90 de ani de la salvarea Ungariei de comunism, de catre armata romana

Category: Blog articles
Published on Thursday, February 16 2017 03:52
Written by Administrator
Hits: 3883

90 DE ANI DE LA SALVAREA UNGARIEI DE  COMUNISM DE CĂTRE ARMATA ROMÂNĂ   

                                    - 3 AUGUST 1919 -

                                                                                          Dr. N.Săvescu

 

         Aşa cum bine se cunoaşte în prezent, după lovitura de stat din octombrie 1917 din Rusia, V.I.Lenin a depus toate eforturile, în următorii trei ani,  pentru ca, pe fondul mizeriei, dezordinii şi lipsurilor ce au marcat în special popoarele fostelor Puteri Centrale, să declanşeze revoluţia comunistă mondială. În acest scop, are loc la Moscova, între 2 şi 6 martie 1919, Congresul I al Internaţionalei Comuniste care stabilea că toate partidele comuniste sunt subordonate Moscovei şi urmau să depună toate eforturile pentru declanşarea revoluţiilor comuniste şi a unor lovituri de stat.

         România, care reuşise să îşi desăvârşească unitatea naţională încă de la început,  s–a dovedit a fi avangarda  salvării sistemului democratic european. Astfel, România a fost obligată să facă faţă diversiunii comuniste din 13 decembrie 1918, să dezarmeze trupele ruseşti dezorganizate, în număr de aproape un milion, şi să le evacueze, fără incidente majore şi cu un număr mic de victime, peste Nistru.

 

         În anul 1919, România a fost ameninţată şi din est şi din vest de pericolul bolşevic. Rusia Sovietică n–a recunoscut unirea Basarabiei şi a Bucovinei cu România. La aceasta se adaugă dorinţa Ungariei de reanexare a Transilvaniei conform unui aşa-zis drept ”istoric”, (ungurii sosind prin secolul IX în Europa, au intrat cu multă dificultate în Transilvania abia în secolul al XI-lea. Ce drept istoric or fi având…??). La 21 martie 1919, Consiliul Muncitorilor şi Soldaţilor din Budapesta a proclamat Republica Ungară a Sfaturilor care avea să dureze circa 133 de zile, avându-l în frunte pe bolşevicul Bela Kun. La 25 martie, acesta a creat Armata Roşie Ungară;  la 26 martie se naţionalizează toate intreprinderile din industria mineritului şi a transporturilor cu peste 20 de salariaţi;  la 3 aprilie 1919, se naţionalizează proprietăţile funciare de peste 57 de hectare. Totodată, Ungaria bolşevică a recurs la forţa armată pentru reanexarea Transilvaniei la Ungaria, ca şi a celorlalte părţi ale fostului regat maghiar, nerecunoscând dreptul popoarelor la autodeterminare, aşa cum fals a proclamat Lenin, care făcuse din  Internaţionala Comunistă un promotor al politicii sale curat imperialiste.

         După decretarea stării de mobilizare a tuturor bărbaţilor între 16 şi 42 de ani, Ungaria bolşevică atacă România şi Cehoslovacia. Armata română era obligată să se apere pe un front de peste 1.000 de kilometri care se intindea din Banat până la Cernăuţi, situaţie foarte grea, determinată de efectivele diminuate de război şi de dotarea sa mult încetinită de izolarea României de ţările democrate. Astfel, în martie 1919, în urma unui schimb de telegrame între guvernele Rusiei Sovietice şi Ungariei Sovietice, statul major al Armatei Roşii ucrainene a planificat operaţiuni ofensive pe două direcţii. Conform planurilor, prima armată sovietică ucraineană trebuia să dea lovitura prin Bucovina, pentru legarea directă cu Armata Roşie Ungară, iar a doua trebuia ca, împreună cu voluntarii internaţionalişti, să pornească o ofensivă pentru ruperea poziţiilor forţelor armatei române în zona Basarabiei şi încercuirea lor lângă Nistru. Unirea de la Alba Iulia era pusă în pericol. Ionel Brătianu arăta, la şedinţa Consiliului Suprem din 25 martie 1919 de la Paris, că Anglia îşi atinsese interesele, iar preşedintele S.U.A., Wilson, declara că nu şi-a definit poziţia faţă de regimul de la Budapesta. Această politică şovăielnică a marilor puteri a încurajat acţiunile bolşevicilor maghiari şi ruşi, ba mai mult, la 16 iunie 1919, conform unui plan bine coordonat de Moscova la Presov, se proclamă Republica Sovietică Slovacă, în urma unui atac împotriva trupelor statului cehoslovac din Slovacia din 28 martie 1919, cu scopul de a realiza contactul cu Armata Roşie.  

         În această situaţie, mai ales că rapoartele militare venite de pe frontiera Nistrului indicau serioase pregătiri militare, guvernul român a întrerupt tratativele cu guvernul lui Bela Kun. În noaptea de 15 spre 16 aprilie, Divizia 6, Divizia 38 de husari, Divizia de secui si gărzile roşii maghiare  atacă posturile înaintate ale armatei române la Ciucea şi Tigani. Generalul Gheorghe Mărdărescu care, alături de generalul Traian Moşoiu, a condus armata română pe acest front, arată că se impune ca prim obiectiv ofensiva totală pentru a depăşi Munţii Apuseni şi a atinge chiar cursul Tisei, care reprezenta un aliniament mai favorabil din punct de vedere militar. La 16 aprilie, contraofensiva română a atins, după patru zile, zona Munţilor Apuseni şi apoi linia stabilită. Acţiunea armatei române a fost salutată cu multă bucurie de populaţia din zonele ocupate. Astfel, pentru că i-au salvat de bolşevici, la Oradea, români, unguri, germani, slovaci “întâmpină pe români cu flori şi cu strigăte de bucurie, scoase în limba lor,” aşa cum arată Nicolae Iorga.      

         La 30 aprilie şi la 1mai, trupele române au atins râul Tisa pe întreaga lungime a frontului, reuşind să facă joncţiunea cu trupele cehoslovace în zona Csap – Munkacs. Ionel Brătianu şi întreg guvernul român a arătat că ocuparea unui asemenea aliniament nu înseamnă revendicarea unor teritorii din Ungaria, ci este determinată de necesitatea de a avea, până la renunţarea de către Ungaria bolşevica a planurilor sale expansioniste asupra teritoriilor româneşti şi la dezmembrarea acesteia, o poziţie mai uşor de apărat. Justeţea poziţiei guvernului român, demonstrată de nota ultimativă trimisă de Cicerin şi Rakovsko din partea Ucrainei, care în mod ultimativ cerea României evacuarea Basarabiei în decurs de două zile, un al doilea ultimatum cerea României să evacueze Bucovina. V.I.Lenin comunica telegrafic lui Bela Kun că, prin Basarabia, Bucovina şi Galiţia, urma să ajute Republica Sovietică Ungară. Oameni politici români, ca Alexandru Vaida, Tache Ionescu, Nicolae Titulescu, Ionel Brătianu, dr. Constantin Angelescu arătau factorilor de decizie de la Paris pericolul pe care îl reprezenta pentru Europa refacerea forţelor militare ale Ungariei Sovietice. Aceste temeri erau îndreptăţite, întrucât, la 20 mai 1919, bolşevicii maghiari ocupau întreaga Cehoslovacie, reanexând–o Ungariei. Deşi guvernul bolşevic ungar, presat de marile puteri, încheie un armistiţiu cu Cehoslovacia , Marele Cartier General Român, condus de Ion Antonescu, hotărăşte menţinerea poziţiilor pe Tisa, ca linie strategică, pe considerentul că Ungaria nedezarmată nu oferă nicio garanţie. Guvernul român constată intenţiile agresive ale guvernelor bolşevice maghiare şi sovietice, deplasările de forţe în regiunea frontului român, incursiunile peste Tisa. Ionel Brătianu a convins opinia publică internaţională că amplasarea armatei române pe Tisa salvează de comunism statele democratice europene. De altfel, viitoarele atacuri ale armatei bolşevice maghiare s-au desfăşurat conform planurilor lui Lenin, care prevedeau declanşarea la scară europeană a unor mari demonstraţii muncitoreşti pentru apărarea Ungariei bolşevice. În 19 spre 20 iulie 1919, bolşevicii maghiari au atacat puternic armata română, respingând-o  până la Oradea. Trupele române declanşează contraofensiva şi, după şapte zile de lupte crâncene, se apropie de Budapesta. La 3 august 1919, patru excadroane de roşiori, dintre care unul din Craiova, intră în Budapesta.

 

 

 

 

Armata regală română a ocupat Budapesta, dar a manifestat o atitudine plină de umanism faţă de populaţia ungară, împarţind hrană caldă şi pâine, lucru recunoscut şi de presa budapestană.

 

S-au servit populaţiei înfometate a Budapestei peste 70.000 de pâini mari (de jumatate de kg), ciorbă la cazan şi fasole cu cârnaţi, specifice popotei militare. Principalii lideri bolşevici au fugit din Ungaria.

 

Bela Kun şi alti kunerişti s-au refugiat în Austria, unde se afla la putere un guvern social-democrat.

Au fost însă arestaţi şi au ramas într-un lagar până în iulie 1920, când un acord pentru schimbul de prizonieri, intervenit între Austria şi Rusia sovietică, a permis unui numar de 415 kunerişti refugierea la Moscova.

 

La Moscova, Bela Kun a intrat în rândul Partidului Comunist (bolşevic) din Rusia sovietică.

A primit cetăţenia sovietică şi a fost numit în conducerea Komitern, raspunzând de Germania, Austria, Cehoslovacia şi România. Prima sarcină a lui Kuhn în Rusia sovietică a fost conducerea "Comitetului Revolutionar" din Crimeea (1920).

Bela Kun a ordonat executarea a 10.000 de prizonieri albi

Victor Serge afirmă în "Memoriile unui revoluţionar" că Bela Kun este vinovat de genocidul a 10.000 de alb-gardisti, care formau detaşamentele generalului Piotr Nikolaevici Wrangel. Victor Serge suştine că Bela Kun le-a promis acestora amnistierea dacă se predau. Ulterior, dupa ce trupele lui Wrangels s-au predat conform înţelegerii, Kun a ordonat executarea lor. Acelaşi lucru îl confirmă Gyorgy Borsany în "The Life of a Communist revolutionary, Bela Kun" (Columbia University Press, 1993).

In Komitern, Bela Kun a fost un apropiat colaborator al lui Grigori Zimoviev. Pe 27 martie 1921, Kun - în virtutea "Teoriei ofensivei" - a condus un puci eşuat, pentru minerii din centrul Germaniei (Communist Marzaction Putsch). Lenin l-a acuzat de iresponsabilitate politică. Victor Serge scrie că Lenin a numit actiunea puciştilor din Germania "les betises de Bela Kun" ("prostiile lui Bela Kun"), în şedinţa secretă a "Comitetului Operativ" bolşevic de la Moscova. Discuţiile cu ceilalţi membri ai exilului maghiar din Rusia făceau obiectul "notelor" înaintate, cu mare conştiinciozitate, lui Bela Kun către OGPU fostă CEKA,). Atfel că mai mulţi exilaţi unguri au fost arestaţi la sfârşitul anilor '20 şi începutul anilor '30 şi executaţi. Acuzat de legaturi cu "trotkismul", Bela Kun - împreună cu soţia, fiica şi ginerele - au fost arestaţi în mai 1937 şi trimişi în GULAG. In 1989, guvernul sovietic a anuntat că Bela Kun a fost executat în GULAG, pe 29 august 1938.

Reabilitat in 1956

In 1956, surpriză: Bela Kun - cel care a practicat "Teroarea Rosie" ("Baieţii lui Lenin") - a fost reabilitat, odată cu Laszlo Rajk (creatorul Securităţii ungare, AVO) - în procesul numit de mass-media occidentala "destalinizarea şi dezgheţul" hrusciovist - devenind "martiri ai Ungariei". Celalalt mare kunerist - Tibor Szamueli (Comisar pentru Afacerile Militare) - şeful "Baieţilor lui Lenin", care aplicau legea "Terorii Roşii", s-a refugiat la 1 august 1919, când armata română se pregătea să intre în Budapesta, în Austria. Tibor Szamueli, în automobilul personal, a încercat să treacă clandestin graniţa, dar a fost observat de grănicierii austrieci. In schimbul de focuri, Tibor Szamueli a fost ucis.

 

(Dupa alte surse, s-ar fi sinucis). Jen? Ländler - "Comisar pentru Afacerile Interne" sub regimul Bela Kun - s-a refugiat tot în Austria, unde a continuat să fie unul dintre liderii exilaţilor bolşevici unguri. A murit în 1928 la Cannes. A fost incinerat, iar urna cu cenuşa lui Landler a fost depusă la Moscova, în zidul Kremlinului, unde se află şi astăzi. In 1956, Landler a fost reabilitat şi el în aşa-numitul proces de "destalinizare".

Un grup statuar îl imortalizează pe Bela Kun, având în dreapta pe Tibor Szamueli şi în stânga pe Jenö Ländler. Monumentul poate fi admirat şi astăzi, în anul de graţie 2009, la Budapesta. Prabuşirea puterii bolşevice din Ungaria în urma intervenţiei armatei regale romane a permis forţelor conservatoare conduse de Istvan Bethlem şi Miklos Horthy să preia controlul începând din Ungaria de Vest. Detaşamentele lui Miklos Horthy şi-au luat revanşa, dezlănţuind "Teroarea Alba". Susţinătorii Republicii Sovietice Ungare, comuniştii, intelectualii cu idei de stânga, evreii, ţiganii au fost arestaţi sau executaţi sumar.

  Dar să revenim la 3 august 1919

         În condiţiile în care marile puteri tindeau să considere evenimentele militare din centrul Europei un gen de conflict local şi se arătau prea puţin interesate de modul în care frontierele aveau să respecte sau nu cerinţele impuse de voinţa poporului român, conducătorii României, în frunte cu Ionel Brătianu, au fost conştienţi de gravitatea extinderii comunismului şi au salvat încă o dată Europa de urmările instaurării unui regim totalitar criminal. Niciodată România nu a avut pretenţii teritoriale; ea nu a luat teritorii nici chiar de la învinşii ei.

          Restabilind  ordinea în ţările vecine, în Ungaria şi Slovacia, trupele române se vor retrage, cu toate că statele europene nu se împotriveau reîntoarcerii la ţara-mamă a Maramureşului de nord (asa-numita Ucraina trans-carpatică). Vaida Voievod amână la nesfârşit asumarea acestei responsabilităţi şi pierde o şansă istorică : extinderea reunificării câtorva dintre provinciile Daciei-Mame.

          De la începuturile istoriei sale, poporul nostru nu a făcut decât să cedeze spaţii, sperând ca în felul acesta să-şi facă prieteni din vecinii nou sosiţi. Astfel, primii invadatori, grecii sosiţi  în Europa în perioada 1900-1400 i.d.H., în patru valuri : ahei, ionieni, dorieni şi eolieni,  ocupă parte din Peninsula Balcanică şi toate insulele Mării Egee. Ei sunt urmaţi de alţi invadatori, celţii, prin anii 500 i.d.H., si care sunt respinşi de Burebista, la marginile Imperiului Dacic, pe malurile lacului Constanţa (Elveţia de azi ).

În anul 106 d.H., printr-un război fratricid, romanii, sub conducerea lui Traian, vor ocupa 14% din teritoriul Daciei, pentru o perioadă istorică foarte scurtă, de numai 165 de ani. În secolele IV-VI d.H., sosesc slavii care se vor aşeza la sudul Dunării  şi în Maramureşul de nord. În mod persistent, de-a lungul secolelor viitoare, ei vor trece Bugul pentru ca apoi să se aşeze şi pe malurile Nistrului, pe care au încercat - şi încă mai încearcă -  să-l traverseze. Ungurii, sosiţi în secolul al IX-lea d.H., în Panonia, vor mai aştepta 300 de ani până când să pătrundă, prin secolul XIII-lea, în Transilvania. Prin sud, cam în acelaşi timp, sârbii ocupă spaţiul vlaho-dardan - Kosovo de azi - pentru minele de aur, argint şi plumb ce se găseau acolo. Pentru aceleaşi raţiuni, ei vor ocupa partea vestică a văii râului Timoc, în timp ce bulgarii o vor ocupa pe cea estică. Peste 1.400.000 de români (vlahi, cum se numesc ei) , mai trăiesc şi azi prin această vale. Banatul , aşa-zis sârbesc, “a plecat şi el” de la noi. Zeci şi sute de mii de daco-români trăiesc şi azi pe acolo, şcolile fiindu-le desfiinţate. Vlahii , vlacii, aromânii, toţi urmaşi ai aceloraşi daci, trăiesc cu milioanele  în afara graniţelor României. Nicio ţară vecină şi “prietenă” nu-i lasă să aibă şcoli ori biserici în limba daco-română; chiar mai mult, nici nu-i recunoaşte că ar exista, nu-i recunoaşte ca “minorităţi”. Din Bucovina, ucrainienii i-au trimis prin Siberia ori pe undeva prin Imperiul Sovietic, depopulând spaţii uriaşe de acest popor daco-român care le amintea, prin prezenta lui, că ei, ucrainienii, ei sunt nişte nou sosiţi.

În aceste condiţii, atunci, la 3 august 1919 , poporul român şi guvernul său le-au arătat încă o dată vecinilor că, ajutându-i să se elibereze de communism, nu i-au desconsiderat ci, chiar mai mult, le-au respectat dreptul istoric de a avea un teritoriu liber . Considerând că gestul de atunci, care i-a costat pe români vieţi omeneşti, merită preţuit cum se cuvine, azi, 3 august 2009, să ne ridicăm în picioare, cu respect pentru aceşti eroi ai neamului care au scăpat Europa de communism, şi să ciocnim un pahar de vin cu prietenii vecini unguri. Mulţi dintre ei trăiesc şi azi acasă la noi în Transilvanie. Cum noi, românii emigranţi în America, atât timp cât respectăm această ţară, dorim să avem alături de îndatoriri şi toate drepturile, tot aşa şi ei, emigranţi de secole în Transilvania, trebuie să se bucure de toate drepturile atâta timp cât îşi respectă obligaţiile de cetăţeni români.

      Poporul daco-român, a fost, este şi va fi un popor primitor şi prietenos.