HOME
Sarmisegetusa2000

Maria Crisan

UBICUITATEA GETO-DACILOR

Strămoşii noştri au fost mai întâi Geto-dacii, Tracii sau Valachii? Totuşi cea mai veche menţiune pare să ţină de etnia valahă, deoarece o găsim la Homer (Il. II, 739), sub forma de OLOOSON, adică VOLOS. Şi cum Homer, conform Herodot (De genere, vitaque Homeri libellus , 1552) a trăit între 1117-913 î.Chr., totalizând 104 ani de viaţă, această menţiune are o vechime cam de 3000 de ani.

Despre Traci, marea familie din care fac parte şi Geto-dacii, rapsodul vorbeşte în: Il., IV, 519; V, 412; XI, 222 ş.a., situându-i  la nord de Grecia, unde suflă vânturile îngheţate.

La 429 de ani după moartea lui Homer, se naşte părintele istoriei - Herodot - care a călătorit foarte mult, cercetând locuri, oameni, etnii, obiceiuri, descrise apoi în cele nouă cărţi ale sale de Historiai. Despre strămoşii noştri, Herodot relatează mai ales în cărţile a IV-a şi a VII-a. În capitolele 48-49 ale cărţii a IV-a, delimitând Ţara Sciţilor, el trece în revistă fluviile şi cetăţile mai importante de pe teritoriul geto-dacic. În cap. 93 al aceleiaşi cărţi îi caracterizează pe Geţi ca fiind cei mai drepţi şi cei mai curajoşi dintre traci ; în capitolele 94-96, vorbeşte despre credinţele şi practicile religioase ale strămoşilor noştri, cu foarte mult respect. În cartea a VII-a, cap. 75, historicul, vorbind despre superioritea numerică a Geto-dacilor, specifică faptul că aceştia sunt după indieni, cei mai numeroşi.

Thucydide (460-396 î.Chr.), trac de origine, deci precursor şi al unui Pârvan şi Iorga, în cartea sa de căpătâi Războiul peloponeziac, printre altele, istoriseşte despre luptele purtate de Geţi, sub regii TERES şi SITALKES, împotriva regatului clientelar al odrizilor. Tot de la el aflăm că Geţii, amestecaţi cu alte populaţii, erau stabiliţi între Abdera - azi Polystila-, în Grecia şi izvoarele Dunării, că erau vecini cu Sciţii (II, 97) şi că erau toţi arcaşi pe cai - ??????????x???????? - (II, 96).

Euphorus (405-334 î.Chr.) menţionează triburile getice de ???????????????? pe care la Herodot şi Strabon îi găsim sub numele de ????????????, iar la Pomponius Mela sub forma de ??????????????????, stabilite la nord de Pontul Euxin.

Aristotel (384-322 î.Chr.), spirit filozofic şi ştiinţific universal, în a sa Istorie a animalelor (VII, 12) face remarci asupra păsărilor migratoare din Delta Dunării, a delfinilor din Pont şi a climatului rece şi umed, cu consecinţe nefaste asupra omului şi animalelor din această regiune locuită de Geţi.

Cuvântul dac, ca etnie apare pentru prima oară la Caius Julius Caesar în lucrarea Commentarii de bello Gallico (VI, 25, 1), în fragmentul în care delimitează vasta pădure Hercyniană care se întindea pe teritoriul vechii Germanii, cuprinzând munţii Hercynici, azi Erzgebirge, spre Rin şi Ardenia (pădure la nord de Champagne, între Franţa şi Belgia), până la frontierele DACILOR (  ad fines Dacorum).

Marcus Tullius Cicero (106-43 î.Chr.), în discursul său Ad Atticum (IX, 10, 3), atrage atenţia romanilor asupra pericolului reprezentat de GEŢI, pentru Imperiul Roman, ca unii care erau foarte numeroşi, răspândiţi pretutindeni şi foarte curajoşi.

Diodorus Siculus, în al său compendiu - Bibliotheca historica -, printre informaţiile pe care ni le oferă despre Geţi, include şi unele referitoare la luptele de acaparare a ţărmului stâng al Dunării - de altfel eşuate -, purtate de către generalul macedonean Lisymach împotriva bravului rege get Dromichaites.

Quintus Horatius Flaccus (65-8 î.Chr.), ilustru poet roman erudit, mai ales în Ode şi Satire, făcând remarci interesante asupra Geto-dacilor, exact ca şi Cicero cu vreo patru decenii în urmă, atrage atenţia romanilor asupra marelui pericol pe care îl reprezentau strămoşii noştri faţă de Imperiul Roman, mai ales pentru că erau foarte numeroşi  şi foarte curajoşi.

Strabon (63-20 î.Chr.), considerat, pe bună dreptate, creator al geografiei ştiinţifice, vorbind despre strămoşii noştri, îi împarte, în Geţi şi Daci, după teritoriile pe care le ocupau: Geţii, mai spre est, fiind vecini cu Pontul (prin coordonatul geografic de Pont, Strabon, ca şi Ovidiu de altfel, înţelegea nu numai Marea Neagră, ci şi o bună parte din uscat, adică Regatul Pontului care cuprinde inclusiv Crimeea, Cubanul şi Caucazul de azi), iar Dacii, spre vest, cuprinzând Germania şi izvoarele Dunării; DAES şi DAVES, denumirea veche pentru DANOI (vezi şi DANIA, adică Ţara Dacilor, Danemarca de astăzi), remarcă Strabon, era un nume frecvent folosit de atenieni, pentru a desemna pe sclavii lor (VII, 3, 12). În VII, 8, 3 şi VII, 11 şi 14, geograful delimitează detaliat Ţara sau Pustia Geţilor (??????v??????????v????????????????), şi anume între gurile Dunării şi ale fluviului Borysthene - Nipru, unde, de fapt, avuseseră loc luptele dintre Darius şi Lisymach (VII, 3, 8) şi curajosul rege get Dromichaites. Acesta s-a purtat foarte omenos cu generalul macedonean care-i invadase ţara; luându-l prizonier, Dromichaites îl informează asupra sărăciei Ţării Geţilor, asupra sobrietăţii acestora, invitându-l categoric să nu mai poarte războaie împotriva unor oameni cumsecade ca Geţii, ci mai curând să caute a le cultiva amiciţia; acestea zicând, îl tratează pe invadator ca pe un oaspete invitat, încheie o alianţă cu el şi apoi îi redă libertatea.

Vorbind despre organizarea politică şi religioasă a Geto-dacilor, Strabon îl acuză pe Zalmoxes - fostul sclav al lui Pythagora (a se citi discipol al lui Pythagora), de a fi introdus la Geţi, cu ajutorul marelui preot Deceneu, practica pitagoreiană a abţinerii de la orice fel de aliment (extrem de utilă astăzi, de altfel!). În ce priveşte vestitul regat al lui Buerebista care încearcă să repare relele pe care le cauzaseră naţiunii,  războaiele  sale nesfârşite , relatează că i-a reu şit aceasta prin muncă asiduă, modestie şi disciplină; aşa a reuşit să formeze, în numai câţiva ani, un mare imperiu şi să supună Geţilor, cea mai mare parte din naţiunile vecine: Iliri, Macedoneni, Boi, Tauri. Buerebista s-a slujit de Deceneu pentru a-i supune mai bine pe Ge ţi. Geţii se mai numesc Traci, Myssieni şi Moessieni.

La Claudius Ptolemeu (III, 8, 1), găsim Dacia situată cam între aceleaşi coordonate geografice ca şi la Strabo: Ţara Geţilor şi a Dacilor care vorbeau aceeaşi limbă.

Justin, istoric latin din secolul II, menţionează că Dacii ar descinde din Geţi (Daci quoque suboles Getarum).

Originea filologic-etnografică a Dacilor este confirmată de toponimie. După Tomaschek (Les restes de la langue dace , p. 11): Les daces et les Thraces bessiens sont des émigrants aryaques, qui de trcs bonne heure, plusieurs siccles avant les Scolates du Pont et les Sarmates encore plus situés a l'est, quittcrent la patrie premicre des Ariaques, se fixcrent dans les Carpathes (a savoir, les Balcans dans la langue des Turcs). L'habitat s'appelait lui-meme Dak: le K  est sans doute de nature suffixale de manicre qu'il semble qu'on puisse rattacher a la racine Da; le nom Dakos porté en général par les esclaves du pays des Gctes. Celui qui douterait encore de l'étroite affinité du peuple besso-thrace avec les Daces et de la parenté originaire des deux peuples avec les Iraniens se laissera sans doute convaincre par la nomenclature topographique .

Cam în aceleaşi limite vorbeşte şi istoricul şi omul de stat Mihail Kogălniceanu (1817-1891) (Histoire de la Valachie , 1837): că erau originari din provincia JASEBAS sau MARZIANE în Persia, în jurul râului Oxus (Amudaria de azi). Locuitorii acestei provincii se numeau DERBICES, DAES şi DACES. Erau curajoşi, drepţi, modeşti, viguroşi şi demni de a purta numele de DAVES şi DACES, sintagmă de războinic. Ei ar fi preferat moartea unei dominaţii străine. Ţinutul de unde se trăgeau Geţii se numea GEIHA (ca etimon vrea să însemne rătăcitor, emigrant ), iar poporul se numea GEIH şi GETE. De abia cu două secole înainte de Hristos, începură să-şi clădească oraşe.

Este adevărat că Geţii din Dobrogea s-au sedentarizat de timpuriu (poate chiar din epoca de bronz?), lucrau pământul după ce îmblânziseră calul; dar mai erau şi alţi Geţi care duceau o viaţă barbară sau cvasibarbară, fiind războinici de temut, cum ne mărturiseşte Ovidiu însuşi, apoi un al doilea martor ocular - Dio Chrysostomus - care ne relatează (şi în Getica, dar şi în discursul 36) despre o incursiune a Geţilor asupra coloniei OLBIA-BORYSTHENE, având ca rezultat distrugerea ei aproape totală. Acesta era motivul pentru care olbienii erau mereu cu mâinile pe arme, chiar în timp ce-şi arau ogorul, cum ne-o menţionează şi Ovidiu, cu aproape şase decenii înaintea lui Dio:

Est igitur rarus rus qui colere audeat isque

Hac arat infelix hac tenet arma manu (Tr., V, 10, 19-20; comp. Tr., IV. 10, 73-76; Tr. II, 49-50 etc; Ovidiu îi menţionează pe Geţi, în Triste şi Pontice de 78 de ori).

Că Geţii erau răspândiţi în toate colţurile lumii ne-o atestă această disciplină de lux -toponimia; acesta  e  şi  cazul  Bythiniei,  ţară africană  de altfel, unde localităţi a căror desinenţă în -dava , cum este CAPIDAVA sau în -uria, CAPISTURIA sau în -ora, CEPORA, vorbesc de prezenţa Geţilor acolo, într-o anumită perioadă istorică (sau poate că acest fenomen mai dăinuie şi astăzi); Geto-dacii, având multiple ramuri etnografice, au trăit pretutindeni în lume, pe teritoriul României de azi, al Ungariei, Bulgariei, Greciei, Iugoslaviei şi mai ales al Rusiei meridionale, pe toate teritoriile unde Cimerienii posedaseră altădată o putere strălucită care a durat secole, după Strabon (VII, 2, 1; VII, 2, 2 şi 4, 4). Aceste teritorii au fost ocupate atât/când de Geto-daci, cât şi/când de Cimerieni, care, fugăriţi de Sciţii nomazi, s-au refugiat în toate colţurile lumii, aproape întotdeauna amestecaţi cu Geto-daci: apar toponime ca Himmerland sau Chersonesul cimbric (Cimbrii sau Cimerienii) în Danemarca,  iar aceasta  este fosta  Dania  sau  Daciaţinut  locuit de Daci; unii regi ai Danemarcei s-au intitulat rex Daciae; Daci dicti Cimbri aut Holsaci, găsim în Carolus Stephanus în Dictionarium historicum , din 1660, iar la Anonymos din Ravenna afl ăm toponime ca DRUBALIS, PANONIN, TIBIS în Dania, adică Danemarca.

Printre ramurile Geto-dacilor, mai importante sunt Carpianii, Costobocii şi Cistobocii. După Ptolemeu (III, 5, 10), Carpianii erau răspândiţi în Slovacia, Galiţia de vest şi Sarmaţia europeană. Şi, în timp ce la Herodot (IV, 17) vom afla un râu numit Karpis, în regiunea Dunării panonice, Ptolemeu (II, 15, 3) menţionează un oraş omonim la cotul panonic al Dunării.

Carpianii din sudul Basarabiei sunt menţionaţi de Ptolemeu (III, 10, 7) sub forma ARPIOI, având în posesia lor un oraş numit ARPIS (ARPIS POLIS).

Carpianii, cunoscuţi pe întreg teritoriul care se întindea din Slovacia, Galiţia occidentală şi pe  ambele  versante  ale  Carpaţilor,  până la gurile Dunării, Nistrului şi Niprului,  se organizaseră într-un regat puternic aproape de Prut: toponime ca Tyras, Harpis, Zargidava , Tamasidava, Piroboridava, întăresc această realitate.

În ce-i priveşte pe Costoboci şi Cistoboci, ace ştia erau răspândiţi în Carpaţii din Maramureş, în Bucovina, Slovacia şi Polonia, dar cea mai mare parte din ei trăiau în sudul Rusiei. Toţi autorii s-au pus de acord în privinţa originii numelui şi anume de la râul Bug. Motivul? Fie că acolo şi-au făcut ei apariţia pentru prima oară, fie că acolo au fost ei, pentru prima oară, remarcaţi într-o masă compactă: oricum o populaţie legată de toponimul hidrografic BUG (Ptol., III, 5, 8).

Costobocii şi Cistobocii sunt de asemenea cunoscuţi sub numele de KARPODAKOI, precum Carpianii înşişi, căci aceştia au fost Carpianii drept ansamblu a numeroase triburi getice, ocupând regiunea dintre Carpaţi şi Borysthene - Nipru.

După Zosimos (IV, 34, 6), sub numele de KARPODAKOI, se înţelegea o naţiune foarte puternică şi bine organizată în Dacia carpatică, formată inclusiv din CARPIANI, COSTO- şi CISTOBOCI şi din alte triburi dacice, amestecate între ele.

Istoricul şi arheologul român Vasile Pârvan este de părere că marele număr de Geţi constataţi la Olbia, în epoca elenistică şi romană, ar fi aici de origine recentă, probabil începând cu sec. IV î. Chr., în timp ce naţiunea barbară predominantă în sec. VII-V î.Chr. ar fi fost aceea a Sciţilor. O constatare îndreptăţită, socot, căci regele Perşilor, Dareios (521-488 î.Chr.), venit aici pentru a-i pedepsi pe Sciţi pentru crima de a-i  fi alungat pe Cimerieni din Bosforul cimerian spre vestul Europei, numai după ce a construit ultimul pod peste Dunăre, foarte aproape de insula Peuce=Şerpilor (Hdt. IV, 1-28 şi 98-112), aceasta însemnează în apropiere de oraşul Galaţi, pune în sfârşit piciorul pe pământul getic (????????????v??????????v ????????????????) care cf. Strabon (VII, 3, 11 şi 14) se întindea între gurile Dunării şi ale Niprului - şi aici avu loc confruntarea, poate cea mai crâncenă, cu Sciţii (Hdt. IV, 5-28, 98-101). Fără îndoială că Celţii au fost aceia care i-au împins pe Geţi, în mase compacte, spre Bosforul cimerian şi Crimeea, dar aici nu a avut loc crearea unei naţiuni getice analoagă celei din masivul carpatin sau din Moldova sau Basarabia. Şi totuşi, întreaga regiune împădurită dintre Dunăre şi Nipru, a fost, încetul cu încetul, stăpânită de Geţi, în timp ce stepa Daciei de sud-est, a fost preponderent iraniană.

Aşadar Geţii au ocupat, nu numai teritoriul viitoarelor Principate danubiene, inclusiv Basarabia, al cărei etimon bess pare să derive de la populaţia BESSI care trăiau aici amestecaţi cu Geţii.

Toţi cronicarii, istoricii, geografii, străini şi români, din Evul Mediu, s-au pus de acord în ce priveşte toponimul Basarabia, adică partea inferioară a Moldovei sau Valahiei care odinioară s-a numit Basarabia (Moldoviae seu Valachiae inferioris pars quae olim Bessarabia dicta fuit).

Deci, la început a fost o singură regiune, foarte vastă, locuită de descendenţii Geto-Carpo-Dacilor, adică de Volohi - Blochi la ruşi, Vlahi la noi, Olahi la unguri, Blochi sau Vlochi la polonezi, dar se p ăstrează mereu o rădăcină bl sau vl şi apoi un ml dezvoltat în toposul Moldova, la originea originei  fiind olooson > volos (cf. Homer, Il., II, 379).

În ce priveşte denumirea de VALAHIA, în afara unei maniere oscilante, manifestate la unii autori, insuficient informaţi, regăsim, la cea mai mare parte din ei, toposul Valahia, inclusiv pentru Moldova, căci de la început a fost un singur nume pentru poporul valah (cu variantele mai sus menţionate), contextul însă, ne întăreşte această realitate etnografică şi statală. Iată o dovadă, din multe altele: Donc, par suite de son extension territoriale aux temps du prince Roman, la Moldavie était devenue un nouvel pays valaque. (Revue roumaine d'histoire, tome XIII, nr. 17/1973, p. 131-158). Apoi titulatura voievodului era cea de valaque, el domnea în Valachia, chiar atunci când el se afla în Moldova. Transilvania însăşi a fosat numită Valahia situată dincolo de Carpaţi , adică Transilvania, EX DACIA RIPENSIS.

Astfel, apariţia a două denumiri pentru unul şi acelaşi ţinut, apoi delimitarea fizică a acestuia în Moldova şi Valahia (Transilvania având etimonul ei legat de poziţia faţă de Carpaţi), se datorează cronicarilor, istoricilor şi geografilor polonezi, căci eruditul Sarnicius ne-a dat explicaţia căutată: regiunea situată în imediată apropiere de Polonia a fost numită de noi Moldova, în timp ce cea mai îndepărtată de ţara noastră, Valahia (Descriptio Sarmatiae ), atunci etimonul este acelaşi - VL/ML. Situaţia este comparabilă cu cea a toponimelor omonime din alte ţări slave; în Cehoslovacia, spre exemplu, fluviul care irigă capitala de aur - Praga - se numeşte VLTAVA, aceasta vrea să zică MOLDAU la germani şi la francezi (după maniera germană), în loc de Walachei - Valahia; în aceeaşi Cehoslovacie, există o regiune numită Walachei (Valahia), unde locuiesc din totdeauna valahi, ca pretutindeni, de altfel.

În timpul şederii mele în capitala vestfalică Düsseldorf, am făcut o descoperire surprinzătoare: inima acestui străvechi oraş (700 de ani în 1988), a fost secole în şir, până în 1855, numită Wallachei=Valahia; în 1851, un grup de cetăţeni s-au adresat autorităţilor ( Düsseldorfer Zeitung din 31 mai 1851), cerând schimbarea denumirii din Wallachei, în cel de Friedrichstadt, după numele regelui Friedrich Wilhelm IV (1840-1861); patru ani după aceea, în 1855, acest deziderat a fost împlinit. Imediat am scris un articol pe tema acestui toponim, în care eu vorbeam de două etimologii posibile: Wallach (germ.)= cal castrat; felach (egipt. şi ind.)=agricultor,  sau ambele valabile de-a lungul istoriei societăţii umane. 1. Epoca de bronz este marcată, printre alte activităţi umane, prin îmbânzirea calului, deci creşterea vitelor, mai ales a cailor (acelaşi lucru este valabil la Cimerieni - Sciţi - Traci - Geto-daci şi probabil şi la Pelasgi şi Etrusci); 2. Agricultura trece, în ordine cronologică, drept a 2-a ocupaţie principală a omului, aşa cum a fost cazul la OST-FALLEN şi la WEST-FALLEN (adică falii (felahii la etniile de mai sus) de est şi falii de vest); atunci, ar putea veni în discuţie un al 3-lea etimon, cum este cuvântul german din Althochdeutsch (=vechea germană de sus) FLACHLAND = câmpie (FLAH, la rândul lui derivat din VOLOH/BLOCH/VALAH etc), poate unul din cele mai vechi cuvinte din lume, dat fiind etimonul acestuia = pământ propice pentru agricultură, aşa cum este câmpia, de fapt. La locuitorii celor două ţărmuri ale Rinului (Rheinländlerii) şi, în special la locuitorii Düsseldorf-ului - lucru remarcabil -, dragostea pentru agricultură şi pentru creşterea cailor, ambele preocupări ancestrale, au rămas până în zilele noastre aproape intacte; în loc de agricultură, stricto sensu, grădinăritul (Flehe, Volmerswerth, Benrath) impus de urbanism, în loc de caii de tracţiune, caii de curse. Caii noştri valahi şi, după cum se vede, nu numai în Valahiile române şti, au fost renumiţi în toată lumea, o atestă nu numai cronicarii, ci şi călătorii străini. Conform datelor istorice, valahii ar putea fi consideraţi cea mai veche populaţie de pe Terra, la fel de veche ca şi cea cimeriană, pelasgică sau etruscă, a căror istorie le-a fost comună; să amintim că ultimul rege al Atenei (sec. XI, î. Chr.) s-a numit Codrus, mai mult ca sigur un dac; şi la Vergiliu apare un Codrus, păstor de profesie; Dacii, cf. Pârvan, au construit Troia.

Savantul german Schlözer, în cartea sa Russische Annalen (p. 145) spune: Aceşti volochi nu sunt nici romani (de la Roma), nici bulgari, nici Wälsche (gali) a şa cum sunt desemnaţi de unele surse germane, ei sunt VLACHI, descendenţi ai marii şi ancestralei familii a Tracilor, a Dacilor şi a Geţilor şi care şi astăzi îşi au propria lor limbă şi, în ciuda oprimărilor de tot felul, ei locuiesc Valachia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane. Vezi şi Cellarius, Geographia antiqua, p. 191-192. Deci, la început au fost oloosonii adică voloşii care au dat na ştere la VLOCHI, BLOCHI  şi care, în amestec cu Cimerienii, Pelasgii, Etruscii au dat naştere Traco-geto-dacilor, locuind de milenii pe aceleaşi ţinuturi; o atestă şi istoricul roman Annaeus Florus prin formula DACI MONTIBUS INHAERENT (=Dacii sunt înfipţi în munţi), iar peşterile din Transilvania şi Valahia sunt o dovadă fără tăgadă a acestor realităţi; în grote îşi găseau întotdeauna un adăpost sigur până trecea răzmeriţa năvălirilor barbare, fiecare în parte.

O mărturie vie ne stă şi Cronica notarului prea înţelept al regelui Bella II. Aşa cum se autointitulează cronicarul maghiar din secolul al XI-lea. În ea ni se relatează cum, prin forţa armelor, ungurii au acaparat regatele lui Glad, Gelu şi Menumorut, pentru că erau setoşi de sânge şi de a-şi mări moşia cu pământuri frumoase şi fertile (capitolele XXII-XXVIII); apoi la fel au cucerit Bulgaria pentru o bucată de vreme (cap. XXXVIII-XLV). Iată cum îşi caracterizează acest înţelept notar, compatrioţii: Nam mens Hungarorum tum tempore nihil aliud optabat nisi occupare sibi terras et subjugare nationes et bellico uti labore. Quia Hungarii tunc tempore, ita gaudebant de effusione humani sanguinis, sicut sanguisuga, et nisi ita fecissent tot bonas terras posteris suis non dimissent. Quid plura?

Dacă am vrea să delimităm cartografic Valahia, fosta ţară a Geto-dacilor, atunci ar trebui să apelăm la un pătrat asemănător cu cel pe care l-a operat Herodot spre a desemna Ţara Sciţilor, din care numai latura de nord va rămâne intactă, celelalte se vor modifica astfel: latura de sud se va prelungi până dincolo de Marea Adriatică; cea de vest va traversa Ungaria până în Bavaria, iar cea de est până la Bosforul cimerian.

Toposul de ROMANIA vrea să indice pe harta lui Mercator din 1550 o enclavă romană; ROMANIA, ca noţiune politică a fost formulată pentru prima oară de către discipolul episcopului Wulfila în Epistula de fide, vita  et obitu Ulfila, numit Axentius de Durostorum (mijlocul secolului al IV-lea); iată contextul: beatus Ulfila cum grande populi confessorum de varbarico pulsus in solo Romanie adhuc beate memorie Constantino principe honorifice est susceptus.

Numele de valah, ca atare, ??????????V, apare pentru prima oară la Ioannes Malalas (491-578).

Este regretabil că profesorii de istorie veche de la Universitatea Bucureşti nu au citit, mai înainte de a preda un curs ca "Izvoare istoriografice", Romana et Getica în original, ci s-au folosit numai de traduceri, în special franceze, ale extrem de valoroasei lucrări a lui Jordanes/Jornandes (mijlocul sec. al VI-lea) Romana et Getica (De summa temporum vel origine actibusque gentis Romanorum et De origine actibusque Getarum). Astfel ar fi aflat că se referea la Geţi/mai ales la Ge ţi şi Daci şi nu la Goţi şi că o spune expressis verbis: Eu tratez despre Dacia străveche pe care acum o stăpânesc popoarele Gepizilor, după cum se ştie. Numită Dacia în vechime, Gothia sub Goţi, ea poartă acum numele de Gepizia. (Daciam dico antiquam, quam nunc Gepidarum populi possidere noscuntur. Hanc Gothicam quam Daciam appellavere majores (quae nunc ut diximus) Gepidia dicitur).

Apoi, îl citează frecvent pe Dio Chrysostomus care a scris un tratat intitulat Getica (azi pierdut, dar Jordanes l-a avut sub ochi): Dio, istoric foarte renumit, ne învaţă că  sau : după cum afirmă Dio care a scris istoria Dacilor (adică şi a Geţilor), anale pe care le-a conceput în limba greacă (Ut refert Dio qui historia Dacorum (i.e. Getarum) annales que Graeco stylo composuit) ş.a.m.d.

Şi apoi discursul 36, adresat boristeniţilor, poate fi considerat o schiţă a tratatului Getica, atât de frecvente sunt referirile la Geţi: acesta este păstrat - vă rog, citiţi-l!

BIBLIOGRAFIE:
ANONYMOS. Anonymi Belae Regis Notarii et Gestis Hungarorum Liber. Textum ad fidem Codicis membranacaei Bibliothecae Caesariae Vindobonnensis recensuit prolegomena et Indices addidit Stephanus Ladislaus Endlicher. - Viennae: Typis et sumptibus Caroli Gerold, 1827
ANONYMI RAVENNATIS, qui circa saeculum VII vixit. De geographia libri quinque.   Parisiis: Apud Simonem Langronnae, 1688
ARISTOTELES. De animalibus historia. Textum recognovit Leonardus Dittmeyer. Lipsiae: B. G. Teubneri, 1907
ARRIAN. Le périple de la Mer Noire par Arrien. Traduction, étude historique et géographique, index et carte par Henri Chotard. - Paris: Auguste Durand, Libraire-Editeur, 1860
CANTEMIR. DEMETRII CANTEMIRI. Moldaviae principis. Descriptio Moldaviae: antiqui et hodierni status Moldaviae ad fidem Codicum duorum in Bibliotheca Academiae Mosquitanae Scientiarum servatorum post Alexandrum Papiu-Ilarian iterum edita. - Bucurestiis: Typis Academiae Scientiarum Dacoromaniae, 1973
CICERO, Marcus Tullius. Epistolae ad Atticum, Brutum et Fratrem . - Lugduni, 1548
COSTIN, Miron. Cartea pentru Desc
ălecatul de'ntâiu a Ţerei Moldovei şi nemului Moldovenescu de Miron Costin carele au fostu logofetu mare în Moldova  de M. Kogălniceanu, Tom I-ui, s.a., s.n.
CRIŞAN, Maria.
Die Grenzen Skythenlandes und Dakiens / Getiens im Lichte antiker und anderer Quellen. Comunicare prezentată la lucrările celui de-al IV-lea Colocviu Internaţional de Geografie istorică a Lumii Vechi, Stuttgart, 2/6 mai/1990
CRIŞAN (KRISCHAN) - KREUTZER, Maria.
Historisch-geographische Referenzen in Tristia und Pontica. - Düsseldorf: Aouane Verlag, 1993
CRI
ŞAN, Maria. Die Lage der antiken Städte Troya und Theben aus Böotien in der Bronzezeit. - Târgovi şte: Macarie, 1997
CRIŞAN, Maria.
Observations sur les Gctes dans les épîtres d'exil d'Ovide. Comunicare prezentată la lucrările celui de-al II-lea Congres Mondial Ovidianum. - Tomis, 1980
DIO CHRYSOSTOMUS. Opera Dio Chrysostom: with an Engl. transl. by J. W. Coohon H. Lamar Crosby. In five volumes. - Cambridge MSS: Harvard London: Heinemann (The Loeb Classical Library), 1961-1964
FLORUS, Lucius Annaeus. L. Iulii Flori rerum Romanis gestarum libri IV. A Ioanne Statio emendati. Altera editio aucta et correcta  - Antwerpiae (Anvers): Apud Martinum Nutium, 1607
GAJDUKEWIC, E. V. Das Bosporanische Reich. - Berlin: Akademie Verlag, 1971; 1974
HERODOTOS. Historiarum libri novem, curavit Friedericus Palm. Nova editio stereotypa. Tomus II. - Lipsiae, 1839
HIEROKLES. Synekdemus et Notitiae graecae episcopatuum . Edidit G. Parthey. - Berlin, 1866
HOMERUS. L'Iliade d'Homcre traduite en français avec des remarques par Madame Dacier. - Paris: Chez Gabriel Martin  Libraires 1874. Avec privilcge du roi
HORTELIUS, Abraham. Ex conatibus geographicis Abrahami Ortelii: Pontus Euxinus: Cum privilegio Imp. Reg. et Belgico, Ad decennium 1590
JORDANES. Jordanis Romana et Getica. Recensuit Theodorus Mommsen. - Berolini: Apud Weidmannos 1882 (Editio nova lucis ope expressa), 1961
JUSTINUS. Justini historiarum ex Trogo Pompeio Libri XLIV. Ex recensione Isaaci Vosii. Editio ultima, prioribus Ionge correctior. - A Lyon: Chez Savy Libraire, 1804
KOG
ĂLNICEANU, Mihail. Kogălnitschian, Michel de. Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiennes. Tome premier. Histoire de la Dacie, des Valaques transdanubiennes et de la Valaquie (1241-1792). - Berlin: Libraire de B. Behr, 1837
KUZEV, Alexand
ăr; Vasil, Gjuzelev; Bălgarski srednovekovni gradove i kreposti. Varna: Knigoizdatelstvo "Georg Bakalov", 1981
LASCU, Nicolae. Notizie di Ovidio sui Geto-Daci: Estratto da Maia. Nuova Serie - Fascicolo IV - Anno X - ottobre- dicembre 1958. Arti grafiche "E. Capelli" Rocca San Casciano
LASCU, Nicolae. La terra e gli antichi abitanti della Scizia Minore nelle opere del'esilio di Ovidio. In Publius Ovidius Naso. - Bucarest, 1957
MAGINI, Giovanni Antonio. Geographiae universae tum veteris tum novae absolutissimum opus duobus voluminibus distinctum, in quorum priore habentur Cl. Ptolemaei Pelusiensis Geographicae enarrationis Libri octo . -Venetiis: Apud Haeredes Simonis Galignami de Karera, 1596
MALALAS, Ioannes. Chronographia (Graece et Latine). Ex recensione Ludovici Dindorfii. Accedunt Chilmeschi Hodiique annotationes et Ric. Bentleti epistola ad Io. Millum. Bonnae: Ed. Weber, 1831
MANNERT, Konrad. Geographie der Griechen und Römer. 7-er Theil: Thrakien, Illyrien, Macedonien, Thessalien, Spirus bearbeitet von Konrad Mannert. Landshut: bei Philipp Krüll, Universitätsbuchhändler, 1812
MERCATOR. Gerardi Mercatori Atlas sive cosmographicae meditationes de fabrica mundi et fabricati figura, Gerardo Mercator. Rupelmundano illustrissimi Ducis Julie Clevie et Mostis Cosmographo Autore. Cum privilegio, 1574
MÜLLER, Laurentius. Septentrionalische Historien . - Amberg: Durch Michaeln Forstern, MDXCV
NEUMANN, Karl. Die Hellenen im Skythenlande. Ein Beitrag zur alten Geographie, Ethnographie und Handelsgeschichte. - Berlin: Verlag von Georg Reimer, 1855
NICEPHOROS. Nicephori Breviarium. Ed De Boor. - Leipzig, 1880
OROSIUS, Paulus. Historiae (Edited by Aeneas Vulpes). - Venice: Bernardinus Vinetas, de Vitalibus, 1500
OVIDE. Les Tristes et les Pontiques. Traduction nouvelle, avec une introduction et des notes par Emile Ripert. - Paris: Classiques Garnier, 1952
PÂRVAN, Vasile. Getica. O protoistorie a Daciei. - Bucure
şti: Cultura Naţională, 1926
PÂRVAN, Vasile.
Zidul cetăţii Tomis. În: Analele Academiei Române, 1915, p. 426-427 (în special)
PIPPIDI, D. M. Scythica Minora. Recherches sur les colonies grecques du litoral roumain de la Mer Noire. - Bucure
şti: Editura Academiei; Amsterdam: Adolf  M. Makkert B.N., 1975
PIPPIDI, D. M.
La seconde fondation d'Istros a la lumicre d'un document inédit. B.C.H. CXII, 1968, pp. 226-240.
PLINIUS. Naturalis historia. Post Ludovica Iani obitum. Recognovit  et scripturae discrepantia adiecta. Edidit Carolus Maynold. - Lipsiae: In Aedibus B. G. Teubneri, 1892-1901
PTOLEMAIOS, Claudius. Geographia . - Basilicae: Per H. Petrus, 1545
REICHARDT, C. Landeskunde von Skythien nach Herodot. Inaugural-Dissertation der Philosophischen Fakultät vereinigt im Friedrich Universität, Halle a/s.: Druck von Ernst Schneider, 1889
REICHERSTORFFER, Georg. Reicherstorff Georgius Moldaviae quae olim Dacia geographica. - Viennae: Joannes Singrenius, 1541
ROSTOWTZEW, Mihail. Iranism and Ionism in South Russia. - S. Petersburg, 1913    ROSTOWTZEW, M. I. Skythen und der Bosphorus. Allein berechtige Übersetzung aus dem Russischen. Neu bearbeitet für Deutschland und mit neuem Kartenmaterial versehen. - Berlin: Hans Schoetz, 1831
SARNICIUS, Ladislaus. Descriptio veteris et novae Poloniae cum divisione eiusdem veteri et novo . s.n. : s.n., Anno a Jesu Christo natu 1585
HLÖZER, Aug. Ludwig. Russische Annalen in ihren slavonischen Grundsprache. Vergliechen, übersetzt und erklärt von Aug. Ludwig Schlözer. Teil I-II. - Goettingen: Bei Heinrich Dietrich, 1802-1809
Ştefan, Gheorghe. Contribui
ţii arheologice la cunoaşterea Dacilor din Dobrogea de nord . Studii şi referate privind istoria României. Partea I. - Bucureşti: Editura Academiei R.S.R., 1954
STEPHANUS, Carolus.
Dictionarium historicum, geographicum, poeticum, gentium, hominum, deorum, gentilium, regionum, locorum poetarumque fabulas intelligendas  - Genevae: Sumptibus Samuels Chouët, 1660
STOIAN, Iorgu. Auxentius, episcop arian de Durostor (veacul al IV-lea). - Bucure
şti, 1938 (Extras din revista Biserica Ortodoxă Română , anul LVI/1938, nr 7-8, iulie-august 1938)
STRABON. Strabonis rerum geographicarum Libri XVII. Graeca ad optimos. Codices manuscriptos recensuit varietate lectionis adnotationibusque, Xylandri versione  - Lipsiae: In libraria Weidmannia, 1718
TACITUS. - Oxford: At the Clarendon Press, 1967
THEOPHANES, Confessor Isaurus. Theophanis chronographia recensuit C. De Boor . Vol. I. - Leipzig, 1883
THOMASCHEK, Wilhelm. Les restes de langue dace. Extrait du Muséon. - Louvain: Typ. De Charles Peeters, 1883
THUCYDIDES. Historiae. Recensuit Carolus Hude. Editio minor, vol. I-II. - Lipsiae: In Aedibus B. G. Teubneri, 1903
TOCILESCU, Grigore. Dacia înainte de Romani. Cercetare asupra popoareloru carii au locuitu
ţiarile române de a stâng'a Dunării, mai înainte de concuista acestoru ţieri de cotra imperatorulu Traianu  - Bucuresci: Tipografia Academiei Române, 1880


| Balmus | Boroneant | Borsevici | Botezatu | Crisan | Damian | Deac | Gavril |
   |
Gorjan | Gheorghe | Mantu | Predoiu | Teleoaca | Ticleanu |
|
Toncilescu | Vartic | Vinereanu |
   |
Savescu |