HOME
Sarmisegetusa2000

Theodor Damian
Audrey Cohen College, New York

CULTUL PASARII LA STRAMOSII INDEPARTATI AI ROMANILOR

In lucrarea sa Istorie si mit în constiinta româneasca (Humanitas, Bucuresti, 1997) Lucian Boia afirma ca "fiecare comunitate, de la triburi la natiunile moderne se justifica pe sine prin recursul la origini. In toate timpurile si în toate culturile mentionatele origini sunt pretuite mai mult decât orice altceva si mereu reiterate si comemorate ... miturile începuturilor aduc în atentie însasi constiinta comunitatii."

Tinând cont de faptul ca noi nu suntem veniti din alte parti si asezati de acest teritoriu (România de azi ca nucleu si plaiurile din jur ca extindere) în niciuna din fazele îndelungii noastre istorii, originea noastra, deci, trebuie cautata în pamânt.

In acest sens, potrivit datelor arheologice, istoria noastra nu începe cu geto-dacii, cu toate ca acestia au dezvoltat una din cele mai solide si originale culturi ale timpului care s-a pastrat pe durata de secole neatinsa de influentele grecesti si romane.

Dupa îndelungi si documentate studii de arheologie comparata si analiza a descoperirilor arheologice din România, istoricul american de la Harvard University, Paul Mac Kendrick este convins: "Ne este clar acum ca în privin?a artelor din Moesia si Dacia, romanii nu mai apar ca aducatori ai binefacerilor civilizatiei într-o tara nedezvoltata," zice el, vorbind apoi de sofisticata arhitectura practicata în timpul lui Burebista si Decebal.

Acelasi autor constata ca mult înainte de înfiintarea statului dac, mileniul trei î.d.H., sanctuarele descoperite în România "au un rafinament arhitectonic pe care templele grecesti îl vor atinge dupa mai bine de o mie doua sute de ani."

Potrivit afirmatiilor unor istorici, cele mai vechi opere de arta, deci dovada a unei culturi, pe teritoriul României, dateaza din mileniul opt î.d.H., vârsta stabilita prin metoda carbonului radiocactiv (C14).

Multimea de obiecte descoperite atunci, ca si a celor apartinând culturilor Cucuteni, Cascioarele, Cernavoda, de mai târziu, pe lânga "realismul arhaic si simplitatea liniei demna de invidia oricarui sculptor modern", indica si o dimensiune spirituala rar întâlnita..

Acesta este domeniul si aceasta este perioada la care ma voi referi în prezenta lucrare.

Desigur, ca si azi, dar mai mult decât azi, societatile omenesti din preistorie au fost religioase.

Religia preistoriei a cunoscut o bogata varietate a formelor de manifestare. Departe de a fi fost un fenomen simplu, cum se asuma de multe ori pentru ca omul acelor timpuri e considerat "primitiv", credinta acelor comunitati era tot atât de elaborata si rafinata pe cât cultura lor se arata a fi fost.

Faptul ca nu avem de la traitorii preistorici biblioteci cu tratate de teologie si filosofie e departe de a-i descalifica. Avem în schimb biblioteci întregi de simboluri înscrise pe ceramica si alte materiale pe care noi, cei sofistica?i de astazi, nu suntem siguri daca le întelegem corect si le descifram în totalitate.

Pe de alta parte, lasând alaturi toate tratatele noastre teologice si filosofice, religiile moderne nu contin în fapt nimic mai mult decât o istorie, simpla si ea, si un set de câteva principii fundamentale aplicabile la viata de zi cu zi.

Fac aceasta mentiune pentru a stabili din capul locului modul în care privim la acesti stramosi, cu alte cuvinte seriozitatea, dar si lipsa de aroganta de care avem nevoie pentru a ne apropia cum se cuvine, si apoi, cu folos, de istoria si tainele existentei lor.

Informatiile pe care le voi prezenta cu privire la cultul pasarii în religia îndepartatilor nostri stramosi si reflectiile mele pe aceasta tema sunt bazate pe cele mai recente lucrari ale celebrei savante de renume international care a predat la mai multe universita?i americane, în special în California, cunoscuta de mult si citata si în România, Dr. Marija Gimbutas, si anume The Living Goddesses (University of California Press, 1999) si The Goddesses and Gods of Old Europe (University of California Press, 1996). Este potrivit a mentiona aici ca scriindu-si cartile, Marija Gimbutas a fost în strânsa consultare cu alti arheologi si lingvisti specializati în civilizatiile indo-europeene.

* * *

Vechii europeeni, cum îi numeste autoarea citata pe oamenii paleoliticului si ai neoliticului (în special dincolo de mileniul V î.d.H., caci începând cu acest mileniu si continuând cu IV si III au avut loc cele trei mari valuri de migratii în arealul balcanic al proto-indo-europeenilor), au dezvoltat o civilizatie demna de toata admiratia: erau oameni pasnici, agrari, matriliniari-matriarhali, au ajuns la o estetica foarte avansata în arta lor, construiau case cu doua etaje, temple minunate (s-au descoperit machete de argila), prelucrau marmora, alabastrul, si chiar aurul, asa cum o atesta descoperirile cimitirului preistoric din Varna, Bulgaria, mileniul V î.d.H. Stiau sa-si faca haine, coceau pâinea, erau foarte avansati în olarie si artele sacre, si ceea ce este mai interesant, e faptul ca au avut si scriere. Prima scriere ce s-a putut traduce apare mult mai târziu, în mileniul III, odata cu tablitele cuneiforme din Sumer si cu hieroglifele egiptene; în cazul nostru urme de scriere au fost gasite în special pe figurinele culturii Vinca din Balcani, mileniul VII, VI, V î.d.H.

Iata numai foarte putine locuri de pe teritoriul de azi al României, ca sa nu mai vorbim de celelalte aflate în întreaga arie balcanica, unde s-au facut descoperiri ce confirma cele mentionate mai sus: civilizatia, adica religia, arta, viata de zi cu zi, reflectate în statuete si desene cu zeita pasare, zeul sarpe, alte zeitati, altare, sanctuare, obiecte de cult, de uz casnic si decorative, cu toata bogatia lor de desene si simboluri: Aiud, Cucuteni, Cernavoda, Gumelni?a, Negresti, Sultana-Oltenita, Turdas, Trusesti-Botosani, s.a., toate marturii din mileniile VI, V, IV, î.d.H., desi exista numeroase locuri si descoperiri ce reflecta viata vechilor europeni si dincolo si dincoace de aceasta perioada de timp.

Cât priveste religia, descoperirile arheologice ofera o bogatie inestimabila de date ce atesta credintele vechilor europeeni pentru cercetatorul interesat în domeniu. Trebuie mentionate aici templele, sanctuarele, altarele, mormintele scoase la iveala si care reprezinta tezaure în acest sens.

E de notat, vorbind de morminte mai ales, simbolistica avansata a formei multora din ele, de ou în multe cazuri, semnificând credinta în regenerare, oul fiind asociat cu pântecele nascator, loc al genezei si regenerarii.

Toate evidentele arheologice demonstreaza tipul de spiritualitate ce caracterizeaza global cultura vechilor europeeni, mai ales având mormântul ca centru, deci ca loc al mortii si regenerarii-învierii. (Macar si în treacat este interesant de remarcat aici cum si în cultura crestina, în multe zone, din arealul ortodox în special, mormântul parintilor, al bunicilor, dar mai ales al sotului, sotiei, devine pentru partenerul ramas în viata loc de pelerinaj si centru în trairea spirituala a acestuia pentru tot restul vietii sale.)

Una din zeitatile predominante ale panteonului stramosilor nostri este reprezentata de zeita pasare (s-au descoperit temple neolitice dedicate acesteia), cinstita din paleolitic pâna în neolitic si apoi prezenta în cultul proto-indo-europeenilor, al indo-europeenilor si în mitologiile mai recente ale altor popoare; un exemplu în acest sens îl avem în mitologia greaca unde zeita Athena este adesea portretizata cu o pasare alaturi; prezenta semnificativa a pasarii în context religios se afla si în arta sacra minoica; în unele cazuri pasarea este asezata pe capul zeitelor sau al unei persoane ca semn al prezentei sau împuternicirii divine, al delegatiei (a se nota în acest context si prezenta Duhului Sfânt în chip de porumbel la botezul lui Iisus Hristos).

Cultul zeitei pasare la vechii europeeni ne introduce pe un teren unde, dupa cum vedem noi lucrurile, mitologia si religia se întâlnesc. Divinitatea pasarii este legata de misterul semnificatiei apei; apa este izvorul vietii; zeii sunt nascuti din apa în credintele vechi; se explica astfel cum si în miturile mult mai recente, ca la vechii greci, o serie de zei provin tot din apa, cum ar fi Dionisos, Atena, Afrodita.

Si vechii filosofi greci socoteau apa ca element primordial (ca si Biblia de altfel), originator al vietii, necesar cresterii, fiind deci element hranitor, fapt ce arata semnificativ influenta fundamentala a culturii vechilor populatii locale asupra nou venitilor si asimilarea cel putin partiala a acestora în masa celor deja prezenti. Trebuie remarcat aici faptul ca în general, credinta unui popor reprezinta valoarea sa fundamentala, suprema. In momentul în care o populatie migratoare se stabileste pe un teritoriu deja locuit si cu o cultura structurata, cristalizata, lepadarea de propria credinta si adoptarea celei locale, pe de o parte se face în timp, timp necesar integrarii întâi si apoi asimilarii (partiale sau totale), iar pe de alta parte, aceasta conversiune subliniaza superioritatea valorilor credintei localnicilor si nivelul de dezvoltare ca si trainicia culturii lor.

La vechi europeni apa se afla pe acelasi plan cu cerul, cerul generând apa, apele fiind o despartire a cerului în apele de sus si cele de jos; viata vine din apa dar si din cer în acelasi timp, iar pasarea, cea care zboara spre cer dar salasluieste pe ape, îsi are locuinta în cer, dincolo de noruri, în apele primordiale. Gratia pasarii simbolizeaza frumusetea divina, apropierea ei de om face posibil ca ea sa fie bine observata în caracteristicile si manifestarile ei, ca apoi sa fie abstractizata la nivel teologic. Varietatea pasarilor este compatibila cu complexitatea vietii în toate aspectele ei, fapt care, iarasi, duce la posibilitatea de abstractizare, codificare, simbolizare.

Potrivit desenelor si simbolurilor aflate, vechi europeeni aveau reprezentari despre crearea universului din elementul acvatic, despre diferitele sfere ale universului si despre alte aspecte ce tin de cosmogonie (a se vedea miturile cosmogonice din epoca neolitica, potrivit reproducerilor oferite de Marija Gimbutas). De aici si caracterul cosmic al zeitei pasare (care de multe ori apare îngemanata cu imaginea zeului sarpe).

Aceasta reprezentare a divinitatii în dublu ipostas (amintind de reprezentarea tri sau multi ipostatica ale divinitatii în culturi târzii si contemporane asa zis civilizate), faptul ca zeita putea fi una dar doua, doua dar una, în acelasi timp, vadeste indubitabil capacitatea omului preistoric de abstractizare si conceptia sofisticata privind lumea, viata, divinitatea.

Un alt element demn de remarcat, cu evidente rezonante în religiile de mai târziu si contemporane este reflectat în credin?a ca zeita pasare (asociata sau nu cu zeul sarpe - a se vedea legatura cu rolul fundamental al sarpelui si în narativele biblice -) era stapâna peste cele trei mari cicluri existentiale: viata - moarte - regenerare (sau înviere). Este notabila aparitia simbolica a cifrei trei, nu în sens marginal, ci cu rol central în filosofia stramosilor nostri despre viata si destin. Cifra trei, numar sacru, devine simbol al vietii vesnice, deci si al credintei statornice în înviere si este gasita sub forma geometrica a triunghiului, atât de comun în decoratiile obiectelor de ritual mai ales, inclusiv pe statuetele zeitelor (vezi vazele de la Sultana-Olteni?a, mileniul V î.d.H.). Simbolizând ciclurile vietii, cifra trei întruchipreaza totalitatea, trei si unul în acelasi timp, fara confuzie si fara separatie (ca un fel de prototip al doctrinei despre Sf. Treime ca fiind un Dumnezeu, în crestinismul de mai târziu); cifra trei reprezentând astfel perfectiunea, se afla si în numarul ei dublu, sase, în mod repetat, în multe din elementele decorative ale zeitei pasare si pe obiectele de cult.

Revenind la zeita pasare, trebuie specificat, potrivit cercetarilor autoarei citate, ca aceasta, fiind legata de apa ca element primordial si crucial vietii, era înca si mai populara în zonele mai aride, secetoase ale arealului balcanic, cum ar fi Grecia, de pilda, si ca ceea ce furniza apa necesara cresterii, era asociata si cu laptele si alaptarea, cu ideea de hrana în general si de maternitate; aceasta se vede din multiplele ipostaze în care imaginea ei este prezenta pe altare, vase de ritual, vase de apa de uz casnic, masti de pasare pictate, ca si multimea de motive ornitomorfe aflata pe obiectele excavate de arheologi.

Un element deosebit de important în cultul zeitei pasare îl reprezinta ochiul. Acesta detine un rol central în decoratia rituala a vechilor europeeni. Ochiul pasarii în general, uneori ochiul bufnitei în special, este simbolul mortii si al regenerarii (chiar si ochiul bufnitei, care în general e asociata cu moartea, simbolizeaza nu numai moartea, ci ambele, moartea si regenerarea).

La vechi europeeni nu exista, zice Marija Gimbutas, un zeu al mortii si altul al învierii, ci zeita pasare, ochiul ei, indiferent în ce ipostaza ne apare aceasta, simbolizeaza ambele, câta vreme viata - moartea - învierea reprezinta o trinitate indestructibila; conceptul acesta rezoneaza deplin cu învatatura crestina potrivit careia Dumnezeu este stapân peste viata si peste moarte si ca ori de traim ori de murim ai Lui suntem.

Insa insistenta pe care stramosii nostri o pun pe imaginea ochiului nu se poate sa nu ne duca cu gândul la frapanta, coincidenta pentru unii, influenta si mostenire pentru altii, concordanta cu sensul etimologic al cuvântului Dumnezeu în limba greaca; Dumnezeu este Theos; Theos vine de la theastai, a vedea (a prevedea). Legatura e clara: cel ce vede, stie, cel ce stie e puternic. Dumnezeu e atoatevazatorul, de aceea e atoatestiutorul si atotputernicul; de aici si ochiul providentei înscris într-un triunghi din iconografia crestina. Semnificatia centrala a ochiului în miturile si religiile antice si contemporane, si înainte de acestea, cu rol fundamental în cultura vechilor europeeni (vorbim aici de mileniile VII, VI, V î.d.H.) nu poate sa nu dea de gândit.

Este absolut necesar a remarca aici faptul ca simbolistica religioasa legata de cultul zeitei pasare, pe cât de complexa, abstracta, elaborata si sofisticata s-a dovedit a fi, cu sensul profund al ritmului, simetriei si superbului rafinament ce o caracterizeaza se gaseste pe tot cuprinsul ariei balcanice, de multe ori în mod identic, în locuri despartite de lantul carpatic, aflate la sute de kilometri distanta, si în timp, la diferenta de milenii, ceea ce dovedeste existenta pe tot acest teritoriu a unei singure religii, a unei singure culturi si familii de triburi (popoare), dincolo de diferentele zonale în elemente de mai mica importanta ce în mod firesc au putut exista; cu alte cuvinte, desi fiecare arie culturala din vechea Europa are propriul ei mod de a portretiza zeita pasare (sau sarpe), pentru a ramâne la religie ca element fundamental al unei culturi, totusi simbolismul acesteia indica o unitate de concep?ie în toate zonele, la mare departare între ele în timp si spatiu, ceea ce este semnificativ.

Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie sanctuarele descoperite la Vlasac si Lepenski Mir (în sudul Portilor de Fier, la Dunare) datând din paleolitic (mileniul XI î.d.H.), reocupate în neolitic, deci cu câteva mii de ani mai târziu (mileniul VI î.d.H.). Analiza cu carbon radioactiv (C14) a obiectelor gasite acolo indica distanta în timp (de mii de ani) între cele doua locuiri, dar obiectele aflate, din ambele perioade, atesta folosirea aproximativ a acelorasi simboluri, si utilizarea lor cu aceleasi functii în ritualurile sacre. Altfel spus, preagricultorii paleoliticului si agricultorii neoliticului împartaseau aceleasi credinte religioase cu tot sistemul lor de simboluri, ceea ce înseamna ca erau parte din aceeasi cultura, acelasi popor. Si o cultura care dureaza milenii nu poate fi decât una solida, elaborata, sistematic dezvoltata, deci superioara.

Lucrul acesta explica si mai mult influenta puternica pe care civiliza?ia vechilor europeeni a avut-o asupra culturilor ce i-au urmat. Pe lânga celelalte exemple amintite mai sus, e bine de mentionat, de pilda, între altele, si faptul ca celebra Meduza, zeita mortii în mitologia greaca, apare pe figurinele descoperite în Balcani, datând din mileniul VI î.d.H., ca faimosul concept al labirintului, considerat tot grecesc, se afla desenat pe tablete balcanice neolitice (mileniul V î.d.H.), ca numele Athena si Ariadna (cea foarte sfânta) sunt pre-grecesti si ca numele Hera este, cum însusi Herodot o spune, de origine pelasgica.

* * *

Filosoful si teologul american E. Cousins considera sec. VI-II î.d.H. ca fiind prima perioada axiala a omenirii, noi azi aflându-ne în pragul celei de a doua perioade axiale, adica în momentul atingerii unui punct culminant în evolutia constiintei umane.

Daca vrem sa tinem seama de afirmatia Marijei Gimbutas si a altor savanti specializati interdisciplinar în stiinte legate de civilizatia vechilor europeeni (sociologie matriarhala preistorica, lingvistica indo-europeana, mitologie, arheologie, istorie a religiilor etc.) putem spune în mod documentat ca întrucât primele doua mari înfloriri culturale au loc în paleolotic si neolitic (mileniul XI si mileniul V î.d.H.), acolo trebuie plasate si primele doua perioade axiale, celelalte urmându-le pe acestea.

In concluzie, cultura vechilor europeeni, departe de a fi primitiva, cu arta ei abstracta, cu religia sa elaborata, cu sistemul sau coerent de expresii simbolice si cu o ierarhie de valori ce au facut-o sa devina practic nemuritoare (daca ne gândim la influentele prelungite în timp pâna azi în culturile ce i-au urmat), si deci cu nivelul de constiinta umana pe care-l denota aceste caracteristici, se poate califica fara rezerve pentru fenomenul pe care-l definim îndeobste civilizatie.

 

Referinte

Vezi Lucian Boia, Explorations into the imaginary, The Romanian Cultural Foundation Publishing House, Bucharest, 1999, p. 155.
Paul Mac Kendrick, Pietrele dacilor vorbesc, Ed. Stiintifica si enciclopedica, Bucureoti, 1978, pp. 167-168.
Ibidem, p. 157.
Ibidem, p. 13.
Ibidem, p. 165.
Ibidem, p. 12.
Marija Gimbutas, The Living Goddesses, University of California Press, Berkeley, CA, 1999, p. XIII. (Urmatoarele referin?e la acest volum se vor face sub abrevierea LG.)
Ibidem,
p. XVI.
Ibidem.
Ibidem,
p. 21.
Ibidem, p. 24.
Ibidem, p. XVII.
Ibidem.
Ibidem,
pp. XVIII, 71.
Marija Gimbutas, The Goddesses and Gods of Old Europe, 6500-3500 BC; Myths and Cult Images, University of California Press, Berkeley, CA, 1996, p. 67 (Urmatoarele referin?e la acest volum se vor face sub abrevierea GG).
Ibidem,
p. 144.
Ibidem, pp 144-146.
Ibidem, pp. 112, 145.
Ibidem, p. 131.
Ibidem, p. 112.
LG, p. XVII.
Ibidem, p. 24.
Ibidem, p. 42.
GG, p. 147.
 Ibidem, p. 113.
Ibidem, p. 116.
LG, p. 20.
GG, p. 136.
Ibidem, p. 131.
 Ibidem, p. 124, 142.
 Ibidem, p. 125.
Ibidem, p. 149.
Ibidem, p. 150.
Ewert H. Cousins, "Greek Metaphysics in Judaism and Christianity Viewed from a Global Perspective", în Achivio di Filosofia, Anno LIII, Nr. 1, 1985, p. 116.
GG, p. 113..


| Balmus | Boroneant | Borsevici | Botezatu | Crisan | Damian | Deac | Gavril |
   |
Gorjan | Gheorghe | Mantu | Predoiu | Teleoaca | Ticleanu |
|
Toncilescu | Vartic | Vinereanu |
   |
Savescu |