Dacologia la M.Eminescu

Details

Category: Blog articles

Published on Thursday, February 16 2017 04:49

Written by Administrator

Hits: 6095

Mihai Eminescu : „ Dacologia la M.Eminescu”

Prezentat azi 01 17 2015  in cadrul cenaclului M.Eminescu New York

Dr.N.Savescu

Doamnelor şi domnilor

   Au trecut deja 15 ani de când Hotelul Intercontinental din Bucureşti găzduia, în Sala Rondă, primul Congres Internaţional de Dacologie. Titlul congresului, Sarmisegetusa 2000, deschidea drumul spre ceea ce numim astăzi mişcarea dacologică organizată. Anual, cu regularitate, au urmat alte congrese care au adus, de la o ediţie la alta, noutăţi dintre cele mai interesante în domeniul atât de văduvit al istoriei dacilor.

    Prin munca plină de dăruire a arheologilor şi a cercetătorilor, au fost scoase la lumină obiecte şi documente ce atestă fără tăgadă că civilizaţia dacică, una dintre cele mai înfloritoare ale antichităţii, nu a dispărut o dată cu părăsirea teritoriului de către coloniştii romani, ci a continuat milenii de-a rândul stabilindu-se vizibil în conştiinţa poporului daco-român de astăzi. Au fost prezentate lumii întregi personalităţi remarcabile, necunoscute cărţilor de istorie, personalităţi care au încununat, prin activitatea lor, întreaga istorie a dacilor şi care au lăsat urme adânci în colbul celor două milenii trecute. Burebista, Nicolae Densuşianu, Decebal, Tomiris, Regalian sunt doar câteva personalităţi ignorate pe nedrept de-a lungul anilor, dar omagiate la congresele noastre de dacologie.

  În anul 2009, cel omagiat de noi a fost Mihai Eminescu, poetul-nepereche al românilor de pretutindeni. De ce Eminescu? În primul rând pentru că Eminescu este geniul creator al neamului nostru iar în 15 iunie s-au  împlinit 165 de ani de la prematura şi tragica sa moarte. Fundaţia Dacia Revival îşi face o datorie de onoare omagiind o astfel de personalitate chiar pe fondul  nepăsării  autorităţilor române. În al doilea rând îl omagiem pe Eminescu pentru că opera sa vibrează de dragoste şi de respect pentru istoria dacilor. Vizibil şi consistent marcat de întâlnirile sale cu Nicolae Densuşianu, adolescentul Eminescu avea să cultive învăţăturile mai vârstnicului său prieten de o asemenea manieră, încât întreaga sa operă este jalonată de momente, de locuri sau de personaje ale istoriei strămoşilor şi, în special, ale dacilor. Studiind opera lui Densuşianu, dar şi legendele care circulau la acea vreme, Eminescu îşi conduce cititorul în fascinanta şi misterioasa lume a dacilor creând dialoguri pline de fior ancestral. Memorabilă este succinta descriere a Sarmisegetusei pe care poetul nu avea cum să o vadă din moment ce ea nu era la acea perioadă descoperită.

Poezia patriotică pornind de la aceeaşi tema, viitorul patriei, având ritmuri înălţătoare şI pasiuni clocotitoare l-a preocupat în anii 1866 pe M.Eminescu şi Nicolae Densuşianu, cel dint^i reuşind să atingă însă culmile perfecţiunii. Ei intrau în competeţie cu poezii de mult consacrate, cum ar fi Hora Unirii a lui V.Alecsandri sau Umbra lui Mircea la Cozia, Bolintineanu…..Viitor de aur Ţara noastră are

                            Şi prevăd prin secoli a ei înălţare.

Revista Familia, Foaie enciclopedica si beletristica cu ilustratii, in anul 1865 prezinta in paginile ei alaturi de personalitati de talia lui Shakespere si operele unor români demni sa figureze in ceea ce Iosif Vulcan numea cu mândrie “Panteonul român”. Astfel îi gasim în paginele ei pe : Bogdan Petriceicu Haşdeu, Dimitrie Bolintineanu, Costache Negri, Anton Pann, Ion Heliade Radulescu si Andrei Muresianu. Apareau insa, in anii 1866, in revista Familia si creatiile de debut ale lui Mihai Eminescu .

Mihai Eminescu va publica in paginile Familiei, pornind de la tema , viitorul patriei, “ Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie”:

                           Vis de razbunare negru ca mormântul,

                            Spada ta de sânge dusman fumegând,

                            Si deasupra idrei fluture cu vântul

                            Visul tau de glorii falnic triunfând.”

Iosif Vulcan, inzestrat cu o intuitie deosebita in a descoperi valori in tinerii lui colaboratori, va acorda prima pagina a revistei pentru “Misterele noptii” de Mihai Eminescu, in nr.34

În toamna  anului 1866 ( la varsta de 16 ni ), M.Eminescu a venit la Sibiu să-l întâlnească pe fratele său de sânge Nicolae Eminovici, dar nu-l gaseste acasa. Mihai Eminescu va fi insa gazduit de N.Densuşianu ; el va găsi în gazda sa binevoitoare, în vârstă de 20 de ani un frate de spirit, iar în preocupările acestuia privind mitologia şi istoria veche a poporului nostru o sursă proaspătă, si continua, de inspiratie ce se va reflecta în poezia sa, ca de altfel si in toata activitatea sa de viitor.

Trecutul glorios îl pasionează pe M.Eminescu poezia fiind complexă si sofisticată, dand

imagini de frescă unei asemenea subiect, vezi ‘Scrisoarea III-a”  (fragment)

.."Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!

Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,

În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,

Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumega desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri...

Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;

Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,

Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!

 Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi arătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,

Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;

Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

In 1877 il gasim stabilit la Bucuresti si vechea lui amicitie este reluata cu vechiul sau prieten N.Densusianu, asa cum se poate vedea în poemul lui M.Eminescu  “Gemenii”  :

       Iată un fragment ilustrativ:

                     „O candelă subţire sub bolta cea înaltă

                             Lumină peste regii cei dacici laolaltă,

                            Care tăiaţi în marmur cu steme şi hlamide

                            Se înşirau în sală sub negrele firide,

                            Iar colo-n fruntea sălei e-un tron acoperit

                           C-un negru val de jale, căci Sarmis a murit.”

Să nu uităm că in 1889 Eminescu a declarat că : In România totul trebuie dacizat”, in perioada in care N.Densusianu incepuse să lucreze la volumul “Dacia preistorică” lucrare in care alaturi de arheologia materială, disciplină istorică riguroasă, el va introduce, pentru prima oară, si arheologia spirituală din multimea de marturii scrise ale antichitatii greco-latine, asociind, probe gasite la mii de ani sau la mii de kilometri distantă.

       Marele nostru poet naţional Mihai Eminescu a înţeles importanţa istorică şi contribuţia inestimabilă a Daciei şi a regilor ei în evoluţia societăţii noastre.

        Numele unei ţări este cartea de vizită a ţării respective, este oglinda unică, prin timp, care-i reflectă, sintetic, imaginea atât în interior, cât şi pe plan mondial. Când spunem sau când auzim spunându-se numele unei ţări, gândul ne duce la poziţia ei geografică, la limbă, la istorie, la nivelul de civilizaţie, la oamenii care locuiesc acea unică ţară.

        Numele unei ţări este simbolul distinctiv al acelui teritoriu şi al locuitorilor lui. 

       O scurtă incursiune în procesul care, a adus la alegerea cuvântului „România” ca nume al ţării noastre este foarte utilă pentru a demonstra că acest nume a fost nu numai neinspirat, dar profund neconcordant cu adevarul istoric. Ţara noastră avea un nume, Dacia, nume cu rezonanţă majoră în lumea antică, nume cunoscut şi apreciat pe tot cuprinsul Europei. De ce acest istoric nume a fost schimbat cu un altul, străin de istoria noastră şi care ne aminteşte de momente dureroase şi umilitoare ale înaintaşilor? De ce nu a primat raţiunea? De ce nu a primat mândria? De ce nu a primat logica?

        Vasile Alecsandri a fost, poate, cea mai proeminentă personalitate din timpul Unirii şi probabil că ar fi fost ales Domn al Moldovei, dacă nu i-ar fi convins pe toţi cei cinci- zeci de candidaţi să renunţe şi să-l aleagă pe Ioan Cuza, care era colonel, om practic, bun administrator (fost prefect de Galaţi ), aşa încât colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate, în 5 ianuarie 1859, ca Domn al Moldovei şi, în 24 ianuarie, şi al Vlahiei, tot în unanimitate. Ca atare, A.I.Cuza a devenit Domn al Principatelor Unite. Ale cui Principate Unite? Ale Daciei? Ale României? Ale Moldo-Vlahiei? Numele dat ţării nu avea... nume!  O unire presupune rezultatul combinat a cel puţin două elemente. În acest caz, cele două elemente erau ţările care s-au unit: Moldova şi Vlahia (Munteania). În noul nume al ţării noastre nu apărea, însă, denumirea niciunei ţări componente care formase Unirea. Ca atare, Noi devenisem (cel puţin pentru un timp) Principatele Unite ale... nimănui! 

      Normal şi firesc ar fi fost ca numele noii ţări - formate din unirea a două principate - să fie numele străvechi şi ilustru al pământului strămoşesc, numele „Dacia”.

Şi, totuşi, se pare că Alecsandri şi-a impus punctul de vedere convingându-i (cu ce argumente... nu ştim) şi pe Kogălniceanu şi grupul acestuia ( pro Dacia) să accepte noul nume, „Principatele Unite Rumâne”.

     Marile puteri europene au interzis atunci folosirea termenului de „Principatele Unite Rumâne”, pe motiv că Romania (Imperiul Roman de răsărit) de la sudul Bulgariei abia dispăruse. Aşa că ne-am numit „Principatele Unite ale Moldo-Vlahiei”. Dar de ce nu ale Daciei?!

    Se ştie că revoluţionarii de la 1848, din ambele principate - în care la loc de frunte erau Bălcescu şi Alecsandri - au avut ca obiectiv principal unirea câtorva provincii ale vechii Dacii - Muntenia, Transilvania şi Moldova - într-un singur stat, cu numele de „Dacia”.

Ideea istorică de „Dacia” a fost omniprezentă în spiritul revoluţionar de atunci. Cu câţiva ani înainte de revoluţie (1845- 46- 47 ), Nicolae Bălcescu a scos - împreună cu August Treboniu Laurian - prima revistă istorică din ţara noastră, „Magazinul Istoric pentru Dacia”. Mihail Kogălniceanu, aproximativ în aceeaşi perioadă, a editat revista „Dacia Literară”, revistă care apare şi azi la Iaşi.

     Vasile Alecsandri, însă, a publicat poeme istorice, cum sunt „Dan, căpitan de plai”,  „Dumbrava roşie” şi „ Sentinela romană”, apreciate de rege şi de oficiali, dar contestate de marele public şi de marii cărturari ai vremii.

     Nocivitatea gândirii lui Alecsandri este evidentă în versurile poeziei „Sentinela romană” :

                            „Din vârful Carpaţilor

                              Din desimea brazilor

                              Repezit-am ochii mei

                             Ca doi vulturi sprintenei

                             Cu văzutul ce văzui

                             Şi pe cine întâlnii

                             Văzui semen de oştean

                             De-a împăratului Traian

                            Maica Roma cea bătrână

                            Mi-a pus arma asta-n mână   

                            Şi mi-a spus cu glasul ei

                           Fiule, oşteanule!

                           Tu din toţi ai mei copii

                           Cel mai tare-n vitejii

                           Mergi în Dacia grăbeşte

                          Pe barbari (adică pe daci, n.a.) îi risipeşte...

                          Sosit-am şi am învins.”

       Spre deosebire de oficiali şi de rege, scriitorii şi iubitorii de poezie nu au primit cu căldură versurile lui Alecsandri.

       Alexandru Vlahuţă şi Barbu Ştefănescu Delavrancea şi-au manifestat protestul, mai ales că Alecsandri a primit un premiu care ar fi trebuit să-i fie atribuit lui Eminescu (atunci, pe moarte).

      Cam în acelaşi timp, poetul George Coşbuc elogia eroismul dacilor în cunoscutul poem: „ Decebal către popor”:

                          „Viaţa asta-i bun pierdut
                            Când n-o trăieşti cum ai fi vrut.
                            Şi-acum ar vrea un neam călau
                            S-arunce jug în gâtul tău:
                            E rău destul că ne-am născut,
                        ................................................. 

                            Din Zei de-am fi scoborâtori,

                           C-o moarte tot suntem datori;

                           Totuna e dac-ai murit

                           Flăcău ori moş îngârbovit,

                          Dar nu-i totuna Leu să mori

                          Ori Câine-nlănţuit.

                         .........................................

                         Şi-acum, bărbaţi, un fier şi-un scut!
                         E rău destul că ne-am născut:
                        Dar cui i-e frică de război
                        E liber de-a pleca napoi,
                        Iar cine-i vânzător vândut
                       Să iasă dintre noi!”

       Si tot poetul George Coşbuc nu isi poate ascunde ura impotriva navalitorilo romani in poezia : Un cântec barbar

Lupta eroică a dacilor şi personalitatea uluitoare a ultimului rege al naţiunii noastre dacice, Decebal, au fost imortalizate în versuri de adâncă vibraţie patriotică  de către mulţi artişti contemporani ai cuvântului. Printre ei, Marin Sorescu se remarcă printr-o lirică de necontestată originalitate. În remarcabila sa poezie patriotică „Bărbaţii”, sunt eternizaţi în versuri-simbol  mari conducători ai ţării: Mircea cel Bătrîn, Alexandru cel Bun, dar, peste toţi, ca un rege al regilor, străluceşte Decebal:

                      „ Deasupra tuturor, în turla neagră

                         Pe norii de otravă

                        Stă Decebal.”

Metafora „nori de otravă” este o aluzie dureroasă la agresiunea romană care ne-a călcat glia străbună. Pentru apărarea ei, a gliei străbune, am plătit un tribut scump de jertfă şi sânge. În ciuda jertfei supreme, Decebal „stă” neclintit şi demn „deasupra”, într-un prezent etern, ca o perpetuă aducere-aminte.

                Dacă, printr-o minune, am putea înţelege, măcar parţial, lupta, durerea şi jertfa strămoşilor noştri daci care au fost furaţi, trimişi în sclavie, zdrobiţi şi ucişi de către hoarde agresive de năvălitori, nu acelaşi lucru putem spune despre recentii diriguitori ai ţării noastre; pe ei nu-i putem înţelege,  pentru că a slăvi un asupritor şi, mai mult, a da ţării tale numele cetăţii de unde au venit năvălitorii este un act de umilire, este un act de continuă subestimare a propriului popor.

     Un deosebit de sensibil şi profund poet al patriei noastre adevărate, Dacia,  Pavel Codruţ, evocă - în  „Sămânţa geto-dacă” - nu numai un tablou dureros de realist al înfrângerii dacilor, dar şi speranţa unui neam milenar care renaşte din „recea carapace dacă” :

                       “Ploua cu spaimă şi durere
                        Peste cetatea mea învinsă,
                       Cădeau bărbaţii în tăcere,
                       Murea un Zeu cu tâmpla ninsă…

                             Ardeau străbunele altare,
                             Se coborâse Ceru-n bernă,
                             Treceau oştirile barbare
                             Peste cetatea mea eternă.

                            Stam gol pe vechile altare,
                           Priveam tăcut oştiri străine,
                           Lovind în trupu-mi de cleştare,
                           Făcându-mi templele ruine.

                           În recea carapace dacă,
                          Eram sămânţa de milenii,
                         Un bob de jar sortit să facă
                         Un foc splendid, la semnul vremii »

    Poezia noastră contemporană are valori care rămân înscrise cu mândrie peste decenii şi secole în analele literaturii.Unul dintre poeţi actuali ai ţării noastre, Adrian Păunescu şterge praful uitării şi al ignorării dacilor  rostind răspicat o convingere care îl onorează şi care ne onorează deopotrivă pe noi toţi, cei care simţim flacăra nestinsă a marilor înaintaşi. „Din nou, dacii liberi” este o poezie- testament care va străbate veacurile:

                     Noi n-am avut nevoie
                    Să luam adeverinţe
                    Că vieţuim acasă,
                    În patrie la noi,
                    Am fost şi vom rămâne
                   De-a pururi dacii liberi
                   Şi iubitori de pace,
                   Şi vrednici de război.

                 ........................................

                 Numiţi şi Ţara noastră
                Cu numele ei dacic

                   .................................

                  Aceasta dăm de ştire,
                 De sub pamântul nostru,
                 Urmaşilor în care
                 Reînviem acum.”

Eminescu, alaturi de poeziile care i-au dat locul de frunte in literatura noastra, a avut o vastă activitate de ganditor si ziarist.Mi-am indreptat atentia asupra intregii lui activitati, intrucat are legatura cu ideea nationala si l-am studiat pe Eminescu indragostitul de neam si tară, evocatorul trecutului maret, optimistul care trasează caile pe care neamul trebuie să tindă spre a deveni un factor de ordine si de civilizatie la gurile Dunarii, dar si pe criticul neindurator care a scos in evidentă tarele vietii noastre politice si sociale si a biciuit tot ce i se parea primejdios pentru viata natiunii.
Reactualizarea ideologiei lui Eminescu a dat nastere la reactii puternice si azi.

Unii l-au socotit pe Eminescu prea putin nationalist, altii - prea mult obsedat de ideea natională. Pe vremea studiilor la Viena i se aruncă acuzatia de cosmopolit si vandut străinilor, la una din adunările Societătii Romania Juna, chiar si Hasdeu, in articolul sau din Columna lui Traian (23 august 1871), il socoate pe Eminescu cosmopolit. Ceea ce-i mai interesant e că după moartea lui, desi era usor sa i se cunoască activitatea ziaristică intru apărarea cauzei nationale a Romanilor din Ardeal, din Bucovina, din indepărtata Macedonie, desi la indemana oricui era Scrisoarea a lll-a ori Doina, lui Eminescu incă i se mai aduce acuzatia de-a fi fost prea putin nationalist.

       Societatea „Reînvierea Daciei” (Dacia Revival ), membrii acesteia din toate colţurile lumii, nu înţeleg de ce oficialităţile române continuă să îi ignore pe dacii care au luptat şi s-au sacrificat pentru apărarea Ţării, dar, în acelaşi timp, continuă să ridice osanale romanilor cuceritori care nu au fost pentru noi decât nişte agresori, nişte cotropitori. „Ceva este azi putred în... Dacia”, am putea spune şi noi parafrazând un celebru personaj „danez”dintr-o la fel de celebră piesă de teatru.

      Şi totuşi, la doi ani după revoluţie, s-a propus în Parlament schimbarea numelui  Republica Socialistă Română  în Dacia.  S-a ridicat însă o persoană total neinspirată şi i-a mustrat pe parlamentari : ”Cum să-i dăm numele ţării noastre ca al maşinii lui Ceauşescu?” Cu o astfel de întrebare  (chiar retorică) nu vom ajunge nicăieri niciodată.

       Avem nevoie de oameni care să aibă curajul să spună adevărul şi care să trezească din amorţire mândria oamenilor, fiindcă de adevăr nu trebuie să ne fie frică.

      Noi suntem urmaşii dacilor şi, de aceea, ţara noastră – în sufletul nostru –  a fost, este şi va fi DACIA.

Eminescu imbratisează cu dragoste trecutul strămosesc, evocă figurile marete neamului, imprejurările de viată, se lasă biruit de contemplarea ruinelor ramase marturie.

Dacă in tinerete Eminescu e mandru de originea noastră latină, vorbind totodata cu deosebita dragoste de eroicul popor dac, in ultimii ani, 1889, declară că “In România totul  trebuie dacizat!”. Poporul dac formeaza subiectul catorva opere literare ale lui Eminescu ramase neterminate. Într-o poezie numai schitată, el vorbeste de glorioasa rezistentă si moarte a lui Decebal si a tovarăsilor lui; în alte poezii neterminate se vorbeste, de asemenea, de eroismul Dacilor, intr-un manuscris se afla planul unui poem in patru canturi intitulat "Decebal".
In Daci el vede un popor plin de noblete, de iubire de patrie si de libertate: „Era un popor brav acela, care-a impus tribut Romei. Era un popor nobil acela, a carui cadere te împle de lacrimi, iar nu de dispret, si a fi descendentul unui popor de eroi, plin de noblete, de amor de patrie si libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n'a fost si nu va fi rusine niciodată".

Personal cred azi ca a fi Dac nu este o calitate, ci un dat.

  Nu alegem să fim daci, ci ne naştem daci.

     Pentru cine este familiar cu ideologia şi psihologia manipulării maselor, nu este nimic nou ceea ce am spus şi scris în repetate rânduri : „Pentru lichidarea unui popor (să spunem a celui dac), se începe prin a-i altera, a-i şterge memoria: îi distrugi cultura, cărţile, religia, istoria şi apoi vine altcineva care îi va scrie alte cărţi, îi va da altă religie, altă cultură, îi va inventa o altă istorie (de origine latină ori slavă  -vezi 1944- , după momentul politic). Între timp, poporul începe să uite ceea ce este sau ceea ce a fost iar cei din jur vor uita şi mai repede: limba nu va mai fi decât un simplu element de folclor care, mai devreme sau mai târziu, va muri de moarte naturală. Noile forme istorice vor aduce elemente şi simboluri noi de adoraţie, care le vor îndepărta pe cele originare. Din vechiul start spiritual vor rămâne undeva, la un etaj inferior al cunoaşterii, numai câteva cuvinte, expresii, tradiţii, impresii, fragmente, nume de localităţi, munţi şi ape, fără un înţeles aparent. Formele vechi care, cândva, au ocupat valenţa transcendentalului, vor fi deplasate de formele noi, care vor dicta componenţa şi funcţiile «noului popor». Oare chiar aşa s-a intâmplat cu noi în ultimii 150 ani ?”.

Când, nu de mult, nemţii se considerau un popor pur, arian, refuzând să-şi accepte originea aşa cum era ea, noi toţi i-am condamnat; şi am avut dreptate. Când un grup de „neinspiraţi” ne-au schimbat istoria, fluturându-ne în faţă una mai „nobilă” decât cea adevărată, dacică, mulţi dintre noi s-au grăbit s-o accepte „cu mândrie” dar cu iresponsabilitate faţă de poporul, naţiunea noastră. Lupta noastră prezentă cu aceşti invalizi intelectuali este, azi, deosebit de grea; o minciună repetată a devenit un adevăr aproape de nezdruncinat.

Alexandru Humbold ne spune: „maturitatea unui popor se manifestă în momentul când îşi acceptă istoria aşa cum este ea, bună ori rea”.

Astăzi, după ieşirea de sub dictatura bicefală ceauşească, ţara noastră, poporul nostru, naţiunea noastră suferă procesul redobândirii conştiinţei naţionale, atât în interior cât şi în exterior, în cadrul integrării europene.

În lupta noastră pentru adevărata istorie a poporului nostru, trebuie să  desfiinţăm zeflemeaua lichelei istorice cât şi scepticismul invalizilor intelectuali, a amatorilor de diversiune în viaţa culturală, şi  să promovăm adevărul aşa cum este el, bun sau rău.

      Ştim cu toţii că este foarte greu să schimbi o părere falsă, fiindcă e înrădăcinată de secole prin manualele şcolare, prin tomuri de istorie, cărţi, articole, studii de aşa-zisă „romanistică”, intervenţii la radio şi la televiziune.

   Bucuria de  a descoperi o magistrală istorie daco-getă a strămoşilor noştri precum şi dorinţa firească de a face cunoscută această istorie m-au determinat să înfiinţez, în anul 1999, Societatea „DACIA REVIVAL” („Reînvierea Daciei”), cu sediul în New York. Societatea îşi propune să aprofundeze studiile privind istoria veche a Daciei.

Un public tot mai larg apreciază eforturile noastre de a repune adevărul dacic pe masa diversificată - şi uneori eronată - a istoriei omenirii.

În concluzie, a-ţi iubi naţiunea căreia îi aparţii este ceva natural: este o onoare şi o datorie.

Adendum

Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare şi intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformată şi manevrată de toate regimurile politice care s-au succedat în România

Cea mai însemnată parte a activitaţii sale a fost dedicată gazetăriei şi politicii. Din 1876 devine ziarist profesionist - ocupaţia sa principală pană la sfarşitul vietii. Debutează la Curierul de Iaşi apoi, în 1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor şef şi redactor pe politică pană în1883. In mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întreruptă şi este introdus cu forţa într-un ospiciu. Poliţia, sub comanda Puterii de stat, îl transformă astfel pe Eminescu într-unul dintre primii deţinuti politici ai statului modern român. Oricum, este primul ziarist căruia i se pune caluş în gură în această manieră dură.

Eminescu duce campanii de presa dedicate chestiunii Basarabiei, critică aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, este intransigent atât fată de politica de opresiune ţaristă (,,o adancă barbarie“) cât şi faţă de cea a Imperiului Austro-Ungar

In 1882, Eminescu participă la fondarea unei organizaţii cu caracter conspirativ, înscrisă de faţadă ca ,,Societatea Carpaţii“

Considerată subversivă de serviciile secrete vieneze, organizaţia din care facea parte Eminescu este atent supravegheată.

,,Societatea Carpaţii“ era un adevarat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe faţă pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar şi alipirea la Ţară

Eminescu, redactorul principal al ziarului „Timpul“, a facut propunerea de a se încredinţa studenţilor transilvaneni de naţionalitate româna sarcina, pe timpul vacanţei lor în patrie, să contribuie la formarea opiniei publice în favoarea unei ,,Dacii Mari“.  Domnul Sacanurea, redactorul adjunct de la „Romana libera“, a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit carora românii de acolo îi asteaptă cu braţele deschise pe fraţii lor“. (Arhivele St. Buc., Colecţia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus - Hof – und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.- Akten, K.159)

O notă informativa a baronului von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucuresti,  denunţa articolul lui Eminescu din „Timpul“, privitor la expansiunea catolicismului în România. In 1883, Eminescu realizeaza un tablou al maghiarizarii numelor româneşti în Transilvania şi îl ridiculizeaza pe regele Carol I pentru lipsa sa de autoritate.

La 28 iunie 1883 M. Eminescu este luat pe sus de poliţie şi băgat cu forţa la ospiciu. Sunt încălcate desigur toate normele legale şi i se înscenează unul dintre cele mai murdare procese de defaimare şi lichidare civila, la care au participat inclusiv ,,apropiaţi“ interesaţi prin diferite mijloace. Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importantă pentru istoria şi politica României nu doar datorită arestării lui Eminescu. Exact în această zi, Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu statul român timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegramă lui Carol I, prin care Germania ameninta cu razboiul, în timp ce Rusia cerea, de asemenea, satisfacţii.

Guvernul a desfiintat ,,Societatea Carpaţii“ chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei la Bucureşti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Odata cu arestarea şi internarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate razii şi percheziţii ale sediului „Societatii Carpaţii“ au fost devastate sediile unor societaţi naţionale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagră a Vienei şi au fost intentate procese ardelenilor. Exact în această zi trebuia de fapt să se semneze Tratatul secret de alianţă dintre Romania şi Tripla Alianţă, formată din Austro-Ungaria, Germania şi Italia. Tratatul însemna aservirea României Austro-Ungariei în primul rând, ceea ce excludea revendicarea Ardealului.

Ce urmeaza în anii următori este un cosmar - bine regizat, în care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberată şi va duce la moartea sa. Poliţia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele şi toate documentele - cică să nu fie distruse - depunându-le la Academie după ani buni. Eminescu nu şi-a mai văzut niciodată corespondenţa, cărţile, notele. In manuscrisele din acei ani, cele care au scapăt nedistruse de Maiorescu sunt însemnări derutante, care arată nivelul la care era hotărât să acţioneze Eminescu ca lider al „Societaţii Carpaţii“. Planurile lui Eminescu vizau contracararea consecinţelor unei alianţe a Casei Regale din România cu lumea germană, proiecte cu adevărat ,,subversive“, mergând până la o răsturnare a lui Carol.

Se lansează zvonul nebuniei inexplicabile, se insista pe activitatea sa poetico-romantică, se inventează povestea unei boli venerice. Este apoi otravit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este bătut în cap cu franghia udă, i se fac băi reci în plină iarnă, este umilit şi zdrobit în toate felurile imaginabile. Nu mai are unde să scrie, se resemnează cu situaţia sa de condamnat politic şi îşi asumă destinul - nu fără însă a lupta până în ultima clipa. In 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl aducă pe Eminescu la Bucureşti, unde urmează o colaborare anonimă la câteva ziare şi reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemică ce va zgudui guvernul, rupând o coaliţie destul de fragilă, de altfel, a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se află, însă, că autorul articolului în chestiune este „bietul Eminescu“. Şi tot atât de repede acesta este căutat, găsit şi înternat din nou la balamuc, în martie 1889. Astfel, Eminescu este scos complet din circuit, iar opera sa politică pusă la index. Defaimarea sa nu a încetat nici astăzi, la mai bine de 120 de ani de la uciderea sa. Adevarate campanii continuă şi azi. I se fac rechizitorii şi procese de intenţie şi este denigrat de anti-români. Să vedem numai unul dintre cei care are ce are cu M.Eminescu, el, H. R. PATAPIEVICI  fiind  preşedintele Institutului Cultural Român!!!!!1

“Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după gramadă, la semnul fierului roşu ...”  “....  feţe patibulare ...  maxilare încrancenate... ... guri vulgare .... trăsaturi rudimentare .... o vorbire agramată şi bolovanoasă ... “    

                                     Din volumul sau “Politice” publicat la Humanitas în 1996

Şi la ce surprize să ne mai asteptam din partea patibularului Patapievici care scrie: “Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim” ? Dupa el “Eminescu este cadavrul nostru din debara.” !!  ( Din civicmedia.ro Jan 15, 2007 Adevarul despre Eminescu)

Revoluţia sociologicã din învãţãmîntul superior care a avut loc dupã 1990 a adus azi la putere în România „studioşi” care fac alergie la auzul cuvîntului naţie - naţionalism şi sunt gata sã punã mâna pe constituţie şi s-o aplice aşa cum vor ei, când aud cuvîntele : Dacia, tradiţie, patriotism; aşa că Eminescu nu mai poate exista în această Tară „a dânşilor”. Din punct de vedere politic, azi, pentru „adevaraţii intelectuali români” Eminescu pare a fi irecuperabil.

Pentru ei, Eminescu nu ne mai poate apãrea decît ca exasperant de învechit. Or, se ştie, supremul argument împotriva cuiva, azi, este sentinţa „eşti învechit”. Iar cultura românã din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlanticã, nu doreşte decît sã scape de tot ce este „învechit”. Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura românã de azi doresc sã-şi facã un nume bine vãzut în afarã, Eminescu joacã rolul cadavrului din debara. (H.-R. Patapievici, Inactualitatea lui Eminescu în Anul Caragiale în Flacãra, nr. 1-2, 2002, p.86)

Şi totuşi pentru noi, cei ce nu vrem să facem parte din categoria favorizată a „intelectualilor români”  de azi, crezul şi, implicit, îndemnul lui Eminescu rămâne, peste timp, ca un memento sculptat în cuvinte nemuritoare a căror semnificaţie este la fel de actuală acum, aşa cum a fost în secolul trecut: „În România totul trebuie dacizat”.