CRĂCIUN, vechi cuvânt Dacic

Nu este uşor azi să cauţi a afla originea acestui cuvânt, Crăciun, când anii

au trecut cu miile şi nu prea mulţi au fost aceea să se intereseze de el.

Crăciun, vechi cuvânt dacic, negasit la alte popoare, cu înţeles de Creatul,

cuvânt care, teoretic, doctrinal, a fost înlocuit de Nascutul-Isus Hristos,

continuă să dea dureri de cap multora.

Nicolae Ioga observa corect că la sărbătoarea Crăciunului “se zice şi a

Născutului” (Noel, de Natale)-Istoria Românilor, vol.II. p. 91). În vesiunea

franceză însă raportează originea numelui Crăciun “a un ancien dieu, comme

pour les Anglais le nom yule” Histoire des Roumains et la romanete orientale

, p.113.

Pericle Papahagi susţine şi el că, inţial, Crăciunul ar fi fost sărbătoare

păgână.

N.A.Constantinescu, în Dictionar onomastic românesc (1963, p.36),

înregistreaza cuvântul Crăciun ca substantiv, personificat în folclor: Moş

Crăciun.

Adrian Bucurescu în Dacia secretă, p.32. ne spune că, cuvântul Crăciun

provine de la “evenimentul miraculous, petrecut cu peste 27 de veacuri în

urmă, numit de traci BELA-GINES ‘Naşterea Curată’, de unde vine şi numele de

Bărăgan, tărâmul unde s-a petrecut acest fapt divin; şi de la KARTUM ‘

Născuţi, Naşterea’ cât şi CHER-SONES ‘Fiii Cerului’”.

Cel care, după anul 325 d.Hr. promovează sărbătoarea Creatorului-Crăciunului

a fost Arie cu adepţii săi, exilat la Dunăre. A fost o sărbătoare adoptată

trecător de Goţi (mulţi consideră azi că Goţi vs. Geţi înseamnă de fapt

acelaşi popor), în frunte cu Ulfila (vezi biblia acestuia).

Rezistentă ultima a arianismului, ne spune cercetatorul istoric, preotul

Dumitru Bălaşa, a fost lângă Milcof, în cetatea Crăciuna, a cărei prima

fundaţie se pare a fi anterioară anului 500. După arianism, învăţătura

creştină a fost adusă de Crăciun (Hristos), care, fiind creat din veac, a

ajuns în mitologia românească Bătrânul Crăciun, Moş Crăciun, Sfântul Crăciun

Ciudat este faptul că până în secolul IV chiar şi iconografia creştina îl

înfăţişa pe Isus cu chip bătrân, urât, după cuvintele profetice; N-avea

nici chip, nici frumuţete. Mai târziu este înfăţişat ca un om de o rară

frumuseţe, pe temeiul psalmului 44,3 : “împodobit cu frumuseţe mai mult

decât fiii oamenilor”(Pr. Victor Aga, Dicţionar enciclopedic, Timişoara

1935, p.80).

În folclorul poporului nostru, păstrează vechi imagini ale lui Moş Crăciun;

el este un Moş şi nu un tânar aşa cum îl găsim şi în colindul din Tecuci,

discutat şi de pr.D.Bălaşa:

“Moş Crăciun

Cel mai bătrân

Să-l scăldăm, să-l îmbaiem,

Cu veşmânt să-l primenim.”

Numai în limba noastră dacică cuvântul care celebrează acestă sărbătoare,

Crăciunul, are toate cele trei genuri dovedindu-şi vechimea milenară:

Crăciun-masculin, Crăciuna-feminin, Crăciun-ambigen.

În colinde de Crăciun găsim tot felul de surprize:

“Pe luncile Soarelui,

Flori vieţuitoare de măr

Grădina cu florile lerui Doamne,

Flori dalbe, flori de măr,

Ler de măr, florile-s dalbe”

Oricine poate vedea că în această colindă nu se pomeneşte nimic care ar

putea sugera anotimpul iernii, ci dimpotrivă, se aminteşte clar despre cel

al primăverii.(vezi şi Noi nu suntem urmasii Romei, p.118-119).

Dar să mai vedem un colind,(Al.Strachina, Ţara înainte de toate, p

.91, Ed.Ţara Noastră, Buc.1994):

“Căluţul lui negru pintenog

Luciu ca un corb

Pa chivara lui tăiată în săgeată

Pe ochi cam plecată

Ba suliţa lui

Duratul de vară

Fulgerul de seară”

Oare din ce îndepărtate, milenare, memorii poporul nostru ne aduce aceste frumoase colinde, acum iarna, de Crăciun?

Anotimpul iarna lipseşte din nou,

dar se aminteşte de vară şi de “fulgerul de seară”, simbol al zeului

Gebeleizis.

În multe colinde de Crăciun, alături de Soarele personificat apare şi sora cea mare a Soarelui, Salomina. De asemenea pe mireasa eroului întors de

la vânătoare o cheamă Ileana Daliana sau Lina Melina. Zeul solar la daci era

sărbătorit primăvara, la vremea renaşterii naturii şi a înfloririi “florilor

dalbe de măr”.

Dacii nu puteau să-şi părăsească aceste cântece aşa că le-au transferat în

timp sub formă de colinde şi le cântăm şi noi azi, uneori uitând ca este

iarna.

În anul 343 se ţine un sinod la Sardica (Sofia), şi în 351 altul la Sirmium

care condamnă arianismul. La Sardica s-a votat pentru Sărbătoarea

Născutului şi deci împotriva Sărbătorii Creatului, cuvântul Crăciun ne mai

fiind unul potrivit.

Să nu uităm că încă de la primul sinod ecumenic de la Niceea, din anul 325,

s-a stabilit, între altele, şi articole privitoare la Isus Hristos, în consensul celor 318 părinţi:

“Şi într-unul Domn Isus Hristos,

Fiul lui

Dumnezeu, unul născut ... născut, nu făcut..”

În Pravila ritorului Lucaci, 1581 (Buc.,1971, p.161-162) citim că “Fiul e

născut din Tatăl, însă nefăcut”.

În Evanghelia învăţătoare, tipărită la Govora, în anul 1642, la p.34-35, în

cuvântul <Învăţături la Botezul Domnului nostru Isus Hristos> se aminteşte

de sărbătoarea Născutului.

Mult mai clar aflăm din Sf.Ioan Damaschin, Dogmatica, Buc., 1938, p.146, unde

se spune: “Se numeşte prim născut şi nu prim creat, căci creaţia nu este din fiinţa Tatălui, ci doar a fost adusă de la neexistenţa, prin voinţa lui”

Interesant este că la spanioli, chiar dacă cuvântul Crăciun (Creatul) nu

există, găsim cuvântul creacion, creare, fără a indica însă o sărbătoare

religioasă.

În final cred că trebuie să-i mulţumim Bisericei Ortodoxe Române, care

chiar dacă nu a aprobat oficial termenul Crăciun, nici nu l-a condamnat şi

astfel el a supravieţuit aproape două milenii nu numai în graiul poporului

şi chiar al clerului nostru, pentru a desemna una dintre cele mai frumose sărbatori creştine, specifică noua daco-românilor, Crăciunul.