Ei, VLAHII, au fost daci, Și dacii suntem noi!

Details

Category: Blog articles

Published on Tuesday, February 14 2017 20:23

Written by Administrator

Hits: 3994

Ei, VLAHII, au fost daci, Și dacii suntem noi

Dr.N.Savescu

Dacia Magazin, martie , 2003

Este dificil, azi, să facem ceea ce trebuia să fie făcut de istoricii noștri, respectiv să analizăm acest fenomen de supravieţuire a poporului nostru din afara graniţelor arbitrar stabilite de politicieni.

Deci, să începem cu felul în care fost populat spaţiul Carpato-Danubian-Pontic. Populaţia matcă a acestui spaţiu, carpatodunărenii, O dată cu sosirea triburilor helenice : aheii, dorienii,eolienii și ionienii este numită de aceștia Pelasgi, oameni ai locului,băștinași. Triburile helenice sosesc în Europa între anii 1800-1400 î.Hr. Ele vor popula, la început,partea sudică a Peninsulei Balcanice, împingând spre nord pe băștinașii carpato-dunărenipontici. Treptat, aria de invazie â triburilor helenice se îndreaptă spre Asia Mică, reușind s-o cucerească de la noi( vezi războiul Troian).

Insulele Mării Tracice vor fi și ele treptat invadate de eleni, astfel că în anul 500î.Hr. Temistocle se mândrește că a reușit să

cucerească și ultimul bastion insular al pelasgilor, Lemnos. De aici și până la schimbarea numelui Mării Tracice în Marea Egee nu

a mai fost necesar nici un mare pas. S-a făcut și gata. Apariţia perșilor în spaţiul Carpato-Dunărean –Pontic, a unor armate

uriașe, de 1.200.000-700.000 de ostași, care trec peste greci, dar sunt oprite, la nord de Dunăre, de ceea ce a mai rămas din marele imperiu Pelasg, de geto-daci, un va schimba prea mult răspândirea populaţiei locale.

În sfârșit, începe să se contureze apariţia unei noi puteri în Europa preistorică, romanii. Aceștia se vor extinde treptat,reușind să cucerească mare parte din Europa și nu numai. Spaţiul sud-european este dominat de popoare de limbă “latină” rezultate

nu din romanizare, ci din originea lor comună pelasgă. Astfel, concluzia eminentului istoric Alexandru Badea ne vine în ajutor:

”Între română și latină asemănarea este un fenomen de convergente și nu de filiaţie”(Începuturi românești, p.174, Ed. Eciclopedică,Buc., 2000).

Ultima ţară în Europa lucerita de romani și prima pe care ei au fost forţaţi să o părăsească a fost Dacia; teritoriu cucerit de ei : 14%pentru o perioadă histórica nesemnificativă, 165 de ani. Tot teritoriul Daciei, ocupat și neocupat de romani a învăţat însă

limba latină, uitând complet limba dacă! Cel puţin, așa ne învaţă onorabilii noștri istorici.

Record mondial la învăţarea latinei

Insula Malta a fost cucerită în totalitate, pentru 1.088 de ani (218 î.Hr.-870 î.Hr), dar populaţia locală nu a fost “romanizată”!

Elada, Grecia, cucerită pentru o perioadă de 641 de ani( 146 î.Hr.-395 î.Hr.) nu a fost romanizată nici ea! Să fie grecii mai grei de cap decât noi ? Egiptul a fost sub romani 425 de ani ( 30 î.Hr.-395 d.Hr.), dar nu s-a remarcat printr-o abilitate deosebită în învăţarea limbilor străine, așa cum am dovedit-o noi dacii.

Evreii, în cei 325 de ani ( 70 d.Hr.-395 d.Hr.) cât i-au avut “musafiri” pe romani, nu au reușit să le înveţe nici măcar limba.

Britanicii, în mai mult de 400 de ani s-au dovedit la fel de incapabili în a învăţa o limbă străină.

Trebuie să recunoaștem că,din punctul acesta de vedere, noi am fost cei mai inteligenţi, cel puţin în antichitate ; în 165 de ani ,

fără ca romanii să ocupe 86% din teritoriul Daciei, toţi dacii au învăţat latina la perfecţie, renunţând “cu demnitate” să-și

mai folosească limba lor…barbară.

Așa am putut noi să devenim,demni urmași ai Romei. Acest “adevăr” îl învăţăm în școli, licee,universităţi.

Unde sunt românii?

Culmea este că romanii, la ei acasă, în Peninsula Italică, nu au reușit performanţele noastre, ei nereușind să creeze o limbă

unitară, acolo existând și azi peste 1.500 de dialecte.

Sosirea popoarelor slave, în secolul VI d.Hr., la sud de Dunăre, ne vor separa, dispersându-ne în marea lor masă. Ne vor numi Vlahi, Olahi etc. Rumânii, locuitori ai vechii provincii Dacia romana, care cuprindea Oltenia de azi și o parte a Transilvaniei,nu se deosebesc cu nimic de ceilalţi din teritoriile române neocupate de romani. Nu este nimic neobișnuit să vedem supravieţuind populaţii care-și păstrează caracterele imprimate de niște cuceritori , dar în cazul nostru, este “special” faptul că acestea s-au răspândit și în zonele necălcate de soldaţii romani (mă refer la limbă).Dacă vom considera că limba vorbită de locuitorii provinciei Dacia nu este de provenienţă romană, atunci face sens ca această limbă să fie aceeași în toată Dacia ocupată de romani ( 14 %) cât și neocupată (86%).

Pe de altă parte, aceeași limbă se vorbește și la sudul Dunării, cam în toată peninsula Balcanică, de către strămoșii noștri uitaţi și

neglijaţi, abandonaţi și nedoriţi de fraţii lor nord-dunăreni.

Noi știm că România de astaza are graniţele înconjurate de români,dar asta nu înseamnă nimic pentru cei ce ar trebui să se întrebe: ...de ce? În 1977, în plină epocă comunistă, recensământul arăta numărul de români trăind în România: 19.003.511, în Moldova așa zisă sovietică: 2.525.687 iar în Yugoslavia, Bulgaria și Ungaria : 1.200.000.

Fraţi rupţi de patria mamă

Astăzi, datorită manipulaţiei continue a adevărului de către politicienii ţărilor respective, numărul românilor scade

fulgerător în ţările sud-dunărene. Să fi dispărut ei peste noapte? Au migrat , așa cu toţii, în… America? Și totuși, chiar dacă au

dispărut din statisticile oficiale,limba lor continuă să se vorbească în sudul Dunării.

Întrebarea noastră este: cine sunt acești “noi” vorbitori, suddunăreni,de dialect rumân?

În Grecia, în special în Munţii Pindului, în Tesalia și Epir, ei sunt frecvent numiţi Macedo-Rumâni,dar care își spun Ar(u)mâni,

Rumâni sau Râmân , iar Grecii îi numesc Kuţo-Vlahi, Vlahi șchiopi,sau simplu Vlahos/ Vloha; acest ultim nume fiind folosit ca un

adjectiv dispreţuitor, pentru o persoană de proastă calitate.Grecii nici nu vor să audă de existenţa lor ca minoritate. Școlile de

predare în limba română au fost interzise, bisericile ortodoxe de limbă română desfiinţate, vlahii sunt umiliţi și învăţaţi să le fie

rușine de originea vlahă pe care o au. Grecii îi pun imediat în închisori pe cei care îndrăznesc să se considere altceva decât greci. Nici gând de dreptul minorităţilor din cadrul Uniunii Europene. Strasbourgul nu are nici un cuvânt de spus.

Totul merge pe același șablon:“ noi vrem egalitate, dar nu pentru căţei”. Albanezii ne numesc Remer sau Ciobani. În Bulgaria

suntem cunoscuţi sub numele de Beli-Vlachs, Vlahi Albi. Sârbii ne știu sub numele de Vlahi, pe cei ce trăim de-alungul râului Timoc,sau drept Cinci, râzând de dificultatea noastră de a pronunţa “ci”.

Dintre grupurile menţionate până acum, se pare că doar Arumânii au și o limbă scrisă, dacă nu luăm în consideraţie inelul cu

inscripţii găsit în anul 1912 la Ezerova-Bulgaria de azi-vechi de 2.500-3.000 de ani sau tăbliţele cu inscripţii de la: Strachina

Gradesniţa - Bulgaria și de la Kosovska Nitrovita - Iugoslavia,vechi de peste 5.000 de ani.Un alt grup, pe cale de dispariţie, de Vlaho-Rumâni, din peninsula Balcanică, este cel Megleno-Rumanian. Acest nume derivă de la Moglena, regiune a Macedoniei, unde acest grup de vlahi trăiesc pe braţul drept al râului Vardar. Ei se prezintă drept Vlași. Nu știm exact numărul lor,deoarece statisticile nici nu-i menţionează. O parte dintre ei au trecut la religia musulmană și după primul război mondial mulţi au

trebuit să “se mute” în Asia Mică,politica spunându-și din nou cuvântul.

Un alt grup de Vlaho-Rumâni sunt și Istro-rumânii. Ei trăiesc în peninsula Istria din Croaţia de azi.

Statisticile din 1846 estimau numărul lor la circa 6.000 de locuitori. În 1971 sunt înregistraţi doar 1.200. Ei se numesc Vlaș. Înainte

se numeau Rumeri sau Rumări.

La nord de Zejania ei poartă numele de “Cici”iar croaţii și italienii îi numesc pe Istro-rumâni: ”Ciribiri”. Azi aproape toţi vorbesc limba croată, propria lor limbă neavând legalitate nici măcar în zona pe care o locuiesc.

Politic, “asimilaţia” lor este aproape completă.

Au mai existat un grup valah pe coasta Dalmaţiei, Dalmato-rumânii, dar ei au dispărut în masa populaţiei slave cuceritoare. În anul 1066 Vlahii din Tesalia-Grecia de azi se răscoală, căutându-și independenţa naţională, avându-l în frunte pe Niculușă, centrul

mișcării fiind localitatea Larissa. În timpul celui de al II-lea război mondial, Hitler dorind să-i cucerească pe greci, își aduce aminte de Arumâni și le promite independenţa naţională dacă-l ajută în luptă. Când ești disperat, când nimeni nu te aude, te agăţi de orice.

Problema Rumânilor-Vlahi poate fi asemuită cu aceea a Româno-Moldovenilor. Este un paralelism care ar trebui să ne facă

să simţim ce simt acești fraţi rupţi de patria mamă. Nu am să înţeleg niciodată de ce romanii nu au avut curajul să schimbe numele sfânt al Daciei dar au făcut-o alţii! În mentalităţile vechi, staliniste, s-a căutat să se arate clar deosebirile dintre noi, românii “adevăraţi” și ceilalţi, ajungându-se până acolo încât să se menţioneze chiar deosebiri de limbă între moldoveni și români…

Pe când, domnilor, vom avea și un dicţionar româno+moldovean?

Un popor care nu există, face istorie

Unii oameni, în necunoștinţă de cauză, dar și mulţi în cunoștinţă de cauză, consideră că vlahii sunt orice, numai români nu. Ei uită că a existat o ţară a Vlahilor care se numea Vlahia. Locuitorii acesteia,în anul 1330, 10-13 noiembrie,avându-l domnitor pe Basarab celMare, fiul lui Tugomir (banul Severinului) îi învingea, rău de tot, pe ungurii care îl aveau în fruntea lor pe Carol Robert DeAnjou.

Timp de patru zile, de sâmbătă și până marţi, au căzut “bravii”cotropitori unguri; cădeau fără alegere, tineri și bătrâni,principi și

înalţi demnitari ai statului ungar,sub braţele înarmate ale luptătorilor Vlahi.

A căzut episcopul Andrei,prepozitul episcopiei de Alba, vicecancelarul regelui, prepozitul episcopiei din Poșoga, Mihai, cât

și prepozitul episcopiei din Alba Iulia, Nicolae. Li s-au bătut cuie de lemn în cap, de către vlahii învingători, lui Andrei, preotului

catholic din Saroș, cât și lui Petru,călugăr din ordinul predicatorilor,ca să le intre bine în cap că pe teritoriul valah catolicismul nu era bine venit. Regele Carol Robert abia a putut scăpa cu viaţă,pierzându-și și sigiliul.

Cum am fi putut să-i batem pe unguri așa de rău dacă, după unii istorici, nu existam ca popor!

Istoria vlahilor – o istorie cu sânge

Ca lucrurile să se încurce și mai mult, câţiva ani mai târziu , în 1369 Vlad I Basarab îl va învinge chiar și mai rău pe Ludovic al

Ungariei, fiul lui Carol Robert,venit și el cu dorinţe de expansiune și răzbunare. Același domn Valah a mai purtat războaie fericite contra turcilor și bulgarilor; în 1368,el a înaintat victorios pănă la Târnova, iar în anul 1369 cucerește Vidinul, alungând

garnizoana ungurească de acolo (vezi Documente Hurmuzaki, p.154). În acele timpuri, teritoriul administrativ al cetăţii Vidinului

cuprindea aproape jumătate din Bulgaria ( Dobrogea nefăcând, atunci, parte din Bulgaria). Fratele lui Vlad, Radu, era guvernatorul Severinului.

Dorinţa lui Ludovic de Anjou de a extinde catolicismul de la Marea Sardiniei până la Marea Neagră și să domnească peste

Italia, Ungaria, Polonia,Litvania,Moldova, Ţara Vlahilor și întreaga Peninsulă Balcanică nu s-a împlinit. El a primit ajutor de

la Papa Clement VI-lea. Dar ”războiul cel sfânt” asupra schismaticilor, necatolicilor, pregătit 13 ani de Ludovic, pentru

care făcuse și jurământ la mormântul regelui Ladislau cel sfânt, îl va pierde în faţa vlahilor.

Dionisie Fotino, fost secretar la Vodă Caragea, a scris despre această victorie în Istoria Daciei, publicată în anii 1818-1819.

Cu numai 7 ani înainte, în 1362,sultanul Aumrad I cucerește partea cea mai mare din provincia “Romania”( din sudul Bulgariei),

de la Helespont și până în Balcani,și mută reședinţa imperiului Otoman la Adrianopol. Degeaba i-au adus regii unguri, Andrei al

II-lea în 1211 pe Cavalerii Teutoni în Ţara Bârsei; degeaba Bela al IV-lea i-a adus pe Cavalerii Ioaniţi în 1247 în Banat. Nimic și nimeni nu a putut și nu va putea să ne alunge din ţara noastră.

Lui Vlad Basarab îi urmează la tronul Valahiei Dan al II-lea, de care se plângea Sigismund rege al Ungariei. Din puţinele cuvinte

ale regelui, cuprinse în această diplomă(“A Szorenyi Bansag”,vol.III, p.10, anul 1390), și anume că “armata lui Dan a fost

puternică”, aflăm că domnitorul Dan al II-lea, a pătruns cu armata în Banat, a bătut trupele ungurești de aici și și-a reluat stăpânirea nu numai asupra Severinului, dar și a districtului Mihadiei. Anii trec, dar…lumea nu se schimbă. La numai câţiva ani, la conducerea ţării Vlahilor sosește Ion Mircea cel Mare (numit de unii cel Bătrân). Acesta, în 1392, îl învinge,la Pazata, pe regele Ungariei,

Sigismund iar, 6 ani mai târziu, în 1398 pe sultanul Baiazet, Fulgerul,la Rovine.

Nu am să înţeleg niciodată de ce istoricilor noștri le este parcă rușine să folosească numele de Valahia, Ţara Vlahilor, domnitorul

Vlahilor, folosind însă incorect termenul de Ţara Românească. Aceasta nu a existat atunci și nu poate fi găsită, menţionată astfel,

în nici un document al vremurilor respective. De ce să ne înșelăm pe noi, de ce să-i înșelăm pe alţii?

Pe atunci a existat o Românie, la sudul Bulgariei, așa cum am menţionat mai sus și atât.

Dar să ne întoarcem la anul 1392, anul când regele Ungariei, Sigismund, își propune să realizeze planurile fantastice ale lui Carol

Robert și Ludovic cel Mare,anume să cucerească Ţara Vlahilor. După ce a strâns o armată puternică, atât din Ungaria cât și din Germania, Sigismund pătrunde în Ţara Vlahilor. Dar aceștia, folosind aceleași tactici de luptă învăţate de la geto-daci, îi lasă să pătrundă pe teritoriul Valahiei, să cutreiere și să devasteze în lung și în lat tot ce doresc, în timp ce ei se retrag în munţi. Sigismund, ajungând la fortăreaţa de la Turnu ( numită de ei Nicopolul cel Mic), o cuceresc. Întorcându-se acasă, fericiţi că au

repurtat astfel de victorii, trecând prin munţii, numiţi de popor Pazata, drumul le-a fost închis de o mulţime de arbori tăiaţi și au fost

atacaţi de vlahi, care îl aveau în fruntea lor pe Ion Mircea cel Mare. Soarta lor nu s-a deosebit cu nimic de a armatei lui Carol

Robert de Anjou. Acestea sunt cele trei mari expediţii ale regatului Ungariei îndreptate împotriva Ţării Vlahilor. Rezultatul acestora: un mare dezastru… pentru unguri.

Spre aducere aminte

Dar să nu-l uităm pe sultanul Baiazet, supranumit și Fulgerul. Acesta, după ce cucerise Bulgaria,Macedonia, România și

Tesalia ( 1391-1393), după ce îl silise pe împăratul Constantinopolului să-i plătească tribut, pleacă în 1398 spre ţara codrilor, Ţara

Vlahilor, în fruntea unei armate formidabile, ca să ne supună. El,nu cred că a studiat cu atenţie istoria acestui popor Carpato-

Dunărean-Pontic.

Și, ca să vă aduc dumneavoastră aminte de aceasta, vă voi spune în căteva cuvinte aceste pagini de istorie glorioasă a strămoșilor noștri. Pe vremea când Roma era o mică adunătură de câteva sătuleţe, strămoșii noștri,geto-dacii se luptau cu marile imperii ale lumii și….le învingeau.

Iordanes ne vorbește de sosirea pe teritoriul nostru (în anul 529 î.d.Hr.) lui Cyrus cel Mare, rege persan, stăpân al unui vast

imperiu, întins de la Marea Mediterana și până la Indus. Forţa lui militară, adevărată mașină de război, concepută pentru a zdrobi

orice încercare de rezistenţă,cedează în faţa vechiului popor carpato-dunărean-pontic, iar Cyrus cel Mare moare într-o luptă

cu messageţii. Cincisprezece ani mai târziu, în 514 î.d.Hr., vrând să spele rușinea suferită de înaintașul său, în fruntea a 700.000 de soldaţi, construind un pod de vase din Calcedon și până în Bizanţ, sosește regele persan Darius, fiul lui Histaspe. El dorea să-i vadă,mai de aproape, pe acei geţi “care se credeau nemuritori” și… a avut ocazia. La început, Darius a cerut în căsătorie pe fiica lui Antirus,regele geţilor. Dispreţuind înrudirea, geţii l-au refuzat. Înfuriat, Darius construiește un alt pod, de astă dată peste Dunăre, pătrunzând pe teritoriul nostru,dar… norocul nu-i surâde. A fost învins la Tapae și fuge, în grabă mare, fără să se mai oprească în Moesia. Visul lui cel mare i-a fost spulberat de Regele get Antirus (vezi Iordanes, pag.24, Fundaţia Gândirea, București, 2001).

După moartea lui, fiul său,Xerxes, voind să răzbune insulta tatălui său (ne spune același Iordanes, vezi pag.25), pornește

împotriva noastră cu o armată de 1.000.000: 700.000 ostași, 300.000 auxiliari, precum și cu 1.200 de corăbii rostrate și 3.000 de vase de transport.

Ce spuneţi domnilor cititori?...Asemenea forţă armată ridicată împotriva unui popor neînsemnat,care a trebuit să-i aștepte încă 650 de ani pe romani, ca aceștia să devină și ei un imperiu, să ne cucerească, să ne “însămânţeze”,cum le place istoricilor noștri să spună.

Dar să vedem ce face “Fulgerul”în Ţara Vlahilor, în acel an 1398. După trecerea Dunării, pe un pod de vase, armata turcă începe să devasteze tot ce îi ieșea în cale. Ion Mircea cel Mare îl urmărește prin codrii de stejari și,ori de câte ori avea ocazia, îl ataca

prin surprindere. Nici gând de luptă în câmp deschis, așa cum visase Baiazet. Sultanul hotărește să se întoarcă “acasă”. Când

ajunge cu armata sa în locurile mlăștinoase numite Rovine (judeţul Ialomiţa de azi), vlahii îl atacă și îl obligă pe măreţul Baiazet

să facă ce au făcut și înaintașii lui unguri, adică să fugă lăsându-și oastea în voia lui Alah și a vlahilor.

Ion Mircea cel Mare continuă să-i urmărească pe turci iar la Dunăre începe o altă luptă, turcii fugind peste aceasta, noaptea,

fără nici un pod de vase. Urmărirea continuă și la sudul Dunării, regatul Ţării Vlahilor întinzându-se până la Adrianopol și nu numai.

Marea Ţară a Vlahilor

În timpul domniei lui Ion Mircea cel Mare, Ţara Vlahilor cuprindea la apus întreg Banatul Severinului până la Caransebeș

(Timiș); la nord ducatul Almașului și al Făgărașului; la sud întreaga Dunăre, teritoriul Dobrogei până la Varna, cetatea și districtul

Silistrei, întreaga latură meridională a Dunării până la hotarele turcești; la răsărit, partea de sud a Moldovei până la Bacău

și Bârlad, Basarabia meridională,iar dincolo de Nistru, toate ţinuturile de lângă Marea Neagră împreună cu peninsula Crimeei

până la strâmtoarea Mării de Azov.

Despre stăpânirea Goţiei,Crimei, de către vlahi aflăm din Canale, III, p.346, când, în anul 1474, sultanul turc Mahomed II a

trimis o flotă sub comanda vizirului Ahmed, ca să bombardeze și să cucerească portul și cetatea Caffa (Theodosia) de lângă strâmtoarea Mării de Azov.

În luptele date atunci, aflăm că în cetate erau 300 de ostași vlahi,că s-au dat cinci bătălii fără a se putea cuceri cetatea.

De la Dimitrie Cantemir, din Chronicul său aflăm că nowezii (genovezii) împreună cu românii și cu bastarnii  (bugegenii basarabenii) au ridicat cetăţile Mangopul, Cherchel ( Bosforul vechi), Crâmul ( capitala Crimului), Caffa, Ociacoful (lângă gurile râului Bug). Pe una din monedele bătute pe vremea lui Ion Mircea cel Mare, pe una din feţe, avem figura domnitorului stând în picioare.

Vom încheia această dezbatere analizând o a doua întrebare fundamentală, la care se vrea un răspuns din partea oricărui așanumit

“istoric” și “lingvist” lipsit de credinţă sau bunăvoinţă în acceptarea Adevărului: cum vă explicaţi că romanii au reușit în aproximativ 100 de ani, aflaţi fiind la 1500 kilometri departe de Roma, performanţe pe care nu au fost în stare să le reproducă în propria lor casă?... și asta fără ca picior de roman să fi călcat pe mai mult de 86% din teritoriul Daciei!

Vlahii au existat și există

Din timpuri imemoriale (ne spune Nicolaie Densușianu, în Istoria militară a poporului român, p. 197, Ed. Vestala, Buc.,2002), partea de răsărit a Slavoniei, și îndeosebi comitatele Poșega și Sirmiu, purtau numele de Valahia Mică (“Die kleine Walachey”, Engel, Gesch. Von Croatien, Dalmatien und Salvonien, p. 256 ). Mai amintesc că Valahia Mare se mai numea și Valahia Albă în timp ce Moldovei i se mai spunea Valahia Neagră.

Această parte a Slavoniei se află într-o continuitate geografică cu Banatul Severinului și, prin acesta, cu Valahia Mare ( Ţara

Muntenească de mai târziu).

Papa Clement al VI-lea amintește în anul 1345 de Olachi din părţile Sirmiului sau ale Valahiei Mici.

De la Hașdeu, din Istoria limbii române, p. 26., aflăm despre bizantinul Kekaumenos care în a doua jumătate a secolului

XI-lea a scris un tratat de artă militară, Strategicon, în care spune: ”Să știţi de la mine că ei, vlahii, sunt așa numiţii daci și besi.

De întâi, ei locuiseră în vecinătatea Dunării și a râului Sau, numit astăzi Sava, unde locuiesc acuma sârbii”. Strămutarea

(făcută de către împăratul Iustinian cel Mare - 527-565 d.Hr.) mai multor familii de Vlahi norddunăreni la Mânăstirea Sfânta

Ecaterina din Sinai, a stârnit numeroase întrebări și controversate discuţii.

Un lucru însă este cert, anume existenţa acestor vlahi și a urmașilor în această regiune. Această strămutare a vlahilor se

pare că nu a fost întâmplătoare, în Sinai existând o mulţime de călugări traci, slujba oficiindu-se în limba “besică”. Această limbă

tracică, besica, a continuat să se vorbească și în secolul al VII-lea d.Hr., fiind a patra limbă oficială de cult alături de latină, greacă și siriacă. Tot în limba besică se oficia slujba la Mormântul Domnului din Ierusalim și în secolul al VII-lea d.Hr.( vezi Ieromonah I. Bălan, Vetre de sihăstrie românească, p.372,Ed.I.B.M.B.O.R., Buc., 1982).

De o importanţă deosebită considerăm că este și descoperirea faimoaselor manuscrise de la Mânăstirea Sfânta Ecaterina,

1978, manuscrise datând din secolele IV-X d.Hr., care demonstrează că limba besică era nu numai o limbă de cult, dar și

una de creaţie literară. Din secolul al V-lea d.Hr., avem la Constantinopol biserica Vlacherna, unde se pare că a fost

înmormântat împăratul Leon I (Thrax), 18 ianuarie 474 d.Hr.Termenul Valcherne ( ne spune A.Pele în “Vidul demografic și

matematica”, p.86, Ed.Abaddaba, Oradea, 1998) este compus din Vlach + elementul grecesc erne, având înţelesul de “urmași ai

vlahilor”.

Între coasta Dalmată, Drava și Morava au existat Morlacii sau Mauro-Vlahii ( Valhii negri). Ei au fost înghiţiţi de marea masă a

migratorilor slavi. Numele lor provenea de la căciulile negre pe care le purtau pe cap.

Cuvântul BALCAN, este considerat de același A.Pela (p.151) un derivat din tema BLAC (Blah sau Balh) + sufixul – an, Vlah.

Trebuie să arătăm clar că România de azi s-a format din unirea câtorva din provinciile Daciei: Transilvania cu Vlahia și

Moldova. Trebuie să se spună vecinilor noștri că a existat o ţară care se numea Valahia, locuită de vlahi. În special în timpul Evului (pe teritoriul ocupat de iugoslavi), megleno-român (pe teritoriul ocupat de bulgari), aromân (pe teritoriul ocupat de greci), daco-român (România de astăzi, plus teritoriul ocupat de ruși, ucrainieni și iugoslavi - Banatul sârbesc)?

Latina bătrână

Unitatea lingvistică a acestor dialecte nu poate avea decât o explicaţie: cuceritori romani au întâlnit o populaţie de aceeași limbă.

Dacă astăzi se consideră că 95%din cunoștinţele acumulate de omenire sunt obţinute în ultimii 50 de ani... să vedem cum istoria se

poate de asemeni schimba. Când, nu demult, s-a publicat teoria evoluţiei speciei umane în funcţie de vechimea cromozomală, s-a

ajuns la concluzia că “prima femeie”ar fi apărut în Sud-Estul Africii. Următorul pas uriaș ar fi fost Nordul Egiptului, iar de aici, peninsula

balcanică, la... noi! Când cei de la Cambridge vorbeau de arienii din zona Carpato-Dunăreană, teoria cromozomală nu apăruse încă. Și

din nou, de la noi, se desprind două mari grupuri, unul ce se va răspândi spre Est, Indo-Asia, iar celălalt spre estul Europei.

Dacă cineva ar căuta în arhivele romane ori cele de la Vatican, ar găsi manuscrisul lui Criton, doctorul lui Traian, care ne descria

pe noi, geto-dacii, în lucrarea lui “Getica”. Când poetul roman Ovidiu a fost deportat la Tomis (Constanţa de astăzi, pe ţărmul

apusean al Mării Negre), a scris și poeme în limba localnicilor geti, limba tracilor, dar în alfabet latin, limba pe care a putut să o înveţe

cu ușurinţă, datorită asemănănării limbii latine cu ea. Din păcate, poemul este pierdut pe undeva prin arhivele Vaticanului și nimeni, până

în prezent, nu s-a lăsat “convins”în a-l găsi.

Despre limba Latină, aflăm de la Cesar Pruteanu 12 ca era dialectată, la fel ca orice limbă vorbită în zilele noastre în : 1.limba Latină cultă (sau clasică); 2.limba Latină vulgară (pe care o vorbea poporul ); 3.limba latină prisca, (bătrâna) cum avem și noi limba din cronicile

noastre. Aceasta a fost limba dacilor, aceasta a fost și prima limba vorbită de carpato-dunărenii invadatori ai peninsulei Italice, rămase în cărţile sfinte numite Saliare, aceasta a fost limba sanscrită-vedică. Cum se face că o mulţime de cuvinte din limba noastră sunt

aproape similare cu cele din sanscrită-vedică, în timp ce ele nu există aproape în limba Latina ? De exemplu: apa=apa ( aqua in Latina),

gata=gata, gusa=ghosa, iata= yatha, maiu=mayu, mascara=mascara, pita=pita, pricina=pracina, pleava=plava, gramada=gramata,

iasca=jaska, isma=isma, limba=lamba, mânie=manyu, muerea=muherea ( mulier-mulieris in Latina), pluta=pluta, poteca=path-ika.

Dar numărătoarea în sanscrităvedică nu este mai apropiată de limba noastră decât Latina cultă ?

Iată cum numărau ei : una, duya,treya, patra, pancia, sase, sapta, ashte, nava, dasha, shata=suta ( centum în latina ). Mă întreb, prin

ce minune limba noastră păstrează aceste forme de sanscrită-vedică?

Explicaţia este una singură: spaţiul carpato-dunărean este locul de unde Europa a început să existe și să se extindă. Iar noi, ne place sau

nu ne place, suntem părinţii popoarelor europene și... nu numai ai lor.

Odată stabilită problema limbii geto-dacilor, descoperim cu mândrie că noi nu suntem urmași nici ai slavilor, nici ai romanilor, ci

ei sunt urmașii noștri. După N. Iorga analizele chimice au arătat că parte din aurul faraonilor egipteni provine din Munţii Apuseni și nimeni nu s-a  decis de atunci să facă un studiu al acestei probleme pe măsura potenţialului tehnic de astăzi. Știe oare cineva că Spartacus, acel

gladiator care s-a autoeliberat și sa pus în fruntea sutelor și miilor de sclavi romani, creând o armată care a speriat Roma, era un trac de-al

nostru, din munţii Rodopi?...

Locuitorilor vorbitori de limbi romanice li se spuneau vlahi, blachi, volohi, diferenţiindu-i astfel de vorbitorii de limbi  germanice sau slave. Vecinii noștri ne-au spus așa, dar azi parcă au uitat acest lucru, așa că este bine să le reîmprospătăm

memoria. Unii din ei consideră că vlahii sunt orice, numai români nu.

Trebuie să recunoaștem că din partea statului român lucrurile par că se schimbă; se vorbește deschis uneori despre acești fraţi

uitaţi, părăsiţi, lăsaţi în voia sorţii și a vecinilor.

Auzim cam aceleași discuţii ca despre basarabeni: ”când de 200 de ani ţi s-a tot spus că ești vlah,că ești altceva decât român; când generaţii întregi nu au avut șansa să aibe o școală în limba maternă, să aibe o slujbă religioasă în limba maternă, să aibe un cuvânt scris,tipărit sau o imagine în limba maternă, înţelegi de ce nu le este ușor să recunoască că faptul de a fi vlah sau român este același lucru.

• < Prev
• Next >