chema pe fiecare în parte, spunîndu-le : „Dacilor, ce credeti cã o sã se întîmple cu voi în viitor ? Au nu stiti ce putere mare are împãratul si cã îndatã or sã vinã împotriva voastrã ostile împãratului, pustiind tara si cã ni se va lua tot ce ne-a mai rãmas ? De ce nu deveniti prieteni ai împãratului? Si o sã aveti liniste în tarã si în casele voastre. Stiti doar cã acum n-au mai rãmas nici dobitoc, nici vitã de povarã [la voi]. Si toate aceste grele suferinte le-ati îndurat din pricina fratelui meu, pentru cã ati tinut cu acest rãzvrãtit care a fãcut mult rãu Daciei, cum n-am mai auzit sã se fi întîmplat nicãieri pe pãmînt". Trimitînd aceste vorbe dacilor, care treceau sã-si rãscumpere pe cei robiti, i-a înduplecat si i-a îndemnat sã spunã si celorlalti (p. 266) sã îndrãzneascã sã vinã la el. Acestia, întru-nindu-se, si-au dat seama cã tînãrul e mai bun pentru ei decît domnul Vlad si, trecînd de partea lui, se adunau treptat. Si cum au simtit asta si ceilalti daci, degrabã l-au pãrãsit pe Vlad si au trecut de partea fratelui sãu. Si de îndatã ce i s-a strîns armatã, el a nãvãlit si a pus mîna pe domnie si, aducîndu-si si oaste de-a împãratului, si-a supus tara. Iar celãlalt, cînd dacii au trecut de partea fratelui sãu si cînd si-a dat seama cã în zadar a fãcut mai înainte atîtea ucideri, a plecat la peoni (240).

vol. II,2, p. 267)

 Expeditia împãratului împotriva dacilor s-a desfãsurat deci asa [cum am arãtat]. Si cum fratele sãu Dracul a nãvãlit si si-a supus tara Daciei, Vlad a plecat la peoni (241). Însã peonii, pe ai cãror apropiati îi ucisese el în Dacia, l-au acuzat de omor în fata regelui peonilor, fecio-rul lui Choniates (242) si, osîndindu-l cu grea osîndã ca pe unul care a ucis oameni cu totul pe nedrept, l-au bãgat în închisoare în orasul Belograd (243).

 

238.Retragerea lui Mehmed peste Dunãre s-a produs dupã 29 iunie  1462,   iar  la  11 iulie el se gãsea la Adrianopol,  cf.  N. Stoicescu,  op. cit., p.   115—116 cu bibliografie asupra crono-logiei.
239.Radu cel Frumos, fratele mai tînãr al lui Vlad Tepes, instalat domn de Mehmed al II-lea în  1462. Discursul e fictiv, literar.
240.Vlad Tepes se refugiazã la unguri, la Matia Corvinul, în octombrie   1462,   dupã ce fusese pãrãsit de boieri în favoarea lui Radu cel Frumos. Pentru întreaga  problemã a cãderii lui Tepes, v. N. Stoicescu, op. cit., p.  120— 127.
241.V.  nota precedentã.
242.Matia Corvinul, regele Ungariei (1458—1490), fiul lui Iancu de Hunedoara.
243.Vlad Tepes a fost închis de Matia Corvinul la Viségrad, apoi la Buda, unde este tinut pînã în 1475. Acuzatorii lui în fata regelui Ungariei nu au fost peonii, adicã ungurii, ci negustorii sasi din Transilvania. Este totusi posi
bil ca la originea „probei" vinovãtiei lui Tepes —  o scrisoare a sa, plãsmuitã,  cãtre sultan — sã fi stat anturajul lui Matia Corvinul, cf. N. Stoicescu, op. cit., p.  126— 131.

 

 

(vol. II, 2, p. 271)

A pornit la rãzboi împotriva insulei Lesbos Mehmet, fiul lui Amurat (244) [...]. Si erau el si oamenii de la Poartã si din armata Europei, în jur de douã mii. Cãci, atunci cînd s-a întors din Dacia, a lãsat la vatrã armatele ; si a pornit îndatã asupra insulei si a debarcat (245).

 

(vol. II, 2, p. 277)

Dar dalmatii si misienii si tribalii si pe lîngã ei si sarmatii (246) au acelasi grai (247), întru totul asemãnãtor, încît se înteleg între ei fãrã greutate. Ar fi mai firesc sã se creadã cã acestia, neam mare si care s-au acoperit deseori de faimã, au pornit din tinutul de lîngã Marea Ionicã si si-au supus Tracia si, trecînd peste Istru, s-au sãlãsluit în tara Sarmatiei decît, cum socotesc unii, cã, alungati de sciti, au trecut în tinutul de dincoace de Istru si supunîndu-si Tracia au ajuns pînã în marginea din adîncul golfului (248) si s-au asezat acolo (p. 278) cu locuintele.

 

(vol. II, 2, p. 279)

 Spunînd acestea, crainicul a plecat la împãrat (249) si transmitîndu-i vorbele ilirului, l-a fãcut pe împãrat sã se ridice cu rãzboi asupra amîndurora (250). Cãci întreprinsese pe atunci expeditia împotriva domnului Daciei (251), care insultase foarte grav casa împãratului si-i ucisese solii. Dar (p. 280) pornind atunci împotriva dacilor nu i-a fost cu putintã sã se rãzbune pe regele ilirilor (252).

 

(vol. II, 2, p. 295)

Dar pe elini si pe împãratul elinilor i-a nimicit acum (253), apoi a adus sub stãpînirea sa tara tribalilor (254) si întreg Peloponezul 1-a sub-jugat (255) si pe împãratul Trapezuntului si l-a supus (256) si i-a cucerit tara si apoi în Dacia a pus domn pe omul sãu (257) si tara ilirilor a (p. 296) pustiit-o si pe regele ei l-a ucis (258) ; era un om cumsecade si mãsurat. Cînd a nimicit atîtea stãpîniri în atît de scurtã vreme, ce credeti oare cã va mai face el în viitor ? (259).

 

244.Mehmed al II-lea (1451— 1481). Chalcocondil se referã la expeditia sultanului împotriva insulei Lesbos, stãpînite de genovezi.
245.Expeditia a avut loc în 1462.
246.Dalmati = croati,    misieni = bulgari,    tribali = sîrbi,    sarmati = rusi.
247.Cu ilirii, adicã, în spiritul arhaizant al etnonimiei lui Chalcocondil, cu bosniecii.
248.Marea Adriaticã. Pasajul dovedeste caracterul relativ al cunostintelor lui Chalco-condil despre istoria îndepãrtatã a popoarelor din Peninsula Balcanicã. Pentru aceeasi incerti-tudine în privinta „patriei primitive" a românilor, v. supra, fr. 2.
249.Este vorba de crainicul trimis de „împãratul" Mehmed al II-lea pentru a cere tributul
de la regele Bosniei, Stepan Tomasevic   (1461— 1463), în 1462. Acesta refuzase plata, arãtîndu-se
gata de rãzboi.   t
250.Asupra regelui Bosniei si a lui Vlad Tepes.
251.Vlad Tepes, domnul Tãrii Românesti.
252.Iliri = bosnieci.
253.Este vorba de împãratul bizantin Constantin al XI-lea Dragases (1449— 1453), cãzut
în lupta pentru apãrarea Constantinopolului, în 1453.
254.Sîrbilor.
255.Despotatul Moreei, cucerit integral în  1461, de cãtre Mehmed al II-lea.
256.David,  împãratul  de Trapezunt   (1458—1461),  ultima formatiune bizantinã cãzutã
în stãpînirea turcilor, la   15 august   1461.
257.Radu  cel Frumos.
258.Pe Stefan Tomasevic, regele Bosniei (1461— 1463), ucis de turci.
259.Fragmentul face parte din discursul, fictiv, pe care Chalcocondil îl atribuie solilor venetieni la curtea maghiarã, unde încearcã sã obtinã alianta în vederea luptei antiotomane,  în  1463.